ICCJ. Decizia nr. 5989/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată sub nr. 671/2004, reclamanta SC A. SRL Slobozia a chemat în judecată pe pârâta SC G. SA Buzău, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 2.000.000.000 lei, reprezentând contravaloare ulei brut de floarea soarelui plătit și nelivrat cât și la plata dobânzilor legale de la data de 18 iulie 2001 la zi, precum și a cheltuielilor de judecată.
în motivarea acțiunii reclamanta arată că a încheiat cu SC U. SA un contract de cesiune de creanță înregistrat, prin care aceasta din urmă, ca debitoare a reclamantei i-a cedat reclamantei o creanță de 2.000.000.000 lei pe care o avea față de SC G. SA.
Se precizează că reclamanta i-a făcut cunoscut pârâtei că datoria îi va fi achitată reclamantei.
Tribunalul Buzău, prin sentința civilă nr. 863 din 30 septembrie 2004 a admis, acțiunea reclamantei obligând-o pe pârâtă la plata sumei de 2.000.000.000 lei contravaloare marfă nelivrată și 1.325.200.000 lei dobândă.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că cesiunea de creanță a devenit opozabilă prin notificarea debitorului cedent de către cesionar, dată de la care acesta este eliberat de plata către debitorul cedat care va face plata către cesionar.
Expertiza dispusă în cauză a concluzionat că pretinsa înțelegere dintre SC G. SA Buzău, SC U. SA Vaslui și SC C. SA Vaslui, potrivit căreia SC U. SA Vaslui a achitat pârâtei suma de 2.000.000.000 lei cu O.P. din 18 iulie 2001, urmare căreia SC U. SA Vaslui a primit cantitatea de 54 tone ulei brut de floarea-soarelui de la SC G. SA Buzău nu se regăsește în nici o operațiune de compensare.
Pe de altă parte, din toate înscrisurile de la dosar reiese că pârâta a livrat ulei către SC C. SA Vaslui și toate avizele de însoțire a mărfii au mențiunea că marfa aparține SC C. SA Vaslui.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta susținând că, în mod greșit a fost admisă acțiunea deoarece a fost formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă având în vedere că reclamanta era în procedura Legii nr. 64/1995 și nu putea să încheie tranzacții decât dacă au fost confirmate de judecătorul sindic potrivit art. 18 lit. i) din Legea nr. 64/1995.
Și lipsa notificării cesiunii de creanță este invocată ca motiv de nelegalitate făcându-se referire la neîndeplinirea condițiilor de opozabilitate pentru cesiunea de creanță astfel cum sunt prevăzute de art. 1393 și următoarele C. civ.
Apelanta consideră că pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate având în vedere că SC U. SA a făcut o plată pentru care nu a primit nici o contraprestație.
Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 847 din 21 decembrie 2004 a respins ca nefondat apelul pârâtei cât și cererea de aderare la apel a intimatei.
S-a reținut că deschiderea procedurii Legii nr. 64/1995 nu a însemnat și o ridicare a dreptului de administrare, astfel că puteau fi încheiate tranzacții de către conducerea operativă a societății fără să fie necesară confirmarea judecătorului sindic. Prin urmare reclamanta avea calitatea procesuală activă de a formula acțiunea având și capacitatea de exercițiu de a încheia tranzacții în nume propriu.
Pe fondul cauzei s-a reținut că SC U. SA a plătit 2.000.000.000 lei prin O.P. din 18 iulie 2001, pârâta necontestând primirea sumei, ci susținând că a livrat pârâtei în contul acestei sume 54 tone de ulei dar, așa cum rezultă din expertiza dispusă, între cantitatea de ulei de 54 tone care s-a livrat în baza contractului din 11 iulie 2001, cu SC C. SA și plata de 2.000.000.000 lei nu există nici o legătură. Un argument în acest sens îl reprezintă și neconcordanțele dintre exemplarele O.P. cât și lipsa evidențierii documentelor în contabilitatea firmelor.
Această decizie a fost atacată cu recurs de către pârâtă care invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
Se arată că după desemnarea administratorului judiciar, potrivit art. 18 lit. i) din Legea nr. 64/1995, reclamanta nu mai putea încheia tranzacții decât cu condiția confirmării de către judecătorul sindic astfel că actul de cesiune este ilegal, iar acțiunea este promovată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.
