ICCJ. Decizia nr. 408/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.408/2006
Dosar nr. 12417/1/2005
Dosar vechi nr. 3009/2005
Şedinţa publică din 2 februarie 2006
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi sub nr. 5465 din 13 iulie 2005, reclamantul H.A. a chemat în judecată pe pârâţii SC R. SRL Iaşi şi S.R. ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a actului adiţional al statutului şi contractului SC R. SRL Iaşi.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că, semnarea actului adiţional, s-a făcut la stăruinţele oculte ale pârâtului, prevederile acestuia încălcând dispoziţiile art. 1513 C. proc. civ.
Prevederea din actul adiţional, referitoare la renunţarea reclamantului la pretenţiile pecuniare sau de altă natură de la societate sau de la ceilalţi asociaţi, este lovit de nulitate, reprezintă cauză leonină.
În drept au fost invocate prevederile art. 966; 1513 C. civ. precum şi Legea nr. 31/1990.
Prin întâmpinarea formulată, pârâţii SC R. SRL şi S.R., au solicitat respingerea acţiunii, reclamantul neprecizând în ce au constat „stăruinţele oculte" care l-au determinat să semneze actul adiţional.
În ceea ce priveşte existenţa clauzei leonine, pârâţii au susţinut că dispoziţiile art. 1513 C. civ. nu sunt incidente în cauză.
În cauză s-au administrat probele solicitate de pârâţi.
Prin sentinţa nr. 60/ z din 16 februarie 2005, instanţa a respins acţiunea ca nefondată, reţinându-se că reclamantul, a încheiat actul adiţional prin care a decis să se retragă din societate, din funcţia de administrator şi cesionarea cu titlu gratuit a 17 părţi sociale a câte 100.000 lei fiecare în valoare totală de 1.700.000 lei asociatului, respectiv pârâtului S.R., cu respectarea prevederilor art. 226 din Legea nr. 31/1990; exprimându-şi liber această opţiune.
Menţionarea în actul adiţional a clauzei potrivit căreia, reclamantul prin retragerea din societate, nu mai are nici un fel de pretenţii pecuniare sau de altă natură de la societate sau ceilalţi asociaţi, nu are valoarea unei clauze leonine, întrucât se referă doar la retragerea din societate şi cesiunea părţilor sociale, neavând influenţe asupra drepturilor câştigate până la acel moment.
Dispoziţia prevăzută de art. 1513 C. civ., nu se poate aplica în cauză, deoarece, reclamantul şi-a pierdut odată cu retragerea sa din societate, calitatea de asociat.
Ori, acest text legal se referă la drepturile şi obligaţiile asociatului în cadrul societăţii instanţa a statuat că actul adiţional reprezintă actul de voinţă al pârâţilor, încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Părţile au introdus apel împotriva sentinţei criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Reclamantul apelant, invocă reţinerea greşită a stării de fapt cu privire la împrejurările în care a încheiat actul adiţional şi aplicarea greşită în cauză a dispoziţiilor prevăzute de art. 969 şi 977 C. civ., cu ignorarea prevederilor invocate în dovedirea acţiunii şi anume cele cuprinse în art. 1513 şi 1008 C. civ.
S-a solicitat instanţei de apel constatarea faptului că actul este afectat de o cauză leonină şi se bazează pe o condiţie contrară bunelor moravuri, prohibit de lege.
Pârâta SC R. SRL Iaşi a solicitat schimbarea sentinţei în sensul acordării cheltuielilor de judecată.
Analizând sentinţa prin prisma criticilor invocate, Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, prin Decizia nr. 67 pronunţată la 20 iunie 2005, a respins apelul reclamantului ca nefondat, admiţând apelul pârâţilor schimbând în parte sentinţa în sensul obligării reclamantului la 17.000.000 lei cheltuieli de judecată. S-a obligat reclamanta la 3.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o justă reţinere a stării de fapt căreia i-a aplicat corect dispoziţiile legale prevăzute de art. 969; 970; 977 C. civ.
Critica privind neaplicarea în cauză a prevederilor art. 1513 C. civ., nu poate fi primită.
Ipoteza prevăzută de acest articol, se referă la cel care are calitatea de asociat şi nu la cel care i-a pierdut-o ca urmare a cesiunii realizate.
Convenţia stipulată în actul adiţional, este legală, urmând a fi făcută cu bună credinţă.
S-a apreciat în apel că în cauză nu se poate reţine afectarea actului de o cauză leonină, care să atragă nulitatea acestuia nefiind incidente nici dispoziţiile prevăzute de art. 1008 C. civ.
Reclamantul apelant şi-a exprimat liber consimţământul, în condiţiile legii, situaţie în care nu poate invoca propria sa culpe la perfectarea actului, încheiat sub formă autentică, moment în care notarul i-a verificat voinţa.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei s-a reţinut ca fiind fondat, deoarece instanţa de fond nu i-a acordat cheltuielile de judecată solicitate şi dovedite.
Părţile au declarat în termen legal recurs împotriva acestei decizii.
