ICCJ. Decizia nr. 4928/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.4928/2005
Dosar nr. 10730/2004
Şedinţa publică din 21 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC O. SA a chemat-o în judecată pe pârâta SC N.S. SRL Topliţa şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 513.820.077 lei contravaloarea produselor livrate şi neachitate conform unui număr de facturi emise pentru decontare în temeiul contractului de consignaţie.
Tribunalul Vâlcea prin sentinţa nr. 611 din 25 mai 2004 după administrarea probei cu expertiză şi analiza celorlalte înscrisuri aflate la dosar a stabilit că o singură factură din 4 iulie 2000, a rămas neachitată întrucât în urma verificării întregii documentaţii reclamată prin acţiune s-a stabilit că celelalte facturi au fost luate în discuţie într-o altă cauză care a format obiectul dosarului nr. 708/2000 al aceluiaşi tribunal.
În consecinţă, prima instanţă a obligat-o pe pârâtă numai la plata sumei de 64.627.492 lei cu cheltuieli de judecată.
Sentinţa a fost apelată de pârâta SC N.S. SRL Topliţa şi de reclamanta SC O. SA.
Prin apelul său pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar reclamanta a criticat faptul că nu s-a ţinut seama de acţiunea precizată şi de solicitarea sa privind reactualizarea sumelor pe care le-a solicitat.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, prin Decizia nr. 214/2004 a respins ca nefondat apelul pârâtei stabilind că livrarea neachitată de pârâtă nu provine din contracte şi, ca urmare, data de la care s-a născut obligaţia de plată este 4 iulie 2000, conform facturii. Prin aceeaşi decizie apelul reclamantei SC O. SA a fost anulat ca netimbrat cu motivarea că nu au fost respectate prevederile legii taxei judiciare de timbru.
Împotriva deciziei nr. 214/2004, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, a declarat recurs pârâta SC N.S. SRL prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., în susţinerea căruia a arătat că instanţa de apel nu a examinat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în conformitate cu reglementarea legală, respectiv art. 1 şi 3 alin. (1) din decretul nr. 167/1058.
În esenţă, recurentul a invocat faptul că dreptul la acţiune s-a prescris la data de 8 iulie 2001, când s-a împlinit termenul de 3 ani socotit de la data ultimului aviz de expediţie. Pe fond, a susţinut că factura nu a fost însuşită de societate prin semnătură şi ştampila de primire.
Recursul este nefondat.
Din examinarea actelor dosarului în raport de criticile formulate se constată pe de o parte, că în cauză s-a demonstrat faptul că livrarea pentru care s-a întocmit factura în discuţie este extracontractuală, iar pe de altă parte că reglementarea plăţilor a fost făcută în urma expertizei efectuată de S.G., în îndeplinirea măsurilor stabilite de instanţa de casare, într-un prim ciclu procesual. Mai este de reţinut că într-un alt litigiu s-au solicitat sume care provin din livrările de produse efectuate între părţi în derularea obligaţiilor contractuale.
Expertiza dispusă în această cauză (dosar nr. 42/2004) a luat în examinare atât sumele care au format obiectul dosarului nr. 708/2000 (sentinţa nr. 931/2000), cât şi sumele pretinse prin acţiunea care formează obiectul dosarului de faţă şi, după ce a eliminat din discuţie facturile pentru care reclamanta a obţinut contravaloarea produselor, a stabilit că în judecata anterioară nu s-a luat în discuţie factura din 4 iulie 2000.
În acest context suma pretinsă prin acţiunea care a ajuns în această fază procesuală (expertiză) s-a stabilit ca diferenţă între suma obţinută în dosarul nr. 708/2000 (sentinţa nr. 931/2000) şi suma pretinsă de SC O. SA în dosarul nr. 3254/2002. După cum s-a mai arătat tot expertiza a stabilit că factura în discuţie s-a emis pentru o livrare extracontractuală astfel că recurenta nu se poate prevala de un termen de plată prin raportare la contract. Cu referire la factură este de reţinut că aceasta reprezintă documentul fiscal, care prin conţinutul ei confirmă existenţa raportului juridic dintre părţi, că aceasta are valoarea unui înscris sub semnătură privată şi constituie mijloc de probă admis de art. 46 C. com., prin care se constată existenţa unei operaţiuni comerciale.
În acest context, câtă vreme primirea mărfii nu a fost contestată şi nici nu s-a practicat refuz de plată, nu se poate reţine susţinerea potrivit căreia, înscrisul respectiv nu are valoare probatorie pentru motivul că nu a fost acceptat expres prin semnătură şi ştampilă.
În materie comercială, acceptarea facturii poate să rezulte şi din manifestări de voinţă neîndoielnice care atestă acceptarea. Ori, aşa cum s-a arătat în precedent primirea mărfii nu a fost contestată aşa cum rezultă din proba cu expertiză administrată în cauză.
Revenind la critica principală care vizează excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, Curtea constată că instanţa de apel a dat o rezolvare corectă acestei excepţii atunci când a stabilit că termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din decretul nr. 167/1958, la data introducerii acţiunii (10 decembrie 2002) nu era împlinit întrucât dreptul la acţiune s-a născut la data de 4 iulie 2000.
În consecinţă, întrucât nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea sau casarea deciziei pronunţate în apel, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC N.S. SRL Topliţa, împotriva deciziei nr. 214/ A-C din 8 septembrie 2004 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4918/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4930/2005. Comercial → |
|---|
