ICCJ. Decizia nr. 5967/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5967/2005
Dosar nr. 1712/2005
Şedinţa publică din 14 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia comercială nr. 240 din 29 martie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, rejudecând cauza pe fond după anularea sentinţei civile nr. 16025 din 10 decembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti prin Decizia comercială nr. 196 din 11 mai 2004, a respins acţiunea precizată formulată de reclamanţii C.T.C., C.Ş., C.D., P.V.
Pentru a se pronunţa astfel a reţinut că, nu există obligaţie principală şi nici accesorie deoarece, contractul de locaţiune din 26 decembrie 1994, încheiat între reclamanţi şi pârâta SC L. SA a încetat la 21 aprilie 2000, neintervenind tacita relocaţiune, dată de la care s-a încheiat între această pârâtă şi pârâta A.D.S. Bucureşti, conform OUG nr. 198/1999 un contract de concesiune. S-a concluzionat astfel că, în limitele investirii instanţei, care a fost sesizată cu o acţiune în plata arendei şi dobândă şi nu pentru obligarea la plata de despăgubiri pentru lipsă de folosinţă, soluţia legală este aceea de respingere a acţiunii.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamanţii, invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Privitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că instanţa a apreciat nelegal calea pe care părţile îşi puteau valorifica pretenţiile deoarece, în înţelesul art. 37 din Legea nr. 18/1991, republicată, acţionarul nu are asupra terenului un drept de proprietate şi deci, nu poate să-şi exercite cele trei prerogative ale acestui drept: jus utendi, jud fruendi şi jud abutendi, cauza acţiunii fiind contractul de arendă încât, până la data emiterii titlului de proprietate, pârâta trebuie să plătească contravaloarea arendei şi dobânda aferentă, limite în care s-a şi formulat cererea de chemare în judecată.
Privitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că între recurentă şi pârâta SC L. SA s-a încheiat contractul de locaţiune, pe o durată de 5 ani, în temeiul Legii nr. 16/1994, contract care a fost prelungit prin efectul Legii nr. 1/2000 până la predarea terenului în natură foştilor proprietari.
Recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Referitor la primul motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, se constată că acesta este nefondat, instanţa de apel pronunţând în cauză, în legătură cu contractul de locaţiune încheiat între reclamantă şi pârâta SC L. SA, în privinţa căruia însă, a reţinut greşit că a încetat, ignorând astfel, dispoziţiile legale potrivit cărora contractul a fost prelungit prin efectul legii, aspect care va fi analizat în cadrul celui de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 25 din Legea nr. 16/1994 între părţi s-a încheiat contractul de locaţiune, pe o perioadă de 5 ani, respectiv până la 28 decembrie 1999 urmând ca la expirarea termenelor conform art. 25, paragraful 3 Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, să emită titlu de proprietate.
Prin apariţia Legii nr. 1/2000, în baza art. 12 alin. (7) s-a prevăzut că operaţiunea de emitere a titlurilor de proprietate se va efectua în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii.
Rezultă, din coroborarea acestor legi, că a operat o prelungire de drept a contractelor de locaţiune expirate după cei 5 ani, drepturile de creanţă ale reclamanţilor neputându-şi avea izvorul decât în acest contract de locaţiune care a fost prelungit dar nu prin efectul tacitei relocaţiuni, ci prin efectul legii.
Cum până la emiterea proceselor verbale de punere în posesie din 15 iulie 2002, titlul fiind emis în luna septembrie 2002, terenul ce a făcut obiectul contractului de locaţiune s-a aflat în posesia SC L. SA, nefiind dovedit cu nici un act că terenul a făcut obiectul concesiunii dintre celelalte două pârâte, altfel lipsit de relevanţă juridică, rezultă că, în mod nelegal, instanţa de apel rejudecând pe fond, a respins acţiunea precizată formulată de reclamanţi în baza acestui contract.
Prin urmare, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul se priveşte ca fondat şi va fi admis, conform art. 312 C. proc. civ.
Constatând, totodată, că instanţa de recurs nu se poate pronunţa decât asupra legalităţii hotărârii fără a putea administra probatorii, iar în cauză se impune efectuarea unei expertize care să stabilească drepturile de creanţă în limitele investirii instanţei, se va face şi aplicarea dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ. şi în consecinţă, casând Decizia recurată se va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru judecare, pe fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii C.T.C., C.D., C.Ş., P.V., împotriva deciziei nr. 240 din 29 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza aceleaşi instanţe pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 14 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5943/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5968/2005. Comercial → |
|---|
