ICCJ. Decizia nr. 4541/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.4541/2005
Dosar nr. 10087/2004
Şedinţa publică din 6 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 22 august 2003, reclamanta SC P. SRL Băile Govora a chemat în judecată pe pârâta SC C.G. SA şi a solicitat instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 4.305.617.828 lei cu titlu de penalităţi, sumă ce urmează a fi reactualizată.
În motivarea cererii reclamanta a susţinut că între părţi a intervenit contractul de cesiune de creanţă din 8 februarie 2001, prin care s-a convenit cu pârâta să preia creanţele SC C.G. SA către SC D.S. SA până la nivelul sumei de 13.000.000 lei lunar, iar pârâta s-a obligat să restituie aceste sume în termen de 45 de zile de la data plăţii către SC D.S. SA.
Prin actul adiţional din 4 ianuarie 2002 părţile au convenit ca în cazul în care pârâta nu restituie sumele datorate în termenul de 45 de zile de la data plăţilor, aceasta va fi obligată la plata penalităţilor de întârziere, la sumele neachitate sau achitate de întârziere.
Cum reclamanta şi-a executat obligaţia asumată prin contract, iar pârâta a efectuat cu întârziere plăţile, se impune obligarea acesteia la plata penalităţilor de întârziere.
La data de 8 decembrie 2003, reclamanta şi-a majorat cuantumul pretenţiilor la suma de 5.813.482.744 lei şi a precizat instanţei că noua sa denumire este SC O.T. SRL, potrivit documentaţiei eliberate de O.R.C.
Prin întâmpinare, pârâta SC C.G. SA Râmnicu Vâlcea a invocat excepţia nulităţii absolute a contractului şi a actului adiţional la acesta, faţă de natura contractului.
Pârâta a susţinut că actul astfel încheiat este o subrogaţie prin schimbare de debitor, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 1107 alin. (2) C. civ., care însă este nulă absolut raportat la lipsa condiţiei de valabilitate a întocmirii actului în formă autentică.
Tribunalul Vâlcea, secţia comercială şi contencios administrativ, prin sentinţa nr. 217/ C din 25 februarie 2004 a respins excepţia nulităţii absolute a contractului din 8 februarie 2001 şi a actului adiţional, a admis în parte acţiunea reclamantei sc O.T. srl, aşa cum a fost precizată şi, în consecinţă, a obligat pârâta la plata sumei de 4.764.075.761 lei, reprezentând penalităţi de întârziere şi la plata sumei de 88.660.757 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Instanţa fondului a reţinut, cu privire la excepţia invocată de pârâtă, că potrivit clauzelor contractuale, contractul încheiat între părţi nu întruneşte elementele unui contract de cesiune de creanţă, cu referire la dispoziţiile art. 1391 şi următoarele C. civ., dar nu reprezintă nici o subrogaţie prin schimbare de debitor astfel cum pretinde pârâta nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1106 C. civ., cu privire la caracterul expres al subrogaţiei şi nu îmbracă forma autentică impusă de lege.
Calificând raportul juridic existent între părţi, instanţa a stabilit că în fapt contractul reprezintă o novaţie prin schimbare de creditor, acesteia nu-i este impusă forma solemnă, ci doar trebuie să respecte condiţiile generale de valabilitate a convenţiilor, condiţii pe care contractul părţilor le respectă.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa a reţinut că din interpretarea clauzelor contractuale nu rezultă că părţile au înţeles că pentru plăţile sub limita sumei de 13 milioane sau peste această sumă nu se datorează penalizări de întârziere, în condiţiile în care sumele achitate de către reclamantă către SC D.S. SA trebuiau să reflecte nivelul datoriilor pe care pârâta le avea la această societate.
Raportul de expertiză efectuat în cauză a stabilit că reclamanta a făcut plăţi lunare între 9,9 milioane şi 15 miliarde lei, care reflectă nivelul datoriilor pârâtei către SC D.S. SA şi nu disponibilitatea de plată a reclamantei. Calculul penalităţilor s-a făcut pentru fiecare sumă de la data efectuării plăţii de către reclamantă, cu respectarea termenului de 15 zile de la data plăţii, conform convenţiei părţilor.
În fine, în ceea ce priveşte reactualizarea sumei, instanţa de fond a reţinut că suma stabilită acoperă în fapt daune interese ce au fost cuantificate de părţi anticipat şi acoperă nivelul prejudiciului suferit prin întârzieri, astfel încât părţile nu pot deroga unilateral de la clauza inserată în convenţie.
Împotriva sentinţei şi a încheierii de şedinţă din 12 februarie 2004, prin care instanţa a amânat pronunţarea asupra cauzei, a declarat apel pârâta SC C.G. SA.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi contencios administrativ, prin Decizia nr. 170/ A-C din 26 mai 2004 a confirmat sentinţa fondului, respingând ca nefondat apelul pârâtei.