Este susținută și ideea încălcării dispozițiilor art. 1393 și următoarele C. civ., neîndeplinindu-se formalitățile referitoare la notificare sau la acceptarea cesiunii de către debitorul cedat respectiv neîntocmirea în formă autentică a acceptării cesiunii pentru a fi opozabilă tuturor categoriilor de terți.
Pe fondul cauzei recurenta critică decizia susținând că raporturile juridice dintre părți sunt altele decât cele reținute de instanțe și anume se arată că SC U. SA Vaslui a emis O.P. din 18 iulie 2001, pentru suma de 2.000.000.000 lei, prin care a achitat contravaloarea cantității de 54 tone ulei brut, care i-a fost predată și care făcea parte din cantitatea pe care acționarul său majoritar SC C. SA Vaslui o contractase cu SC G. SA Buzău, conform contractului de vânzare-cumpărare din 11 iulie 2001.
Recurenta susține că nu este culpa pârâtei SC G. SA Buzău că SC U. SA Vaslui nu a înregistrat corect în evidențele financiar contabile operațiunile pe care le-a efectuat cu acționarul său majoritar, iar concluziile expertizei sunt subiective și contradictorii ignorând nota contabilă, care menționează că suma de 2.000.000.000 lei plătită de SC U. SA Vaslui către SC G. SA Buzău se debitează prin SC C. SA.
Recurenta apreciază că au fost ignorate adresa din 8 iunie 2004 emisă de O.R.C. Vaslui din care rezultă că la data încheierii contractului din 11 iulie 2001, SC C. SA Vaslui avea calitatea de acționar majoritar la SC U. SA Vaslui, cât și adresa din 24 iulie 2001, prin care SC C. SA Vaslui anunță SC G. SA Buzău să dirijeze un cazan încărcat cu ulei de floarea-soarelui către SC U. SA Vaslui. Se consideră că în mod greșit s-a apreciat că nu există nici o legătură între cantitatea de ulei brut de floarea-soarelui și O.P. din 18 iulie 2001.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului va respinge ca nefondat recursul pârâtei pentru următoarele considerente:
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a nelegalității actului de cesiune se constată că firma era doar în procedură de reorganizare judiciară nu în faliment, situație în care conducerea societății nu este decăzută din dreptul de administrare și poate îndeplini toate actele specifice de administrare fiind doar sub supravegherea administratorului judiciar.
în aceste condiții conducerea societății putea promova legal acțiunea în justiție; dimpotrivă, o acțiune pornită de administratorul judiciar ar fi fost a unei persoane lipsite de calitate procesuală activă.
Nelegalitatea actului de cesiune nu a fost formulată ca o cerere reconvențională de către pârâtă dar a fost invocată pe cale de excepție și este neîntemeiată pentru aceleași motive referitoare la nedecăderea conducerii societății din dreptul de a administra societatea în reorganizare.
De altfel din hotărârile pronunțate de judecătorul sindic referitor la rapoartele administratorului judiciar și cu ocazia confirmării planului de reorganizare se constată că cesiunea era cunoscută atât de către ceilalți creditori cât și de judecătorul sindic, ea fiind luată în considerare ca o sursă de finanțare (dosarul de apel).
Critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1393 C. civ. nu este întemeiată întrucât formalitatea notificării cesiunii a fost îndeplinită și legea nu pretinde cumulativ atât condiția notificării cât și pe aceea a acceptării cesiunii prin act autentic.
în cauză s-a dovedit notificarea și nu putea fi vorba de o acceptare prin act autentic din moment ce pârâta nu recunoaște datoria considerând-o achitată.
Pe fond motivele de recurs privesc mai ales aspecte de netemeinicie și mai puțin critici de nelegalitate. Raporturile juridice dintre părți au fost stabilite pe baza probelor administrate avându-se în vedere atât expertiza cât și actele depuse și cărora instanțele le-au dat valoarea pe care au apreciat-o uneori generic fără a face referire la anumite acte dar coroborându-le și apreciindu-le pentru a stabili că nu se poate stabili o legătură între O.P. din 18 iulie 2001 și cele 54 tone de ulei brut.
S-a apreciat că nu au fost întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., s-a respins ca nefondat recursul pârâtei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5974/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5941/2005. Comercial → |
|---|
