ICCJ. Decizia nr. 5931/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5931/2005
Dosar nr. 1983/2005
Şedinţa publică din 9 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 16 mai 2003, astfel cum a fost precizată, reclamanta C.F.R. M. SA a solicitat obligarea pârâtei SC C. SRL la plata sumei de 73.142,57 CHF în echivalent lei la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 9183 din 2 iulie 2004 a respins acţiunea reclamantei cu motivarea că transportul vagoanelor rămase sub sechestru în staţia L. instituit la cererea pârâtei, nu era asigurat de către aceasta ci de o altă societate, aşa încât nu intră sub incidenţa convenţiei încheiate.
Prin Decizia nr. 273 din 4 aprilie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului pe care a schimbat-o în tot în sensul că a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâta la 73.142,57 CHF în echivalent lei la data plăţii la cursul B.N.R. cu titlu de despăgubiri, la 69.172.476 lei cheltuieli de judecată şi la 9.230.000 lei reprezentând onorariu de expert, către reclamantă.
S-a reţinut în considerentele deciziei că intimata pârâtă avea calitatea de transportator intermediar pentru diverse firme din reţeaua C.F.R., de la care beneficia de anumite reduceri tarifare la transporturile de mărfuri. Că din cele 12 vagoane sechestrate iniţial, ulterior au rămas sechestrate numai două pentru care pârâta cu adresa din 26 octombrie 1999 înaintată reclamantei a precizat că va efectua plata tarifului, orar de utilizare în baza contractului, după ce îi vor fi comunicate documentele însoţitoare ale vagoanelor.
Împotriva acestei decizii, pârâta SC C. SRL a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ. şi a solicitat casarea acesteia şi menţinerea ca fiind legală şi temeinică a sentinţei Tribunalul Bucureşti, în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamantă.
A susţinut recurenta că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că în speţă ne aflăm în prezenţa contractului de plată centralizată, când chiar intimata şi-a susţinut pretenţiile în temeiul unei convenţii civile. Că datorită acestei erori, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că recurenta a avut calitatea de transportator intermediar faţă de vagoanele din litigiu, şi nu SC U. SA, societate prin intermediul căreia au intrat în ţară un număr de 25 vagoane.
S-a invocat că această societate a efectuat şi transportul celor 10 vagoane scoase ilegal de sub sechestru asigurător, dar nu de către recurentă aşa cum s-a reţinut printr-o hotărâre judecătorească pe care a atacat-o cu apel ce a fost admis de instanţa de control judiciar.
Recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că adresa din 26 octombrie 1999 reprezintă o recunoaştere de către pârâtă a pretenţiilor reclamantei, fără a se avea în vedere cele două scrisori de trăsură care deşi sunt completate pe numele pârâtei nu au fost recunoscute ca fiind legale de către B.V. şi au fost returnate către C.F.R. M.
Instanţa de apel a făcut aprecieri contrar actelor existente la dosar din care rezultă că reclamanta trebuia să se îndrepte împotriva altei firme de transport şi nu împotriva pârâtei care nu poate răspunde pentru plata tarifelor de transport ale vagoanelor din litigiu.
A arătat recurenta că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, întrucât nu a avut în vedere contractul care se referă la transporturile care se efectuează de SC C. SRL, care nu are legătură cu vagoanele din litigiu, pentru care se face vinovată o altă societate.
Prin întâmpinare, intimata C.F.R. M. SA cu sediul în Bucureşti a solicitat respingerea recursului, întrucât corect s-a reţinut în Decizia atacată că pârâta datorează contravaloarea tarifelor de utilizare pentru vagoanele din litigiu, aşa cum de altfel recurenta a recunoscut prin adresa din 26 octombrie 1999.
Recursul nu este fondat.
Între părţi s-a încheiat contractul având ca obiect acordarea de reduceri tarifare la transporturile de mărfuri în tranzit, de import şi export în vagoane C.F.R., precum şi la plata centralizată a tarifelor de transport convenite pe parcurs C.F.R., a tarifelor accesorii şi a eventualelor imobilizări, pe bază de decont şi factura lunară, întocmite de transportator.
La art. 6.1 din contract s-a prevăzut clauza potrivit căreia dacă vagoanele staţionează în punctele de frontieră româneşti din vina clientului sau a clienţilor acestuia (lipsă documente, scrisori de trăsură eronat întocmite, neasigurarea mărfii), clientul va plăti tarife.
În raport de aceste dispoziţii legale şi de probele administrate în cauză, în mod corect instanţa de apel a reţinut că recurenta pârâtă trebuie să suporte plata tarifului orar de utilizare pentru vagoanele ce formează obiectul litigiului dedus judecăţii.
Recurenta pârâtă în calitate de transportator intermediar, a recunoscut prin adresa din 26 octombrie 1999 pentru vagoane rămase în urma ridicării sechestrului înfiinţat iniţial pentru un număr de 12 vagoane, că va efectua plata în baza contractului încheiat cu intimata, numai după ce i se va transmite documentele însoţitoare ale vagoanelor.
Este adevărat că adresa se referă numai la unul din cele două vagoane ce formează obiectul litigiului.
Această probă se coroborează cu procesul verbal încheiat la 10 februarie 2000 între părţi, în care s-a menţionat că recurenta pârâtă s-a angajat să achite contravaloarea chiriei vagoanelor încărcate cu motorină din litigiu, în contul de plată centralizată şi eventualele tarife şi staţionări până la expedierea lor din staţie.
Pe de altă parte cu adresa din 10 martie 2000 D.G.V. a comunicat pârâtei că aceasta a stabilit raporturi juridice directe cu B.V.G., abia la data de 9 martie 2000 odată cu depunerea scrisorilor de trăsură întocmite conform normelor legale prin care se dovedeşte încheierea unui contract de transport.
S-a menţionat că staţionarea celor două vagoane este datorată pârâtei până ce aceasta va solicita regimul vamal corespunzător.
Mai mult, B.V.G. a încunoştinţat-o pe intimata reclamantă cu adresa din 9 martie 2000 că recurenta pârâtă este cea care nu a îndeplinit formalităţile vamale.
În raport de considerentele reţinute susţinerea pârâtei că nu datorează suma pretinsă de reclamantă reprezentând tarife de utilizare şi majorări de întârziere va fi înlăturată întrucât nu are suport probator.
Argumentul recurentei că o altă societate, respectiv SC U. SA a avut calitatea de transportator intermediar faţă de vagoanele din litigiu este o simplă apărare, care nu a fost dovedită.
Critica recurentei că instanţa de apel nu a pus în vedere intimatei să facă dovada transportului celor 23 de vagoane din totalul de 25 care au intrat în ţară va fi înlăturată, întrucât litigiul dedus judecăţii se referă numai la cele două vagoane în raport de care reclamanta a demonstrat că pârâta trebuie să răspundă pentru paguba cauzată reprezentând tarife de utilizare şi majorări de întârziere.
Aşa fiind, Decizia instanţei de apel este pronunţată cu respectarea legii şi pe cale de consecinţă, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC C. SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 273 din 4 aprilie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5890/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5934/2005. Comercial → |
|---|
