ICCJ. Decizia nr. 5882/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5882/2005
Dosar nr. 850/2005
Şedinţa publică din 8 decembrie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2107 din 20 septembrie 2004 a Tribunalului Arad, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei SC S. SA Bucureşti, iar pârâta SC C.A. SA a fost obligată la plata sumei de 6.870.887.953 lei, reprezentând penalităţi de întârziere, calculate prin expertiza efectuată în dosar ce face parte integrantă din sentinţă.
Prin aceeaşi hotărâre judecătorească a fost admisă în parte şi cererea reconvenţională a pârâtei, iar reclamanta-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 5.400.369.924 lei cu titlu de penalităţi de întârziere, conform aceleaşi expertize aşa încât, în urma compensării datoriilor reciproce ale părţilor s-a dispus ca pârâta să plătească reclamantei 1.470.518.029 lei daune, iar reclamanta să plătească pârâtei, tot în urma compensării, cu titlu de cheltuieli de judecată 23.794.810 lei.
Apelurile declarate de ambele părţi împotriva acestei sentinţe au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 425/ A din 15 decembrie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Ambele părţi au contestat cuantumul penalităţilor acordate pentru facturile achitate cu întârziere de cealaltă parte, imputând instanţei înlăturarea protocolului încheiat între ele, momentul din care au început să curgă aceste penalităţi cât şi faptul că nu s-a ţinut cont şi de actul adiţional la contract.
Instanţa, coroborând probele dosarului şi interpretând contractul părţilor prin prisma dispoziţiilor art. 970 alin. (2) C. civ. şi art. 977 C. civ., a apreciat că nu se poate accepta că unei părţi îi incumbă obligaţia de plată a mărfii câtă vreme ea nu i-a fost livrată, acceptarea contrariului fiind contrară uzanţelor comerciale normale, mai ales că în ultimul act adiţional la contract s-a stipulat că pârâta va achita în termen de 30 zile de la primirea mărfii.
În consecinţă, nici penalităţile nu puteau fi calculate începând cu data emiterii facturii, fără a se ţine seama de faptul şi data primirii acestora de către beneficiar.
Nu s-a acceptat nici pretenţia reclamantei de a se interpreta, în lipsa unei prevederi exprese, că în timp ce ea rămânea beneficiara unor penalităţi pentru neplata preţului, pârâta ar fi renunţat la acestea în cazul livrării cu întârziere a mărfii, deoarece s-ar fi ajuns la un vădit dezechilibru contractual.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei s-a reţinut, că prin actele adiţionale succesiv încheiate de părţi nu s-au mai limitat penalităţile la vreo cotă procentuală aşa încât, s-a apreciat că ambele apeluri sunt nefondate.
Nemulţumite de această decizie au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâta, solicitând modificarea deciziei pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În recursul său, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurenta reclamantă SC S. SA contestă cuantumul penalităţilor de 6.870.887.953 lei, considerând că în realitate pârâta îi datorează cu acest titlu 7.339.510.796 lei.
Consideră că în mod greşit instanţele au apreciat că penalităţile curg de la recepţionarea mărfii şi nu de la facturarea ei, cum s-a stipulat în contract, termenul de scadenţă al acestora fiind data facturării, de regulă, facturarea având loc odată cu livrarea mărfii.
Apreciază, de asemenea, că deşi instanţa de apel face referire la actul adiţional în care părţile au stipulat că plata se va face în 30 zile de la primirea mărfii, nu se precizează despre ce act este vorba, respectiv actul adiţional şi în plus acest act se referă la valoarea mărfii din anexa actului invocat, diferită de „documentaţia de execuţie".
De altfel, cum ea nu a înregistrat întârzieri în livrări către pârâtă, consideră că nu datorează nici penalităţi de întârziere, termenele de livrare a echipamentelor fiind modificate de părţi prin protocolul din 23 ianuarie 2003.
În subsidiar, dacă totuşi se apreciază că datorează penalităţi pârâtei, solicită refacerea calculelor expertului care a inclus şi T.V.A. - ul în baza de calcul, alături de valoarea echipamentelor, aşa încât ar datora pârâtei 4.727.019.677 lei cu acest titlu.
Consideră că Decizia din apel este corectă pe aspectul apelului pârâtei.
