ICCJ. Decizia nr. 2817/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2817/2007
Dosar nr. 35889/3/2005
Şedinţa publică din 27 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 28 iulie 2003 şi precizată la 30 octombrie 2003, reclamanta SC A.T. SA cheamă în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice solicitând instanţei să constate existenţa unui drept de creanţă în sumă de 4.896.489,94 dolari S.U.A. având ca titular pe reclamantă, reprezentând sume de încasat de la Ministerul Apărării din Irak, cu titlu de dobândă contractuală şi cheltuieli de transport pentru marfă exportată în această ţară în perioada 1985 - 1989 şi obligarea pârâtului la acceptarea negocierii acestei sume de către reclamantă.
Prin sentinţa civilă nr. 1394 din 18 septembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, admite excepţia de necompetenţă materială ridicată din oficiu şi declină competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, reţinând în acest sens că acţiunea are caracter comercial, în cauză nefiind un refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri privind un drept recunoscut de lege şi nici o acţiune în anularea unui act administrativ.
Prin sentinţa comercială nr. 3406 din 9 martie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, admite excepţia inadmisibilităţii cererii în constatare ridicată din oficiu şi respinge acţiunea în constatare formulată de reclamantă ca inadmisibilă, reţinând că în speţă reclamanta are la dispoziţie acţiunea în realizare prin care poate solicita sumele respective în baza documentelor justificative din care să rezulte dobânzile penalizatoare achitate de către B.R.C.E. şi cheltuielile de transport extern achitate la livrare.
Prin Decizia comercială nr. 400 din 6 septembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta apelantă împotriva sentinţei instanţei de fond.
Prin Decizia nr. 3409 din 3 iunie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, admite recursul reclamantei împotriva deciziei instanţei de apel, casează Decizia recurată şi sentinţa instanţei de fond şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, indicând instanţei să aibă în vedere în rejudecare toate actele normative emise pentru reglementarea debitelor externe şi înscrisurile prezentate de reclamantă cu privire la întinderea debitului pretins, ca şi situaţia intervenită prin aplicarea Rezoluţiei Consiliului de Securitate al O.N.U. nr. 1483 din 22 mai 2003 prin care s-au ridicat sancţiunile economice asupra Irakului şi în urma căreia ţările creditoare au convenit să amâne după sfârşitul anului 2004 începerea negocierilor în vederea stabilirii modalităţii de plată în contul datoriei externe a menţionatului stat, precum şi rezultatul negocierilor ce se vor desfăşura de Guvernul României conform Legii nr. 29/2004 şi programelor de restructurare a datoriei Irakului ce urmează a fi convenite pe plan internaţional pentru reglementarea drepturilor financiare ale statului român în Irak.
Reţine instanţa supremă că recurenta, cu o creanţă rezultată din operaţii de export de marfă în Irak anterior anului 1991, preluată la datoria publică în august 1991 după instituirea embargoului, a fost îndreptăţită să formuleze o acţiune în constatare declaratorie, tinzând la constatarea unei situaţii juridice speciale, care să înlăture incertitudinea în care se afla reclamanta recurentă cu privire la debitul în discuţie.
Prin sentinţa comercială nr. 1017 din 21 martie 2006, pronunţată în rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, admite cererea reclamantei, constată existenţa dreptului de creanţă al reclamantei în sumă de 4.876.108 dolari S.U.A. reprezentând dobânzi contractuale şi cheltuieli de transport datorate de Ministerul Apărării din Irak, urmare derulării operaţiunilor de export în perioada 1985 - 1989 de fosta I.C.E.A., cu 3.026 lei cheltuieli de judecată.
