ICCJ. Decizia nr. 5113/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5113/2005
Dosar nr. 2216/2005
Şedinţa publică din 28 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4345 din 26 martie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a fost respinsă acţiunea formulată de SC I. SA cu sediul social în Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtele SC E.V.W.H. SRL cu sediul în Cluj Napoca şi SC A. SA cu sediul social în Bucureşti, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta SC I. SA se află în procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, iar conform dispoziţiilor art. 22 şi art. 23 din această lege, în cazul începerii procedurii falimentului, judecătorul sindic desemnează un lichidator, atribuţiile administratorului încetând în momentul stabilirii atribuţiilor lichidatorului. Între principalele atribuţii ale lichidatorului este şi aceea a introducerii de acţiuni, menţinerea sau denunţarea unor contracte, examinarea creanţelor şi altele.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia civilă nr. 1325 din 21 octombrie 2002 a admis recursul formulat de recurenta SC I. SA, împotriva sentinţei civile nr. 4345 din 26 martie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecare.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a considerat că într-adevăr lichidatorul este cel care formulează cereri de chemare în judecată în vederea recuperării creanţelor societăţii, însă aceste acţiuni nu sunt formulate în nume propriu, ci în calitatea de reprezentant al societăţii, care îşi păstrează personalitatea juridică în această fază prevăzută de Legea nr. 64/1995.
Instanţa de fond acea posibilitatea, eventual să pună în discuţie calitatea de reprezentant al reclamantei, având în vedere că acţiunea nu a fost formulată de societate, prin reprezentantul său legal, lichidatorul.
Rejudecând cauza în fond după casare, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 6960 din 25 mai 2004 a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune faţă de pârâta SC A. SA, sucursala Bucureşti, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC I. SA prin lichidator SC A.G.E. SRL faţă de pârâta SC E.V.W.H. SRL, obligând-o să restituie reclamantei contractul. De asemenea au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate şi obligată pârâta la cheltuieli de judecată în sumă de 68.000 lei şi 15.000 lei timbru judiciar.
În fundamentarea acestei soluţii, s-a apreciat că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei faţă de pârâta SC A. SA este întemeiată pe dispoziţiile art. 3 alin. (2) din decretul nr. 167/1958, deoarece din raporturile ce izvorăsc din asigurarea termenului de prescripţie este de 2 ani. Riscul asigurat s-a produs la data de 27 octombrie 1997, iar reclamanta a formulat acţiunea la data de 6 ianuarie 2002, respectiv după 4 ani şi 2 luni de la data producerii incendiului.
Din corespondenţa părţilor şi răspunsul la întrebare, reclamanta a recunoscut că „în condiţiile în care se găsea un potenţial cumpărător ar fi fost de acord să reţină diferenţa de preţ". Reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de achitare integrală a preţului cabinei, preţ convenit de comun acord, astfel că cererea de restituire a autocamionului cu cabina sau contravaloarea acesteia este nefondată, urmând a fi dispusă numai restituirea autotractorului fără cabină.
S-a respins obligarea la contravaloarea lipsei de folosinţă întrucât prejudiciul nu a fost cauzat din culpa pârâtei SC E.V.W.H. SRL.
Nejustificată a fost găsită şi cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata poliţei de asigurare în sumă de 92.357.612 lei dat fiind faptul că suma reprezintă o parte din contravaloarea reparaţiilor şi a manoperei efectuate de pârâtă, precum şi la plata contravalorii pieselor lăsate în custodie în sumă de 9.429.536 lei, reclamanta nefăcând dovada predării pieselor respective.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 265 din 4 aprilie 2005 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă SC I. SA prin lichidator SC A.G.E. SRL Bucureşti, în contradictoriu cu intimatele SC A. SA Bucureşti şi SC E.V.W.H. SRL Cluj Napoca, împotriva sentinţei comerciale nr. 6960 din 25 mai 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 679/2003.
Din verificarea motivelor de apel, instanţa a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie în raporturile ce izvorăsc din relaţiile de asigurare este de 2 ani, iar riscul asigurat s-a produs la data de 27 octombrie 1997, acţiunea fiind promovată de reclamantă la data de 16 ianuarie 2002, deci cu mult peste termenul analizat.
Pe fondul cauzei, referitor la întinderea prejudiciului şi al culpei persoanei vinovate în producerea lui s-a reţinut că intimata prestatoare nu a respectat opţiunea asigurătorului acceptată şi de asigurat şi a înlocuit cabina arsă cu una mai scumpă, cu mai multe dotări, în sumă de 147.234.877 lei.
Având în vedere diferenţa de preţ dintre cele două devize, SC A. SA nefiind de acord cu propunerea prestatoarei, a refuzat să achite diferenţa de preţ, deoarece prestatoarea în mod unilateral, peste prevederile contractuale, a hotărât achiziţionarea cabinei mai scumpe.
La solicitarea expresă a intimatei din data de 13 octombrie 1998 de a plăti facturile de reparaţii, apelanta a solicitat SC E.V.W.H. SRL să se ocupe de vânzarea autotractorului la preţul de 35.000 dolari S.U.A., urmând ca din suma obţinută să reţină diferenţa de preţ, aspect confirmat şi de faxul din data de 18 noiembrie 1998,
Reclamanta se face vinovată de neîndeplinirea propriei obligaţii de plată integrală a cabinei, iar solicitarea obligării pârâtei la plata poliţei de asigurare în sumă de 92.357.612 lei nu se justifică, această sumă reprezentând o mare parte din contravaloarea reparaţiilor efectuate de societatea prestatoare. Reclamanta nu a făcut nici dovada privind contravaloarea pieselor în valoare de 9.429.536 lei lăsate în custodia pârâtei.
