ICCJ. Decizia nr. 5394/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 5394/2005
Dosar nr. 620/2005
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
C.F.R. M. SA, sucursala Braşov, a chemat în judecată SC T.C.I. SRL Braşov, pentru a fi obligată să-i plătească suma de 8.904.367.361 lei cu titlu de majorări de majorări de întârziere la plată, motivând că potrivit contractului încheiat între părţi, pârâta trebuia să achite reclamantei până la data de 25 ianuarie 2002 suma prevăzută în factura din 22 ianuarie 2002 şi pentru că a plătit-o cu întârziere, în perioada 20 iunie 2002 – 13 decembrie 2002, datorează penalităţi conform prevederilor art. 8.5 din contract.
Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 1292 din 2 iunie 2004 a respins acţiunea reţinând că în baza contractului din 26 martie 2003, reclamanta a emis factura din 22 ianuarie 2002, privind suma finală de plată pe care o datorează pârâta dar reclamanta în mod unilateral a dispus începând cu data de 26 noiembrie 2001 sistarea stingerii obligaţiilor scadente prin compensare succesivă.
Procedând astfel, reclamanta a încălcat dispoziţiile OUG nr. 77/1999, ale art. 1144 C. civ. dar şi cele cuprinse în art. 8.5 şi art. 8.16 din contractul încheiat între părţi şi ca atare pârâta nu poate fi obligată la plata penalităţilor de întârziere, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a prezentat dovezi privind datoriile stinse prin compensare şi prin plăţile efectuate de pârâtă în perioada 28 ianuarie 2002 – 20 iunie 2002.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta arătând că este nelegală, iar Curtea de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 250 din 15 decembrie l-a admis şi a schimbat sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea, obligând pârâta către reclamantă la plata sumei de 1.679.625.659 lei, cu titlu de majorări de întârziere.
Pronunţând această decizie, instanţa de control judiciar a reţinut că pârâta avea obligaţia să achite avansul de 30 % din tariful datorat reclamantei prin virarea de lichidităţi pentru diferenţa a optat pentru plata preţului prin compensare dar în mod nejustificat, în luna noiembrie 2001, circuitul plăţilor prin compensare a fost întrerupt.
Întrucât întârzierea la plată nu se datorează culpei pârâtei, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 8.19 din contract privitor la penalităţile de întârziere decât pentru suma de 30 % din avans, respectiv 4.644.250.500 lei, care trebuia achitată numai prin lichidităţi, plata efectuându-se cu întârziere în perioada 20 iunie – 27 septembrie 2002.
Nemulţumită de Decizia pronunţată, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta susţine că Decizia este nelegală deoarece:
1. Deblocarea compensărilor din luna noiembrie 2001 nu prezintă relevanţă juridică în cauză pentru că datoriile reciproce care au făcut obiectul compensărilor din luna noiembrie reprezentau contravaloarea prestaţiilor de transport aferent acestei luni, iar obiectul cauzei îl reprezintă plata majorărilor de întârziere aferente tarifului de transport pe luna decembrie 2001.
2. Reclamanta nu a blocat compensările cu pârâta şi nu a împiedicat pârâta în achitarea contravalorii tarifului de transport pe luna decembrie 2001.
3. Susţinerea instanţei potrivit căreia pârâta nu putea acţiona în judecată C.N.C.F., întrucât între cele două societăţi nu existau raporturi contractuale este nereală pentru că pârâta avea la îndemână acţiunea în răspundere civilă delictuală.
4. Instanţa de fond şi cea de apel în temeiul art. 1027 C. civ., au exonerat pârâta de răspundere pe motiv că în cazul unei obligaţii cu caracter alternativ alegerea aparţine debitorului ori, potrivit prevederilor art. 8.5 din contractul încheiat între părţi, pârâta avea la îndemână alte două posibilităţi de a preveni calcularea majorărilor de întârziere şi anume plata prin lichidităţi şi iniţierea altor compensări, aprobate în prealabil de transportator.
Recursul declarat de reclamantă nu este fondat.
Conform dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri judecătoreşti se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În cazul de faţă, instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile legale şi ca atare Decizia atacată nu se impune a fi modificată.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 8.904.367.361 lei, reprezentând majorări de întârziere la plata facturii din 22 ianuarie 2002, pentru tarif de transport din luna decembrie 2001.
Într-adevăr măsura deblocării compensărilor s-a dispus în luna noiembrie 2001 dar s-a extins şi asupra facturilor emise ulterior inclusiv cea sus-menţionată şi ca atare prima critică a recurentei este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte operaţiunea de compensare, culpa reclamantei, în calitate de debitoare, constă în aceea că nu a făcut demersuri pentru ca terţul C.F.R. M. SA să finalizeze compensările aprobate de ea şi astfel a încălcat prevederile OUG nr. 77/1999, ale HG nr. 685/1999 dar şi dispoziţiile contractului încheiat între părţi.
Referitor la posibilitatea pârâtei de a chema în judecată C.F.R. M. SA, pentru faptul că a deblocat compensările, în mod corect a reţinut instanţa de apel că lipsa unor raporturi contractuale între cele două societăţi, nu era posibilă formularea unei asemenea acţiuni, iar cât priveşte acţiunea în răspundere delictuală nu putea fi introdusă, în cauză lipsind condiţiile prevăzute de art. 997-998 C. civ.
Şi ultima critică este neîntemeiată, deoarece contractul încheiat între părţi prevede două modalităţi de plată a tarifului de transport şi anume prin lichidităţi şi compensări cu C.F.R. M. şi C.N. C.F.R. SA.
În lipsa lichidităţilor, pârâta a făcut demersuri pentru identificarea de creditori ai reclamantei în vederea compensării datoriilor reciproce, a întocmit documentele necesare dar compensarea nu s-a finalizat, independent de voinţa pârâtei.
Faţă de aceste considerente Înalta Curte constatând că Decizia atacată este legală, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta C.F.R. M. SA, sucursala Braşov, împotriva deciziei nr. 250/ Ap din 15 decembrie 2004 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 11 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5393/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5402/2005. Comercial → |
|---|