Instanţa de apel a analizat criticile aduse sentinţei ce vizau:
- greşita reţinere a situaţiei de fapt, în sensul că în realitate reclamanta a efectuat plăţi către pârâtă şi nu către SC D.S. SA, situaţie ce reiese din contractul încheiat între părţi;
- actul adiţional din 4 ianuarie 2002 nu a fost depus la dosar, iar instanţa de fond s-a pronunţat asupra lui;
- greşita interpretare a clauzei penale stabilită prin contract, părţile stabilind cesiunea sumei de 13 miliarde lei lunar şi numai în situaţia plăţii acestei sume pârâta datora penalităţi nu şi pentru situaţiile în care cuantumul creanţei era inferior sau superior sumei de 13 miliarde;
- greşitul calcul al penalităţilor în sensul că termenul de 45 de zile curge de la data achitării integrale a sumei de 13 miliarde lei şi numai pentru lunile în care au fost cesionate creanţe la nivelul acestei sume;
- instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor înscrisurile cu privire la majorarea pretenţiilor reclamantei şi referitor la noua denumire a reclamantei;
- greşita respingere a excepţiei invocate, precum şi greşita calificare a convenţiei dintre părţi.
În considerentele deciziei astfel pronunţate s-a reţinut:
1. potrivit dispoziţiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., înscrisul intitulat „act adiţional" a fost depus în faţa instanţei de apel, constatându-se că avea un conţinut identic cu actul adiţional, motiv pentru care nu modifică cu nimic convenţia părţilor cu privire la curgerea penalităţilor şi cuantumului acestora;
2. cu privire la calificarea juridică a contractului dintre părţi, instanţa de apel a reţinut că este eronată calificarea dată de către instanţa de fond ca fiind o novaţie, în speţă lipsind consimţământul vechiului creditor, condiţie necesară novaţiei, cu referire la dispoziţiile art. 1130 C. civ. În speţă însă, nu este nici o subrogaţie în drepturile creditorului aşa cum susţine pârâta, dat fiind că subrogaţia se referă la împrumutul unei sume de bani, iar în cauză obiectul contractului este transmiterea unui drept de creanţă. Mai mult, actul nu îmbracă forma solemnă prevăzută de art. 1107 pct. 2 C. civ.
Instanţa de apel a calificat contractul dintre părţi ca fiind o cesiune de creanţă, stabilind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1391 şi următoarele C. civ., cu privire la calitatea părţilor şi acceptul debitorului cedat. Împrejurarea că cesiunea de creanţă nu a fost notificată debitorului cedat, nu reprezintă o condiţie de valabilitate a convenţiei, ci are semnificaţie numai în ceea ce priveşte opozabilitatea cesiunii faţă de debitorul cedat şi terţi.
Cum contractul îndeplineşte condiţiile de valabilitate prevăzute de lege, s-a constatat că întemeiat prima instanţă a respins excepţia nulităţii absolute a sa, pentru lipsa formei autentice.
3. Reţinerea eronată a situaţiei de fapt criticată de pârâtă nu are influenţa asupra hotărârii pronunţată în cauză, întrucât interpretarea voinţei părţilor şi calificarea juridică a contractului dată în apel este în sensul că o cesiune de creanţă păstrează valabilitatea clauzei penale stabilită prin actele adiţionale.
4. Cu privire la interpretarea greşită a clauzei penale, s-a reţinut că deşi părţile au stipulat cedarea creanţelor în sumă de 13 miliarde potrivit ordinelor de compensare şi a procesului verbal al şedinţei de compensare emise lunar în executarea cesiunii de creanţă, părţile au fost de acord, semnând şi ştampilând aceste acte, ca cesiunea să aibă ca obiect creanţe mai mici sau mai mari cu suma, de unde rezultă o novaţie obiectivă a contractului de cesiune de creanţă, în ceea ce priveşte cuantumul creanţei cedate şi care constituie elementul nou al obligaţiei. Astfel că, în mod corect instanţa de fond a decis că pârâta datorează penalităţile prevăzute în actul adiţional, indiferent de cuantumul creanţei cesionate lunar.
5. Cu privire la cererea de majorare a pretenţiilor depusă la dosar la data de 4 februarie 2004, s-a reţinut că la data când părţile au pus concluzii pe fondul cauzei, 12 februarie 2004, pârâta avea posibilitatea de a lua cunoştinţă şi de a-şi formula apărările, cu atât mai mult cu cât instanţa de fond a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru ca pârâta să depună concluzii scrise.
Împotriva deciziei din apel a declarat recurs pârâta SC C.G. SA invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat ca în fond, după admiterea recursului, să se respingă acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
Criticile formulate de recurentă sunt, în esenţă, o reiterare a motivelor de apel, expuse în istoricul deciziei.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate.
Prin exercitarea căii de atac a recursului, recurenta provoacă un control judiciar al legalităţii hotărârilor pronunţate în cauză, instanţa de recurs fiind ţinută astfel a analiza numai criticile de nelegalitate şi ni cele ce ţin de temeinicia lor.
Principiul consacrat de legiuitor odată cu modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005 ce a abrogat în mod expres pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., articol ce viza aspecte de temeinicie a hotărârii pronunţate.