Reţine instanţa, pentru a decide astfel, că în temeiul dispoziţiilor HG nr. 447/1991 şi ale Legii nr. 7/1992 creditele bancare angajate de reclamantă pentru exporturile în Irak au fost preluate la datoria publică şi că potrivit art. 1 coroborat cu art. 9 din anexa la Ordinul comun nr. 1080/2005 al Ministrului Finanţelor Publice, Ministrului Afacerilor Externe şi Ministrului Economiei şi Comerţului, prin care s-au aprobat procedurile şi modalităţile de încasare şi decontare a contravalorii creanţelor recuperate în baza Legii nr. 29/1994, reclamanta este îndreptăţită să solicite Ministerului Finanţelor Publice decontarea valorii totale a cheltuielilor efectuate până în momentul recuperării creanţelor pe bază de documente justificative şi în limita prevederilor legale vizând destinaţia sumelor încasate din recuperarea creanţelor României provenite din activitatea de comerţ exterior derulate înainte de 31 decembrie 1989. Mai reţine instanţa că reclamanta este îndreptăţită să recupereze contravaloarea creanţei preluate la datoria publică constând în creditele bancare angajate pentru realizarea exportului în Irak, dar şi dobânzile aferente creditelor menţionate şi cheltuielile de transport nepreluate la datoria publică, dar care intră sub incidenţa Ordinului nr. 1080/2005 evocat.
Apelul formulat de apelantul pârât împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond este admis prin Decizia comercială nr. 82 din 6 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, care schimbă în tot sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea, ca neîntemeiată, instanţa de apel reţinând în acest sens că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că reclamanta are un drept de creanţă constând în dobânzi contractuale la credite şi cheltuieli de transport datorate de Ministerul Apărării din Irak urmare a derulării operaţiunilor de export în perioada 1985 - 1989 de către antecesoarea reclamantei, dreptul fiind stabilit numai în baza expertizei contabile efectuate în cauză care a avut în vedere doar calcule estimative şi nu documente justificative, din adresele Ministrului Finanţelor Publice rezultând că potrivit art. 6 din HG nr. 447/1991 sumele respective nu se cuvin intimatei reclamante.
Împotriva deciziei instanţei de apel reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 8 C. proc. civ., admiterea acestuia şi modificarea în totalitate a hotărârii recurate în sensul respingerii apelului pârâtului împotriva sentinţei instanţei de fond care este legală şi întemeiată.
În susţinerea recursului său recurenta critică instanţa de apel pentru greşita interpretare şi aplicare a art. 9 al cap. III al Ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr. 1080 din 28 iulie 2005 dat în aplicarea Legii nr. 29/1994 privind autorizarea Guvernului de a aproba negocierea în vederea recuperării creanţelor României, provenite din activităţi de comerţ exterior, derulate înainte de 31 decembrie 1989, şi a HG nr. 732/1994 pentru recuperarea creanţelor României provenite din activitatea de comerţ exterior înainte de 31 decembrie 1989, precum şi a art. 6 din HG nr. 447/1991, ignorând astfel că recurenta este îndreptăţită să obţină şi valoarea totală a cheltuielilor efectuate până la momentul recuperării creanţelor, sume nepreluate la datoria publică, respectiv contravaloarea dobânzilor contractuale şi cheltuielile de transport, dar după recuperarea creanţelor din ţara debitoare şi pe bază de documente justificative.
Recurenta reproşează instanţei de apel şi greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, respectiv a expertizei contabile efectuate în cauză, care a calculat dobânzile plătite până în luna august 1991 şi nu numai pe cele plătite până la data de 31 decembrie 1989, pentru perioada 1990 – 5 august 1991 expertul bazându-se pe documentele justificative puse la dispoziţie de recurentă, respectiv extrase de cont emise de bancă şi dobânzile calculate de aceasta, şi nu pe bază estimativă cum eronat a reţinut instanţa, iar pentru perioada anterioară luând în calcul dobânda cea mai mică practicată pentru creditul curent, cuantumul cheltuielilor de transport fiind calculat pe bază de documente certe, dar nefiind analizat de instanţa de apel.
Recursul este fondat.
Criticile recurentei încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt întemeiate, instanţa de apel interpretând greşit dispoziţiile normative incidente în cauză.
Conform procesului verbal din 5 august 1991 întocmit în baza dispoziţiilor HG nr. 447/1991 s-a preluat de la antecesoarea reclamantei recurente la datoria publică suma de 625.064.451 lei reprezentând credite bancare neperformante acordate pentru realizarea exporturilor de încălţăminte în Irak, sumă care, conform anexei 3/1 nu include şi dobânzile aferente, iar conform art. 4 alin. (3) din HG nr. 447/1991 numai dobânzile datorate pentru creditele bancare neperformante calculate şi neîncasate de băncile comerciale până în momentul preluării pierderilor şi a creditelor bancare neperformante se anulează.
