ICCJ. Decizia nr. 4319/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.4319/2005
Dosar nr. 11173/2004
Şedinţa publică din 28 septembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 18 aprilie 2003, reclamantul C.S.S. a chemat în judecată pe pârâta SC D.P. SRL Tulcea, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, aceasta să fie obligată la restituirea sumei de 958.220.138 lei, reprezentând 600.000.000 lei diferenţă avans nejustificat prin lucrări până la data de 28 martie 2003, 169.805.618 lei dobânzi calculate la suma de 600.000.000 lei, 166.818.599 lei, valoarea actualizării lucrărilor executate şi încasate nelegal şi 21.595.921 lei dobânzi calculate pentru suma de 166.818.599 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 746 din 29 aprilie 2004, Tribunalul Tulcea a respins în totalitate acţiunea reclamantului, ca fiind nefondată şi l-a obligat pe acesta la 45.000.000 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că nu s-a făcut dovada creării unui prejudiciu la bugetul de stat, deci nici despăgubirile civile de 169.805.618 lei, aferente acestui prejudiciu nu pot fi acordate şi, de asemenea, nici suma de 166.818.599 lei valoarea actualizării lucrărilor executate nu poate fi acordată, nefiind reală.
Prin Decizia civilă nr. 294/ COM din 25 octombrie 2004, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei mai sus menţionate, obligându-l pe acesta la plata sumei de 4.800.000 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi primită critica potrivit cu care instanţa trebuia să cenzureze concluziile actului de control, atâta vreme cât faţă de obiectul investirii, cauza a fost soluţionată în raport de probatoriile propuse de părţi şi administrate nemijlocit în faţa acesteia.
A mai reţinut că nici cea de-a doua critică nu este întemeiată, întrucât o parte din avansul primit de 1.360.759.467 lei, respectiv suma de 600.000.000 lei, în baza dispoziţiilor reclamantului, a fost virată către cealaltă societate cu care a contractat efectuarea lucrărilor de reparaţie capitală, iar aceasta a executat lucrări în contul avansului de 600.000.000 lei acordat în anul 2001, la începerea lucrării.
Totodată, a reţinut că raportul contabil combinat cu răspunsul la interogatoriul reclamantului întăreşte concluzia primei instanţe şi nu sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând desfiinţarea hotărârilor pronunţate şi pe fondul cauzei obligarea pârâtei la plata sumei de 958.220.138 lei, astfel cum a fost solicitată prin acţiunea iniţială.
În motivarea recursului, reclamantul susţine în esenţă că au fost încălcate prevederile O.M.F. nr. 2282/2001, pentru aprobarea Normelor Metodologice, privind încheierea exerciţiului bugetar pe anul 2001, pct. 25 alin. (1) potrivit cărora avansurile acordate în anul 2001 vor fi decontate definitiv în cursul lunii decembrie, iar sumele rămase neutilizate vor fi restituite ordonatorilor de credite până la data de 28 decembrie 2001, astfel încât, în conformitate cu aceste acte normative, pârâta avea obligaţia să restituie întreaga sumă.
Recurentul reclamant susţine, de asemenea, că greşit curtea de apel a reţinut că pârâta a acordat avansul către SC H. din dispoziţia reclamantei, deoarece nu s-a prezentat documentul care să probeze această susţinere, iar pe de altă parte, arată că ar fi trebuit avut în vedere că în baza unui contract de cesiune, SC H. a cesionat în totalitate lucrările de reparaţii capitale, în această situaţie pârâta devenind singurul executant al lucrărilor de consolidare şi reparaţii capitale şi singurul beneficiar al avansului.
