ICCJ. Decizia nr. 2267/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2267/2006
Dosar nr. 5704/1/2006
Şedinţa publică din 20 iunie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Comercial Argeş, prin sentinţa nr. 636 din 11 octombrie 2005, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC P.A. SRL prin lichidator P.E. în contradictor cu pârâta SC I.L.C. SRL Braşov având ca obiect obligarea acesteia la plata sumei de 165.225 lei preţ marfă, dobânzi pe perioada 1 octombrie 2004 – 30 iunie 2005 şi dobânzi în continuare de 20 % pe an până la plata integrală a preţului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a făcut aplicarea art. 7 din contractul nr. 329 pe care părţile l-au încheiat în anul 2004 şi conform căruia „Transferul proprietăţii de la vânzător la cumpărător va avea loc la data achitării integrale a preţului bunurilor ce fac obiectul contractului. Dacă până la data convenită la art. 3, respectiv 30 octombrie 2004, cumpărătorul nu achită integral preţul bunurilor, atunci acesta va pierde sumele achitate vânzătorului până la acel moment iar bunurile se vor întoarce în posesia vânzătorului. Iniţiativa predării/înapoierii bunurilor de la cumpărător la vânzător în cazul neachitării la timp a preţului contractului, aparţine vânzătorului. Riscul pieirii/deteriorării bunurilor de la data expirării termenului de plată şi până la întoarcerea efectivă a bunurilor în posesia vânzătorului aparţine în totalitate vânzătorului. Atât vânzătorul cât şi cumpărătorul convin ca prevederile prezentului articol să fie respectate întocmai atât cumpărătorul cât şi vânzătorul neavând în acest caz pretenţia unul faţă de celălalt.
Cum la data de 23 aprilie 2004 reclamanta vânzătoare a emis factura în valoare de 2.426.350.500 lei pe care a onorat-o parţial la plată, rămânând de achitat suma de 165.225 ROL, scadenţa obligaţiei de plată stabilindu-se în tranşe până la 30 octombrie 2004, reclamanta trebuia să se prevaleze de dispoziţiile art. 7 paragraful 2 din contract, respectiv să procedeze la recuperarea bunurilor, pârâta pierzând sumele achitate până la acel moment.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, prin Decizia nr. 7 din 3 februarie 2006, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC P.A. prin lichidator.
Instanţa de apel a dat eficienţă voinţei părţilor concretizată în contract care nu poate fi înlăturată de reglementările fiscale.
În altă ordine de idei, cererea reclamantei de deschidere a procedurii Legii nr. 64/1995 a fost respinsă de judecătorul sindic prin sentinţa nr. 315/F/2005 ca efect al admiterii contestaţiei debitoarei, aceasta reţinând că „neexecutarea obligaţiei naşte în sarcina debitorului obligaţia de restituire a bunurilor şi nu de plată a diferenţei de plăţi" ceea ce induce o prezumţie a autorităţii de lucru judecat, cauza juridică fiind diferită.
În contra acestei decizii a declarat recurs reclamanta solicitând modificarea hotărârilor pronunţate în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei la plata sumei de 165.225 RON preţ marfă şi 27.500 RON dobânzi calculate până la data de 30 iunie 2005 şi, în continuare dobândă legală.
În motivarea recursului declarat, astfel cum aceasta a fost completată în cadrul termenului legal, recurenta, în dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocă:
1. greşita interpretare a raportării la prevederile art. 128 şi 138 Cod Fiscal, referirea la acestea fiind argumente de text pentru a demonstra că livrarea mărfii a avut loc, contractul s-a perfectat, situaţie în care nu se mai pune problema restituirii mărfii către vânzător.
2. prevederile art. 7 din contract sunt inaplicabile deoarece există prezumţia legală că marfa a fost vândută, repunerea părţilor în situaţia anterioară fiind fără relevanţă, deoarece nici o parte nu solicită desfiinţarea convenţiei;
3. în mod greşit s-a reţinut autoritatea de lucru judecat a sentinţei 315/ F din 20 aprilie 2005, nefiind îndeplinite cerinţele art. 1201 C. civ.;
4. neînţelegerile dintre părţi s-au ivit din interpretarea art. 7 din contract, căruia fiecare parte îi dă un alt înţeles;
5. clauza din art. 7 constituie o garanţie a vânzătorului pentru plata preţului, acesta putând opta între plata preţului sau restituirea mărfii.
Intimata pârâtă a depus întâmpinare la dosar prin care solicită respingerea recursului ca nefondat arătând că:
- contractul de vânzare cumpărare este valabil încheiat şi reflectă voinţa părţilor la momentul încheierii lui, reclamanta nefăcând dovada renunţării la clauza nr. 7 din contract;
- prin inserarea clauzei nr. 7 nu s-au încălcat în nici un mod dispoziţiile legii, cu atât mai mult dispoziţiile cu caracter fiscal;
- clauza cuprinsă în art. 7 constituie o garanţie a vânzătorului că nu va fi păgubit şi nicidecum o garanţie a lui pentru plata preţului iar prin inserarea alin. (4), vânzătorul a renunţat la dreptul de opţiune;
- instanţa de apel a soluţionat apelul pe fond nu pe excepţie.
Recursul nu este fondat.
1. Potrivit art. 304 C. proc. civ., partea introductivă, casarea sau modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate în situaţiile limitativ prevăzute de acest text de lege.
Criticile pe care recurenta le dezvoltă şi care în esenţă se reduc la interpretarea clauzei 7 din contractul încheiat de părţi şi anume cele de la pct. 1, 2, 4 şi 5 din motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., conform căruia modificarea hotărârii atacate se impune când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Or, se constată că instanţele în hotărârile date au făcut numai aplicarea art. 7 din contract iar nu interpretarea lui, aceasta deoarece redactarea clauzei în speţă fiind clară şi explicită nu a necesitat o operaţiune de identificare a intenţiei comune a părţilor în sensul art. 977 C. civ.
Prin clauza cuprinsă în art. 7 din contractul de vânzare cumpărare se sancţionează neexecutarea totală a obligaţiei de plată a mărfurilor de către cumpărătoare prin pierderea de către aceasta a posibilităţii de a cere restituirea preţului parţial plătit odată cu restituirea bunurilor către vânzătoare, care se constituie astfel, în daune interese compensatorii, clauza conţinând în sine un pact comisoriu expres.
Cum în alin. (4) al articolului citat, atât vânzătoarea cât şi cumpărătoarea au convenit ca prevederile art. 7 „să fie respectate întocmai", opţiunea la care face referire recurenta vânzătoare în sensul executării contractului, este exclusă, instanţele făcând deci, o corectă aplicare a convenţiei părţilor când au stabilit că reclamanta în cazul dat poate cere restituirea bunurilor livrate reţinând preţul încasat.
2. În ce priveşte critica dezvoltată la pct. 4 din motivele de recurs şi care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi nici ea primită.
Aceasta deoarece, instanţa de apel nu a soluţionat apelul pe excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 315/F/2005 ci pe fond, referirea la această excepţie fiind făcută cu scopul aducerii unui argument în plus în menţinerea sentinţei instanţei de fond, chiar Decizia atacată reţinând neîndeplinirea condiţiilor art. 1201 C. civ., sub aspectul triplei identităţi, cauza juridică fiind diferită a celor două pricini fiind diferită.
Aşa fiind, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P.A. SRL Ştefăneşti prin lichidator judiciar E.P. împotriva deciziei nr. 7/ A/C din 3 februarie 2006 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2276/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2262/2006. Comercial → |
|---|