Astfel fiind, reiese că pierderile rezultate pentru recurentă din dobânda contractuală calculată şi achitată până la 5 august 1991 în sumă de 4,855 milioane dolari S.U.A. şi din cheltuielile de transport marfă în Irak, în sumă de 41.976 dolari S.U.A. nu au fost preluate la datoria publică, situaţie confirmată de Ministerul Finanţelor prin scrisoarea nr. 341079 din 11 martie 1999, document potrivit căruia decontarea contravalorii menţionatei sume se efectuează de Ministerul Finanţelor după recuperarea creanţelor din ţara debitoare pe baza documentelor justificative.
În sfârşit, potrivit art. 9 din capitolul III vizând „decontarea în lei a contravalorii creanţelor recuperate în baza Legii nr. 29/1944, cu modificările ulterioare, în încasări în devize convertibile, importuri de mărfuri, prestări de servicii şi cesionare de creanţe" al anexei privind „Procedurile şi modalităţile de încasare şi de decontare a contravalorii creanţelor nerecuperate în baza Legii nr. 29/1994 cu modificările ulterioare, precum şi tehnicile de analiză şi selecţie a ofertelor, de negociere şi de prezentare a propunerilor de mandat, anexă la O.M.F.P. nr. 1080 din 28 iulie 2005 (comun cu Ordinul nr. M 1/684 din 24 august 2005 al M.A.E. şi cu Ordinul M.E.C. nr. 481 din 12 august 2005) privind aprobarea menţionatelor proceduri şi modalităţi „M.F.P. va deconta societăţilor exportatoare titulare de creanţă valoarea totală a cheltuielilor efectuate de acestea până la momentul recuperării creanţelor, numai pe bază de documente justificative".
Raportat la dispoziţiile legale evocate se constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 6 din HG nr. 447/1991 care are în vedere numai obligaţia, între altele, şi a Ministerului Finanţelor de a acţiona în vederea recuperării creanţelor externe, valuta obţinută din încasarea creanţelor menţionate şi a dobânzilor aferente urmând a fi cedată la fondul valutar al statului şi nu modul de decontare a sumelor preluate la datoria publică, datorate cu titlu de cheltuieli făcute de operatorii economici cu exportul de mărfuri, care a condus la naşterea creanţelor recuperate. Nici art. 8 din Legea nr. 7/1992, care are un conţinut similar cu al art. 6 din HG nr. 447/1991, nu este incident în cauză pentru aceleaşi raţiuni.
În fine, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, instanţa de apel examinează corectitudinea stabilirii sumelor la care recurenta se consideră îndreptăţită, deşi cuantumul acestora nu a fost contestat de intimat, ci, din contră, confirmat în corespondenţa purtată cu reclamanta, care a cerut constant doar să se recunoască de către pârât existenţa dreptului său de creanţă cu privire la dobânzile contractuale şi cheltuielile de transport datorate de Ministerul Apărării din Irak, urmare derulării operaţiunilor de export în perioada 1985 - 1989 de antecesoarea sa, iar intimatul pârât, în apelul său, nu a pus în discuţie cuantumul sumei pretinse şi confirmată de expertiza contabilă administrată în cauză, ci faptul că la pretinderea acesteia reclamanta recurentă nu este îndreptăţită deoarece nu a fost preluată la datoria publică. De altfel, existenţa sau inexistenţa documentelor justificative se va pune în cauză numai la momentul decontării concrete a sumei.
Astfel fiind, se constată că Decizia recurată nu este legală, că recursul formulat de recurentă este întemeiat şi, pe cale de consecinţă, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, iar Decizia recurată urmează a fi modificată în sensul că apelul declarat de pârât împotriva sentinţei instanţei de fond va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC A.T. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 82 din 6 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o modifică în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1017 din 21 martie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 383/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 84/2007. Comercial → |
|---|