În fine, arată că raportul de control intermediar al Curţii de Conturi, D.C.F. ulterior întocmit, la data de 27 februarie 2004 nu are nici o legătură cu raportul întocmit de acelaşi organ la data de 28 martie 2003, în baza căruia s-a formulat acţiunea.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor dosarului, se constată următoarele:
Referitor la critica recurentului-reclamant potrivit căreia nu s-a probat susţinerea pârâtei că el ar fi dispus ca pârâta să plătească suma de 600.000.000 lei către SC H., se reţine că nu este fondată întrucât din actele dosarului rezultă că recurentul-reclamant ne mai având fonduri pentru a plăti un avans şi celuilalt executant, respectiv SC H., a făcut uz de dispoziţiile art. 12.4 alin. (1), contractul din 8 noiembrie 2004, în conformitate cu care executantul are obligaţia de a respecta şi executa dispoziţiile achizitorului în orice problemă menţionată sau nemenţionată în contract şi a dispus ca o parte din avansul primit de pârâtă, respectiv suma de 600.000.000 lei să fie virată către cealaltă societate cu care a contractat lucrările de reparaţii capitale.
Totodată, prin adresa D.S.P. Tulcea din 2 aprilie 2002 (dosar fond) s-a precizat că avansul s-a defalcat între cei doi executanţi, astfel: 660.759.467 lei consolidări şi 600.000.000 lei reparaţii capitale, cuantumul acestor sume fiind comunicat pentru reglarea situaţiei.
De asemenea, prin adresa nr. 63 din 18 septembrie 2003 (dosar fond) s-a confirmat încasarea acestui avans şi de către SC H., care a menţionat că a executat lucrări în anul 2002, în valoare de 2.695.750.084 lei pentru care a încasat de la recurentul-reclamant 2.095.750.084 lei, deci cu 600.000.000 lei mai puţin, pe care îi încasase de la pârâta intimată.
De altfel, în răspunsurile la interogatoriu, recurentul-reclamant a recunoscut că suma de 600.000.000 lei a ajuns la SC H. nu de la el, ci de la intimata-pârâtă şi, de asemenea, că SC H. a executat lucrări în valoarea avansului primit de la SC D.P. SRL, aceleaşi împrejurări rezultând şi din expertiza contabilă efectuată în cauză, astfel încât din ansamblul probatoriilor administrat, corect s-a concluzionat că întregul avans primit de către pârâta-intimată a fost justificat prin lucrările efectuate atât de aceasta, cât şi de celălalt contractant, SC H. şi că nu poate fi vorba despre o plată dublă în ce priveşte suma de 600.000.000 lei, parte din avans nefiind îndeplinite condiţiile pentru a putea considerat că ne aflăm în prezenţa unei plăţi nedatorate, care se impune a fi restituită.
Astfel fiind, se reţine că instanţa de apel a făcut o justă apreciere a probelor în raport de situaţia de fapt corect reţinută şi critica recurentului-reclamant sub acest aspect va fi respinsă, ca nefondată.
Nefondată este şi critica privind nerespectarea Legii finanţelor publice şi a prevederilor O.M.F. nr. 2281/2001, pentru că nefiind vorba despre o sumă rămasă neutilizată, care urma să fie restituită, aceste prevederi sunt inaplicabile speţei, cum inaplicabile şi nerelevante în speţă sunt şi cele stipulate în contractul de cesiune din 31 octombrie 2001, deoarece momentul încheierii acestuia este anterior contractului de lucrări de reparaţii capitale din 8 noiembrie 2001.
Referirea instanţei de apel, în considerentele deciziei pronunţate la raportul de control intermediar efectuat de Curtea de Conturi în perioada 2 februarie 2004 – 27 februarie 2004, a avut eventual menirea să întărească concluzia ce se desprinde din probele administrate în cauză şi nu a afectat nicicum justa soluţionare a cauzei şi motivarea soluţiei pronunţate.
În consecinţă, reţinându-se că recurentul reclamant nu a formulat în recurs nici un motiv care în condiţiile art. 304 C. proc. civ., să conducă la casarea sau modificarea deciziei pronunţate de curtea de apel, aceasta va fi menţinută şi se va respinge recursul recurentului-reclamant, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.S.S., împotriva deciziei nr. 294 din 25 octombrie 2004 a Curţii de Apel Constanţa.
Obligă recurentul să plătească intimatei SC D.P. SRL Tulcea 4500 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4317/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4320/2005. Comercial → |
|---|
