ICCJ. Decizia nr. 410/2006. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr.410/2006

Dosar nou nr. 13696/1/2005

Dosar vechi nr. 3329/2005

Şedinţa publică din 2 februarie 2006

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC L.D. SRL Ploieşti a chemat în judecată pe pârâta SC S. SRL Ploieşti solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa pârâta să fie obligată să-şi execute obligaţia asumată prin contractul de proiectare şi execuţie din 4 martie 2004 având ca obiect montajul unei instalaţii de alimentare cu gaze naturale precum şi la obligarea acesteia la plata penalităţilor stabilite prin contract şi a daunelor interese pentru neexecutarea la timp a obligaţiei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 152 din 31 martie 2005, Tribunalul Prahova, secţia comercială, a admis în parte acţiunea reclamantei, acţiunea fiind restrânsă, a obligat pârâta la plata sumei de 121.946.143 lei cu titlu de daune interese şi 26.153.129 lei cheltuieli de judecată. Capătul de cerere privind penalităţile de întârziere a fost respins ca neîntemeiat.

Prima instanţă a reţinut în considerentele sentinţei că lucrarea stabilită prin contractul de execuţie a fost executată în termen, însă cealaltă a fost efectuată necorespunzător, potrivit expertizei tehnice efectuate în cauză, deşi expertul nu a putut determina cauza exactă a neexecutării.

S-a mai reţinut că reclamanta a fost nevoită să finalizeze execuţia lucrării cu un alt executant situaţie care a determinat obligarea pârâtei la daune interese constând în contravaloarea finalizării lucrării.

S-a reţinut, de asemenea că reclamanta a renunţat la primul capăt de cerere motivat de faptul că lucrarea a fost executată.

Împotriva sentinţei de fond a declarat apel pârâta SC S. SRL Ploieşti, iar prin Decizia nr. 185 din 7 iulie 2005, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins în tot acţiunea. Prin aceeaşi decizie, reclamanta a fost obligată la plata sumei de 900 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanţa de apel a analizat criticile aduse sentinţei care vizau necompetenţa materială a instanţei de fond în soluţionarea litigiului; instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut; aplicarea greşită a dispoziţiilor legale cu privire la stabilirea culpei contractuale.

Curtea de Apel a reţinut că tribunalul era competent în soluţionarea cauzei, acţiunea principală cu care a fost investit iniţial fiind obligaţia de „a face".

Cu privire la critica plus petita, s-a reţinut că în mod greşit instanţa de fond a inclus în valoarea daunelor interese şi contravaloarea contorului, achiziţionarea acestuia căzând în sarcina beneficiarului potrivit clauzelor contractuale.

În fine, instanţa de apel a cenzurat hotărârea fondului cu privire la stabilirea culpei contractuale reţinând că în fapt culpa revine reclamantei, aceasta având obligaţia contractuală de a achiziţiona contorul şi de a anunţa pârâta pentru finalizarea lucrării, potrivit aceloraşi clauze contractuale şi nu să apeleze la o altă societatea pentru această operaţiune.

Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs reclamanta SC L.D. SRL Ploieşti care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9), dar şi motive de netemeinicie şi, a solicitat ca, în fond, după admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului şi menţinerea hotărârii de fond, cu cheltuieli de judecată.

Criticile aduse deciziei din apel vizează modul greşit în care instanţa a reţinut că pârâta şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin contractul de execuţie, în condiţiile în care aceasta a recunoscut că nu a finalizat contractul.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a omis „să se prevaleze" de actele depuse în dosar care atestau întârzierea evidentă a pârâtei în executarea contractului.

O altă critică susţinută de recurentă este aceea că instanţa de apel a încălcat prevederile legale în materia obligaţiei de „a face" textul de lege precizând că în cazul în care societatea efectuează pe cheltuiala sa obligaţii ce revenea pârâtei, aceasta era îndreptăţită la daune interese.

De asemenea, instanţa de apel în mod greşit a apreciat culpa reclamantei în situaţia în care aceasta a apelat la serviciile altei societăţi pentru finalizarea lucrărilor întrucât nu s-a reţinut faptul că pârâta a refuzat în mod constant executarea şi finalizarea lucrării.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

În mod judicios şi laborios argumentat, instanţa de apel a apreciat că pârâta şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin contractul de proiectare şi execuţie şi anume de a monta instalaţia de alimentare cu gaze naturale, lucrarea fiind executată în termenul contractual de 45 de zile din momentul obţinerii autorizaţiei de construire, aceasta constituind însă o stare de fapt ce nu mai poate fi supusă analizei pe calea controlului judiciar al recursului.

De asemenea, critica privind analizarea şi aprecierea probelor nu poate fi supusă analizei în cadrul recursului, instanţa de recurs fiind ţinută a analiza motivele de nelegalitate, ori susţinerea recurentei priveşte temeinicia hotărârii pronunţate în apel.

Singura critică de nelegalitate adusă deciziei din apel o constituie susţinerea recurentei cu privire la pretinsa încălcare a legii şi a interpretării dispoziţiilor legale în materia obligaţiei de „a face", iar în strânsă legătură cu aceasta este critica privind stabilirea culpei în executarea obligaţiei.

Potrivit dispoziţiilor art. 1075 C. civ. orice obligaţie de a face se schimbă în dezdăunare, în caz de neexecutare din partea debitorului şi, în continuare art. 1097 C. civ. stabileşte imperativ că în privinţa obligaţiei de „a face" creditorul poate fi autorizat de instanţa judecătorească să o aducă el la îndeplinire, în contul debitorului: „Raportând aceste texte de lege la situaţia în speţă, coroborate cu clauzele contractului intervenit între părţi se poate observa că în fapt recurenta este cea care îşi invocă propria culpă în câştigarea unui drept.

Astfel, dispoziţiile art. 1075 C. civ. fac trimitere expres la o neexecutare a obligaţiei din partea debitorului, ori în speţă în mod judicios instanţa de apel a stabilit că executorul şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin contract, obligaţie de altfel confirmată de recurentă prin semnarea fără obiecţiuni a proceselor verbale de predare – primire a lucrării.

Mai mult decât atât, achiziţionarea contorului pentru punerea în funcţiune a instalaţiei cădea în sarcina beneficiarului, clauzelor contractuale şi ale concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză.

Conduita culpabilă a recurentei prin angajarea unei alte societăţi pentru finalizarea lucrării de instalaţie este în contradicţie cu dispoziţiile art. 1075 şi art. 1077 C. civ., aşa încât în mod corect instanţa de apel a stabilit că reclamanta nu a achiziţionat contorul la finalizarea lucrărilor, ci după examinarea acestora când avea obligaţia de a solicita pârâtei montarea acestui aparat şi numai în caz de refuz, putea să se adreseze unei alte societăţi şi putea pretinde despăgubiri.

Pentru cele ce preced, Înalta Curte va da eficienţă dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC L.D. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta SC L.D. SRL Ploieşti împotriva deciziei nr. 185 din 7 iulie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.

Obligă recurenta SC L.D. SRL la plata sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata SC S. SRL Ploieşti.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2006.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 410/2006. Comercial