ICCJ. Decizia nr. 5644/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5644/2005
Dosar nr. 827/2005
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 150 din 4 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, dată ca urmare a declinării competenţei în favoarea sa de către Judecătoria Reşiţa, au fost respinse excepţiile invocate de pârâtele A.V.A.S. şi C.A.S. a Judeţului Caraş Severin, privind inadmisibilitatea acţiunii, nedepunerea cauţiunii şi neîndeplinirea procedurii prealabile, iar pe fond a respins ca neîntemeiată acţiunea în constatare a compensării datoriilor reciproce formulată de SC G. SA Caransebeş.
În argumentarea acestei soluţii instanţa a reţinut, în urma precizării obiectului acţiunii de către reclamantă, respectiv obligarea pârâtei C.A.S. la efectuarea compensării, că nu este investită cu o contestaţie la executare A.V.A.S., aşa încât nu se impune plata vreunei cauţiuni iar acţiunea reclamantei este admisibilă.
Pe fondul acţiunii s-a reţinut că pârâta C.J.A.S. Caraş Severin a cesionat în temeiul art. 1 din OUG nr. 95/2003 creanţa sa faţă de reclamantă, către A.V.A.S.
La rândul său reclamanta a invocat o creanţă ce o are faţă de S.M.C., unitatea care nu şi-a onorat debitul întrucât nu a fost finanţată de C.J.A.S. Caraş Severin.
În consecinţă, reclamanta a cerut compensarea acestor creanţe între cele două pârâte, invocând şi precedentul unei asemenea operaţiuni.
Instanţa a apreciat însă că nu poate suplini consimţământul părţilor în dispunerea acestei compensări întrucât în cauză nu s-a făcut dovada că pârâta C.J.A.S. ar avea vreo datorie faţă de reclamantă, ci o altă persoană, respectiv S.M.C., aşa încât nu sunt întrunite cerinţele compensării.
Împrejurarea că anterior s-a făcut o asemenea compensare, s-a apreciat că nu constituie un argument juridic necesar şi suficient pentru a se putea suplini voinţa părţilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC G. SA solicitându-se modificarea ei pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul admiterii acţiunii sale.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta apreciază că instanţa a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1141 C. civ., deoarece anterior s-au mai produs asemenea compensări de datorii între ea (furnizor de servicii de gospodărie comunală), S.M.C. (beneficiar al acestor servicii) şi C.A.S. căreia ea, reclamanta, îi datorează contribuţia la fondul de sănătate iar la rândul său, C.A.S. alocă spitalului sumele necesare achitării serviciilor de gospodărie comunală.
Cum ea posedă titlu executoriu contra S.M.C. (sentinţa civilă nr. 4979/2001), iar C.A.S. este ordonatorul de credite bugetare pentru spital, apreciază că în mod greşit instanţele n-au compensat creanţa sa cu debitul ce-l are cu titlu de contribuţie la fondul de sănătate, aşa încât, să se constate în final că spitalul îi mai datorează 418.235.736 lei, după compensare.
Intimata pârâtă A.V.A.S., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului apreciind că nu sunt întrunite cerinţele compensării, aceleaşi persoane nefiind debitor şi creditor, una faţă de cealaltă.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta, considerente analizate atât prin prisma criticilor invocate de recurentă, cât şi prin prisma dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ.
Prin precizarea acţiunii sale de 17 mai 2004 (dosar Curtea de Apel Bucureşti) reclamanta a solicitat obligarea pârâtei C.A.S. să efectueze compensarea contribuţiei reclamantei la fondul de asigurări de sănătate cu datoria pe care S.M.C. o are către reclamantă reprezentând costul serviciilor de gospodărie comunală furnizate de aceasta, spitalul fiind finanţat de C.A.S.
Potrivit dispoziţiilor art. 1143 C. civ. compensarea operează atunci când două persoane sunt datoare una alteia.
În speţă, reclamanta este datoare către pârâta C.A.S., iar datornicul pârâtei este S.M.C., persoană împotriva căreia reclamanta şi deţine titlul executor.
Aşadar, corect instanţa de fond a reţinut că nu se poate dispune compensarea întrucât cele două părţi n-au calitatea de creditor şi debitor una faţă de cealaltă, chiar dacă spitalul este finanţat de pârâtă.
Compensarea solicitată nu poate opera şi din considerentul că suma datorată de reclamantă este o creanţă bugetară, în timp ce creanţa reclamantei este o creanţă privată, ceea ce dispoziţiile art. 1147 pct. 3 C. civ., stipulează în mod expres.
Mai mult, C.A.S. a cesionat creanţa sa faţă de reclamantă către A.V.A.S. prin protocolul din 14 noiembrie 2003, i-a notificat această cesiune reclamantei la 21 noiembrie 2003, cesiune acceptată de reclamantă prin plăţile făcute ulterior către A.V.A.S. (a se vedea O.P. dosar Curtea de Apel Bucureşti).
Ori, potrivit dispoziţiilor art. 1149 alin. (1) C. civ., debitorul care a acceptat ca un creditor să facă cesiunea drepturilor sale unei alte persoane, nu mai poate invoca în contra cesionarului care ar fi avut loc în privinţa cedentului, înaintea acceptării.
Pentru toate aceste considerente curtea apreciază că instanţa de fond temeinic şi legal a respins acţiunea reclamantei, motiv pentru care recursul, analizat şi prin prisma dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC G. SA Caransebeş, împotriva sentinţei nr. 150 din 4 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5623/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5667/2005. Comercial → |
|---|