Reclamantul reclamant, reia în recurs criticile formulate în apel în ceea ce priveşte aspectele de nelegalitate, invocând şi nelegalitatea deciziei, pentru neaplicarea dispoziţiilor art. 1513; 1008 şi 1510 C. civ.
Susţine că actul adiţional, este lovit de nulitate, fiind afectat de o cauză leonină şi fundamentat pe o cauză ilicită.
Instanţa de apel a ignorat dispoziţiile prevăzute de art. 1513 C. civ., conform căruia „este nul contractul de societate prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor" şi dispoziţiile prevăzute de art. 1008 C. civ., conform căruia „condiţia contrar bunelor moravuri sau legii este nul şi desfiinţează convenţia".
Criticile de recurs au fost încadrate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Pârâta recurentă a solicitat admiterea cererii şi modificarea deciziei în sensul acordării tuturor cheltuielilor de judecată făcute în apel.
Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate Înalta Curte urmează a respinge recursul reclamantului ca nefondat şi să admită ca fondat recursul pârâtei.
Critica recurentului reclamant nu poate fi primită din următoarele considerente:
Ambele instanţe au fost preocupate să verifice formarea voinţei reclamantului recurent în ceea ce priveşte actul adiţional a cărui anulare se cere şi exercitarea în conformitate cu normele legale şi statutare.
S-a reţinut corect, aşa cum rezulta din lucrările dosarului, că, reclamantul nu a dovedit vicierea voinţei exprimată şi constatată de notarul public la încheierea actului.
Voinţa în sens juridic se fundamentează pe două elemente esenţiale ale contractelor, respectiv consimţământul şi cauza, ele însele, fiind acorduri de voinţă menite să producă efecte juridice aşa cum rezulta din economia prevederilor art. 942 C. civ.
În cauză este de reţinut că, voinţa juridică a reclamantului de a se retrage din societate, de a ceda cu titlu gratuit părţile sociale pe care le deţine, fără nici-o pretenţie pecuniară, corespunde principiului actelor juridice civile şi anume: principiului autonomiei de voinţă şi principiului voinţei reale, al voinţei interne.
Ea a fost o voinţă reală.
Contradicţia invocată de reclamantul recurent între voinţa exprimată şi cea internă, a fost rezolvată de instanţe stabilind o ordine de recunoaştere juridică în concordanţă cu prevederile legale reţinute de art. 977 C. civ. şi anume că actul s-a încheiat după intenţia comună a părţilor, nefăcându-se dovada de către acesta, că în cauză există vre-un viciu de consimţământ prevăzute de art. 953 C. civ.
Instanţele în mod judicios au înlăturat solicitarea recurentului reclamant, de a se constata că, actul adiţional este o convenţie lovită de nulitate, prin prisma dispoziţiilor art. 1513 şi 1008 C. civ.
Retragerea din societate este o facultate, gajată pe dreptul constituţional al libertăţii de exprimare, fiind reglementată de art. 221 din Legea nr. 31/1990.
Prin retragerea unui asociat are loc modificarea actului constitutiv al societăţii conform voinţei asociaţilor în cazul societăţii cu răspundere limitată, cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă cerute de normele legale. La retragere asociatul poate să păstreze drepturile sale societare născute din derularea activităţii acestuia sau conform principiului disponibilităţii, le poate ceda cu caracter oneros sau gratuit.
Reclamantul recurent nu poate invoca faptul că înţelegând să se retragă din societate, după realizarea condiţiilor de formă ale modificării actului constitutiv prin actul adiţional, mai păstrează calitatea de acţionar, care să-i confere capacitatea de a solicita nulitatea convenţiei încheiate în temeiul art. 1513 C. civ.
Acest text se referă la situaţia în care se află un asociat, ca urmare a încheierii unei convenţii aflate în fiinţă, în derulare, dar afectată de o cauză leonină, aşa cum întemeiat au reţinut instanţele.
Iar faptul de a renunţa la drepturile patrimoniale la care avea vocaţie ca asociat, până la momentul retragerii nu are nici-o legătură cu reglementarea prevăzută de art. 1008 C. civ.
În baza art. 312 C. proc. civ. pentru cele ce preced urmează a respinge ca nefondat recursul reclamantului recurent iar pentru neacordarea în integralitate a cheltuielilor solicitate şi dovedite în apel, urmează a se admite recursul declarat de pârâte, cu consecinţa modificării sentinţei sub acest aspect, menţinându-se celelalte dispoziţii.
În baza art. 274 C. proc. civ. obligă recurentul reclamant la cheltuielile de judecată dovedite în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul H.A., împotriva deciziei nr. 67 din 20 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, ca nefondat.
Admite recursul pârâtei SC R. SRL Iaşi declarat împotriva aceleaşi decizii pe care o modifică în sensul că obligă reclamantul-apelant să plătească intimatei SC R. SRL Iaşi şi la 8 milioane lei vechi cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 2 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 409/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 407/2006. Comercial → |
|---|