Împotriva deciziei comerciale nr. 265 din 4 aprilie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a promovat recurs reclamanta SC I. SA Bucureşti prin lichidator judiciar SC A.G.E. SRL, care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectele că în mod greşit a fost considerat dreptul material la acţiune al recurentei faţă de societatea de asigurări prescris, în mod greşit s-a reţinut în sarcina reclamantei o obligaţie de plată, deoarece în realitate suma de 92.357.612 lei reprezintă preţul cabinei ce trebuia înlocuită, preţ în care intra şi manopera, societatea prestatoare însuşindu-şi banii proveniţi din poliţa de asigurare şi refuzând restituirea lor.
De asemenea greşit a fost respins şi capătul de cerere privind restituirea de către SC E.V.W.H. SRL a contravalorii pieselor de schimb în sumă de, fiind invocate ca temei de drept al cererii de recurs, dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând probele administrate în cauză, în raport de motivele formulate în cererea de recurs, constată că acestea sunt neîntemeiată, urmând a respinge ca nefondat recursul promovat de SC I. SA prin lichidator, pentru următoarele considerente:
Printr-o integrală şi completă asociere a probelor, instanţele judecătoreşti anterioare au stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părţi, întinderea drepturilor şi obligaţiilor asumate reciproc şi răspunderea care se instituie în cazul nerespectării clauzelor contractuale.
Corect a invocat pârâta SC A. SA excepţia prescripţiei extinctive, prin aceea că reclamanta a încheiat poliţa generală de asigurare privind asigurarea complexă a autovehiculelor, cu valabilitate, conform art. 21 din această poliţă, pentru perioada de la 1 aprilie 1997 până la 31 martie 1998.
Deoarece la data de 27 octombrie 1997 s-a produs riscul asigurat, respectiv incendierea cabinei autotractorului, în urma înştiinţării de către asigurat a fost deschis dosarul de daune. A fost dată o eficienţă juridică maximă reglementărilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din decretul nr. 167/1958, prin aceea că în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripţie este de 2 ani, acest termen referindu-se numai la raporturile juridice dintre asigurător şi asigurat.
Nu prezintă nici o relevanţă juridică împrejurarea că la data de 19 martie 1999 SC I. SA a formulat o plângere penală ce a făcut obiectul dosarului nr. 3979/1999 al Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti.
Prin sentinţa penală nr. 623 din 30 aprilie 2001, această instanţă a dispus achitarea inculpaţilor sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz de încredere, lăsând nesoluţionată acţiunea civilă; aceste dispoziţii fiind menţinute şi de instanţa de recurs.
Din verificarea întregii documentaţii existente la dosarul cauzei, apare neîndoios faptul că societatea prestatoare, atunci când a înlocuit cabina arsă în incendiu cu o cabină cu mai multe dotări, a depăşit varianta aleasă de asigurător care era în sumă de 95.827.800 lei, executând o variantă suplimentară în sumă de 147.234.877 lei.
Potrivit prevederilor pct. 11 lit. g) din Capitolul III A intitulat „Excluderi generale", din contractul de asigurare se stipulează expres că nu se despăgubesc cheltuielile făcute pentru transformarea şi îmbunătăţirea autovehiculului în comparaţie cu starea lui dinaintea producerii evenimentului asigurat, cum ar fi înlocuirea pieselor avariate sau pierdute cu altele de calitate superioară.
Amplu documentat şi bine argumentat, instanţa de apel a analizat corespondenţa părţilor, răspunsurile la interogatoriile reciproce, actele depuse stabilind că se impune restituirea către reclamantă din partea societăţii prestatoare a autotractorului fără cabină, toate celelalte capete de cerere nefiind susceptibile de admitere.
Chiar şi din motivarea sentinţei penale nr. 623 din 30 aprilie 2001, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, rămasă definitivă, s-a reţinut că SC I. SA a cerut vânzarea atât a autocamionului cât şi a pieselor recuperate de la acesta, cu reţinerea sumelor de bani reprezentând valoarea reparaţiei, în sarcina societăţii prestatoare, neputându-se reţine infracţiunea de abuz de încredere nici în modalitatea refuzării restituirii bunului, nici în cea a dispunerii de el pe nedrept, cabina iniţial montată şi ulterior demontată de angajaţii societăţii fiind proprietatea acestei societăţi câtă vreme ea nu a fost plătită de către societatea parte vătămată SC I. SA.
Raţiunile juridice expuse determină ca toate criticile formulate în cererea de recurs de reclamanta SC I. SA, prin lichidator judiciar să fie înlăturate ca neîntemeiate, urmând a respinge ca nefondat recursul, nefiind îndeplinite nici una din dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., menţinând ca legală şi temeinică Decizia comercială nr. 265 din 4 aprilie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC I. SA prin lichidator SC A.G.E. SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 265 din 4 aprilie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5103/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5116/2005. Comercial → |
|---|