În recursul său recurenta-pârâtă, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică Decizia din apel pentru ignorarea clauzei de limitare a penalităţilor la valoarea de 10 % din valoarea facturilor, clauză inserată în actul adiţional la contract.
Această clauză, inserată în acest act adiţional, nu a fost modificată prin actele adiţionale ulterioare aşa încât consideră că prin soluţia dată a fost păgubită cu 207.585.443 lei pe care instanţele ar fi trebuit să i-o mai acorde.
Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta:
Deşi recurenta reclamantă invocă în recursul său dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs în care sunt reluate criticile din apel, rezultă că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile vizând interpretarea clauzelor contractului şi al actelor adiţionale, care constituie legea părţilor.
Critica recurentei privind termenul de la care încep să curgă penalităţile este greşită, deoarece instanţele au interpretat corect contractul părţilor sub acest aspect.
Potrivit art. 25 din contract părţile au stipulat că plata se va efectua la finalizarea livrării subansamblelor şi echipamentelor în ordinea tehnologică de montaj, plăţile urmând a se face, conform art. 28 din acelaşi contract pe baza facturilor însoţite de documente justificative (aviz de expediţie, scrisoare de trăsură, documente de recepţie calitativă etc.) în termen de 15 zile.
Acest termen a fost modificat ulterior la 30 zile de la primirea mărfii.
Aşadar, nejustificat reclamanta susţine că instanţele au apreciat greşit că penalităţile în întârzierea plăţii facturilor au fost legate de livrarea mărfii, deoarece însăşi părţile au stipulat că pentru plată nu e suficientă numai factura ci şi documente justificative printre care şi aviz de expediere şi documente de recepţie, acte ce privesc livrarea efectivă a echipamentelor.
Câtă vreme instanţa face referire la „ultimul act adiţional" la contract este lipsit de relevanţă, sub aspectul analizat, faptul că nu i s-a indicat numărul, succesiunea în timp urmând a fi stabilită în raport de data şi numărul lor.
Chiar dacă recurenta-reclamantă invocă protocolul din 23 ianuarie 2002 încheiat cu pârâta, ocazie cu care s-au modificat pentru unele echipamente termenele de livrare iar la altele s-a renunţat, din anexa expertizei referitoare la sumele pe care aceasta le datorează pârâtei nu rezultă că s-ar fi calculat în sarcina ei vreo penalitate pentru vreo factură emisă după această dată, penalităţile stabilite în sarcina ei vizând facturi anterioare acestei date şi pentru care ea a întârziat plata.
Din contră, în anexa ce cuprinde sumele datorate de pârâtă rezultă că în sarcina sa s-au stabilit penalităţi pentru facturi emise şi după încheierea acestui protocol, deoarece pârâta a întârziat şi plata acestora.
Cum facturile emise cuprind şi T.V.A. - ul inclus în preţ, corect expertul a calculat iar instanţele au validat aceste calcule pentru penalităţi de întârziere calculate la valoarea finală a facturii.
În consecinţă, criticile reclamantei recurente sunt apreciate ca nefondate urmând ca recursul său să fie respins.
Cât priveşte recursul pârâtei curtea îl apreciază ca nefondat deoarece din actele adiţionale existente în dosar rezultă că, deşi prin actul adiţional, semnat cu obiecţiuni de pârâtă, obiecţiuni acceptate de reclamantă cu adresa din 10 decembrie 1999, cuantumul penalităţilor fusese limitat la cel mult 10 % din valoarea facturilor, ulterior, prin actul adiţional părţile au stipulat că pârâta datorează reclamantei, ca furnizor, penalităţi de 0,15 % pe zi întârziere, din valoarea facturilor, fără a mai fi limitate la 10 % din totalul lor, aşa încât corect instanţele au înlăturat această apărare a pârâtei şi deci a respins apelul său făcut pe acest aspect, ca şi recursul de altfel.
În consecinţă, curtea apreciază că ambele recursuri sunt neîntemeiate motiv pentru care le va respinge, Decizia din apel urmând a fi menţinută ca temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC S. SA Bucureşti şi pârâta SC C.A. SA, împotriva deciziei nr. 425 din 15 decembrie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 8 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5878/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5890/2005. Comercial → |
|---|