Cum recurenta în dezvoltarea motivelor de recurs depuse în scris formulează critici privind şi temeinicia hotărârilor pronunţate în cauză, instanţa le va înlătura, apreciind că în această etapă procesuală acestea nu mai pot face obiectul controlului judiciar.
Potrivit dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., excepţia de nulitate a contractului încheiat între părţi va fi analizată cu prioritate fiind în strânsă legătură şi cu prima critică de nelegalitate privind greşita calificare a raportului juridic dintre părţile semnatare ale convenţiei.
Recurenta a susţinut că în mod greşit instanţele au respins ca neîntemeiate excepţia, raportul juridic dintre părţi fiind în realitate o subrogaţie prin schimbare de debitor reglementată expres de dispoziţiile art. 1107 alin. (2) C. civ., în sensul că actul respectiv şi chitanţa de plată a datoriei trebuia să se facă în formă autentică, condiţie de valabilitate pe care contractul de cesiune nu o îndeplineşte.
Înalta Curte constată că excepţia este neîntemeiată, iar critica cu referire la greşita calificare a naturii juridice a raporturilor dintre părţi se dovedeşte a fi nefondată.
Instanţa de apel în mod corect a apreciat că eronat instanţa de fond a calificat raportul juridic ca fiind o novaţie, aceasta fiind o reală cesiune de creanţă, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 1391 şi următoarele C. civ.
Contractul încheiat între părţi are ca obiect cedarea, transmiterea creanţelor de către reclamantă, în calitate de cedent, către pârâtă, în calitate de cesionar, care trebuie să achite datoria sa faţă de SC D.S. SA şi care, la rândul său, are calitatea de debitor cedat.
Cesiunea de creanţă, astfel cum este reglementată de C. civ., este un contract consensual pentru valabilitatea acestuia fiind suficientă realizarea acordului de voinţă.
Prevederea art. 1391 C. civ., potrivit căreia „la strămutarea unei creanţe predarea între cedent şi cesionar se face prin remiterea titlului", priveşte numai executarea contractului care este valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Nu poate fi primită astfel susţinerea recurentei potrivit căreia părţile au înţeles ca obiectul contractului să fie un împrumut debitorul împrumutându-se cu o sumă de bani de la reclamantă, spre a-şi plăti datoria şi subroga pe împrumutător în drepturile creditorului, întrucât, potrivit clauzelor contractuale, obiectul contractului nu este un împrumut ce se referă la o sumă de bani, ci este transmiterea unui drept de creanţă (art. II din contract).
Mai mult, aşa cum a stabilit şi instanţa de apel, în speţă este o subrogaţie a terţului care face plata în locul debitorului către creditorul iniţial, subrogaţie consimţită numai de debitor şi pentru realizarea căreia nu este necesar consimţământul creditorului.
Nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia acceptarea de către debitor trebuia să îmbrace formă autentică, întrucât potrivit art. 1393 C. civ., acceptarea poate fi făcută şi printr-un act sub semnătură privată care emana de la debitor, ori în cauză se constată îndeplinirea şi acestei condiţii, aspect ce reiese din procesele verbale în care s-a convenit asupra compensării şi care poartă ştampila şi semnăturile atât a cedentului şi a cesionarului cât şi a debitorului cedat.
Criticile recurentei ce vizează refacerea raportului de expertiză şi cuantumul penalităţilor, ca o consecinţă a defectuoasei administrări a probatoriului efectuat în cauză, vor fi înlăturate, întrucât privesc aspecte de temeinicie ale hotărârilor pronunţate în cauză.
În ceea ce priveşte critica formulată cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ., de către instanţa de fond şi aceasta se dovedeşte a fi nefondată.
Recurenta a susţinut că instanţa, încălcând principiul contradictorialităţii ce guvernează procesul civil, nu a pus în discuţia părţilor cererea reclamantei de majorare a cuantumului pretenţiilor şi aspectele legate de schimbarea denumirii societăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., „cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă .. când reclamantul măreşte câtimea obiectului cererii".
Ori, în speţă, reclamantul a depus cererea precizatoare la data de 4 februarie 2004, anterior termenului de judecată din 12 aprilie 2004, când părţile au pus concluzii pe fondul cauzei.
Potrivit încheierii de amânare de pronunţare şi, potrivit dispoziţiilor textului de lege sus menţionat, instanţa, în mod corect a inserat în practicaua încheierii cererea precizatoare. Mai mult, în considerarea respectării principiului garanţiei dreptului la apărare al pârâtei, instanţa a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru a da posibilitate acesteia de a depune concluzii scrise, astfel încât criticile formulate şi în recurs asupra acestor aspecte nu sunt susţinute.
Pentru cele ce preced, Înalta Curte va da eficienţă dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. şi, în consecinţă, va dispune respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC C.G. SA, împotriva deciziei nr. 170/ A-C din 25 mai 2004, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4525/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4547/2005. Comercial → |
|---|
