ICCJ. Decizia nr. 2833/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2833/2007
Dosar nr. 7074/1/2006
Şedinţa publică din 27 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 10 august 2005 reclamanta SC L. SA Botoşani, cheamă în judecată pe pârâta SC S.D.V.S. România SRL Bucureşti solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să oblige pârâta să-i plătească suma de 42.248,98 Euro (1.673.651.094 lei ROL) reprezentând contravaloarea mărfii încredinţate pentru a fi transportată şi predată beneficiarului din Casablanca Maroc, respectiv societăţii R., marfă nepredată destinatarului, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 498 din 27 septembrie 2005, Tribunalul Botoşani, secţia comercială şi de contencios administrativ, admite acţiunea reclamantei şi obligă pe pârâtă să-i plătească suma de 42.248,98 Euro în echivalent în lei la data plăţii reprezentând contravaloare marfă, cu 10.728,88 lei (RON) cheltuieli de judecată, reţinând, în acest sens, că pârâta, în calitate de cărăuş, este răspunzătoare de marfa încredinţată spre transport, din momentul în care a primit marfa şi până la momentul predării ei destinatarului şi emiterea de către acesta a documentelor originale de transport, fiind, totodată, răspunzătoare „pentru faptele subordonaţilor săi, ale tuturor cărăuşilor succesivi şi de ale oricărei alte persoane căreia dânsul i-a încredinţat efectuarea transportului" (art. 423 C. com.), precum şi că pârâta recunoaşte că a eliberat marfa în portul de destinaţie fără a primi actele originale, respectiv factura, packing-listul şi conosamentul, acte ce permiteau ridicarea containerului cu marfa din portul de destinaţie.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei instanţei de fond este respins prin Decizia nr. 8 din 1 februarie 2006 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin care sunt respinse şi excepţiile invocate de apelantă privind prescripţia extinctivă a dreptului reclamantei intimate la acţiune, a lipsei calităţii procesual pasive a apelantei şi a încălcării dreptului la apărare.
Reţine instanţa de apel, pentru a decide astfel, că apelanta a fost legal citată pentru termenele de judecată, că cererea de amânare a judecării cauzei formulată de apelantă a fost primită o zi după termenul de judecată, ea neîndeplinind nici cerinţele art. 156 alin. (1) C. proc. civ., că în cauză nu este incident termenul de 6 luni, prevăzut de art. 4 lit. e) din Decretul nr. 167/1958, ci termenul de prescripţie de un an, prevăzut de art. 321 din Decretul nr. 451/1972, suspendat, la data de 2 iunie 2004, prin introducerea reclamaţiei administrative, noul termen de prescripţie de un an începând să curgă de la data de 23 februarie 2005, data răspunsului la reclamaţia menţionată, precum şi că pârâtul apelant, în calitate de cărăuş, are calitate procesuală, fiind chemat să răspundă pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale conform art. 423 C. com., coroborat cu art. 421 şi 425 C. com.
Mai reţine instanţa de control judiciar culpa pârâtei constând în predarea containerului fără a primi de la beneficiar originalele actelor opozabile semnate, în lipsa cărora banca plătitoare a refuzat plata, fapt recunoscut de pârâtă prin răspunsul dat reclamaţiei administrative din 2 iunie 2004 prin adresa din 23 februarie 2005, containerul cu marfa fiind eliberat fără a fi fost returnate în schimb actele însoţitoare ale mărfii, respectiv factura, packing-listul şi conosamentul, semnate de reprezentantul legal al firmei beneficiare.
Împotriva deciziei instanţei de apel şi a sentinţei instanţei de fond pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., admiterea acestuia şi, în principal, anularea deciziei instanţei de apel şi a sentinţei instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare în fond în vederea formulării cererii de chemare în garanţie şi administrării probatoriilor, iar, în subsidiar, casarea hotărârilor atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
În fundamentarea recursului său pârâta recurentă critică instanţa fondului pentru încălcarea dreptului său la apărare întrucât, la primul termen de judecată, deşi formulase cerere de amânare a judecării cauzei pentru lipsă de apărare, nu a înţeles să dea curs cererii, încălcând dispoziţiile art. 156 C. proc. civ., aspect invocat şi în faţa instanţei de control judiciar care nu a considerat critica întemeiată.
Invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta reproşează instanţei de apel abuzul de folosinţă a forţei coercitive a statului prin omisiunea de a aplica sancţiunea legală a prescripţiei, arătând că, în condiţiile în care instanţa de fond nu a invocat din oficiu excepţia prescripţiei extinctive, pârâta, fiind o excepţie de ordine publică, a invocat-o în apel întemeindu-se pe dispoziţiile art. 4 lit. e) din Decretul nr. 167/1958, dar instanţa de control judiciar a respins-o.
Recurenta critică instanţa de apel pentru greşita aplicare a legii, respectiv a Convenţiei C.M.R. de la Geneva care nu era incidentă întrucât contractul de transport în cauză este încheiat între două societăţi de naţionalitate română, iar componenta sa rutieră s-a desfăşurat exclusiv pe teritoriul României, în cauză aplicându-se, în opinia recurentei, dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi Titlul XII, Cartea I, respectiv Titlul II Cartea IV C. com. şi eventual C.N.U. privind transporturile pe mare din 1978, dispoziţii potrivit cărora cererea reclamantei ar fi trebuit îndreptată împotriva ultimului cărăuş (societatea S.M.), care este răspunzător, atât faţă de expeditor cât şi faţă de cărăuşul anterior, dacă ar fi predat marfa fără a pretinde depunerea sumei stabilite ca preţ al mărfii şi, respectiv, transportului, iar pentru mărfurile aflate în păstrarea transportatorului maritim în portul de încărcare Constanţa, pe timpul transportului şi în porturile de descărcare, răspunderea revine cărăuşului M.S.C. SA – Geneva, răspunderea recurentei încetând, la data de 24 noiembrie 2003, când marfa se găsea încărcată la bordul navei M.S.C.S. şi încredinţată cărăuşului maritim menţionat. Recurenta critică instanţa de apel şi pentru greşita aplicare a dispoziţiilor Convenţiei privind transporturile pe mare din 1978 care limitează răspunderea cărăuşului la 2,5 DST/kg. marfă, suma acordată de instanţă reclamantei fiind incorect stabilită la 42.248,98 E.
Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta critică instanţa de fond pentru a nu fi administrat probe de natură să dovedească raporturile contractuale cu societatea R.C. – Maroc şi preţul corect al mărfii, pretins de reclamantă, omiţând să verifice calitatea procesuală a părţilor şi pronunţând o sentinţă contradictorie prin care, deşi reţine că transportul a fost efectuat la termen şi în bune condiţiuni de către pârâta recurentă, o obligă totuşi pe aceasta la plata preţului mărfurilor fără a fi fost demonstrat prejudiciul suportat de reclamantă.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata reclamantă solicită respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli constând în onorariu de avocat.
Recursul nu este fondat.
Sub motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta reia în fapt critica formulată şi în apel, ridicând din nou excepţia încălcării dreptului său la apărare prin neacordarea de către instanţa de fond a unui nou termen de judecată pentru lipsă de apărare, excepţie examinată şi respinsă întemeiat de instanţa de apel, care a reţinut corect că recurenta pârâtă a fost citată legal, la data de 29 august 2005, pentru termenul din 27 septembrie 2005, având timpul necesar pentru formularea apărărilor, şi că scrisoarea cuprinzând cererea pentru acordarea unui nou termen a parvenit instanţei după termenul de dezbateri în fond.
Şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei pârâte a fost corect respinsă de instanţa de apel, aceasta reţinând ca incidente în cauză dispoziţiile art. 423 şi ale art. 425 C. com.
Din actele dosarului se reţine că soluţia instanţei de apel a fost corectă, dar nu în temeiul dispoziţiilor art. 421, art. 423 şi ale art. 425 C. com., ci în baza art. 406 alin. (2) C. com., conform căruia „comitentul nu are acţiune în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul şi nici acestea nu au vreo acţiune în contra comitentului"; cum recurenta pârâtă este o casă de expediţii, contractul încheiat de intimata reclamantă cu aceasta este, deci, un contract de expediţie de mărfuri pentru transport în trafic combinat, contract nenumit în codul comercial român, care va fi, deci, supus dispoziţiilor ce reglementează contractul de comision cu care are o esenţă comună, expediţionarul având figura comisionarului faţă de reclamanta, comitent; de altfel containerul încărcat cu marfa vândută a fost remis pârâtei tocmai spre a fi expediat cumpărătorului din Maroc.
Se constată, de asemeni, că instanţa de apel a respins corect şi excepţia prescripţiei extinctive invocată de pârâta recurentă, deşi s-a raportat, eronat, la dispoziţiile Convenţiei de la Geneva din 1956 referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele, instrument interstatal la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972, dar care nu este incident în cauză.
În mod corect a stabilit instanţa că în cauză nu are incidenţă termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 4 lit. e) din Decretul nr. 167/1958 care avea aplicabilitate numai raporturilor dintre organizaţiile socialiste de stat, acesta fiind caduc în condiţiile actuale ale economiei de piaţă, aşa cum a stabilit expres Curtea Constituţională prin Decizia nr. 72 din 5 iulie 1994. Astfel fiind, între părţile în litigiu existând un contract de expediţie de mărfuri pentru transport în trafic combinat, care nu poate fi identificat cu însuşi contractul de transport, care s-a încheiat de către pârâta expediţionist cu transportatorul rutier şi cu transportatorul maritim, termenul de prescripţie al dreptului la acţiune al reclamantei intimate faţă de recurenta pârâtă este termenul de drept comun de 3 ani, care curge de la data la care reclamanta era îndreptăţită să primească de la cumpărătorul din Casablanca contravaloarea mărfii, ca urmare a predării acesteia de către cărăuş contra exemplarelor originale ale documentelor de transport, factură, packing-list şi conosament, respectiv, din luna aprilie 2004, astfel că la data de 4 iulie 2005, data acţiunii, termenul de prescripţie nu era împlinit. Cum în cauză părţile nu au probat că ar fi convenit să aplice normele standardizate elaborate sub egida U.S.E.R., procedura reclamaţiei administrative prealabile nu era obligatorie, deşi reclamanta a înţeles să o urmeze, fără însă a putea fi luate în considerare dispoziţiile în materie ale Convenţiei C.M.R. care nu sunt incidente în cauză. Curtea nu va lua în considerare nici dispoziţiile Convenţiei de la Hamburg din 1978 privind transportul de mărfuri pe mare, ratificată atât de România cât şi de Maroc, întrucât acestea vizează contractul de transport încheiat de recurenta pârâtă cu transportatorul naval M.S.C. SA Geneva şi nu contractul de expediţie de mărfuri pentru transport încheiat cu reclamanta intimată.
Cum din corespondenţa purtată de părţi rezultă că recurenta pârâtă a recunoscut că biroul său din Casablanca, ca destinatar al transportului, are culpa de a nu fi cerut, potrivit instrucţiunilor reclamantei, exemplarul original al documentelor de transport spre a elibera containerul cu marfă cumpărătorului R. din Casablanca şi s-a angajat să depună diligenţe pentru a recupera contravaloarea mărfii de 42.248,98 euro, în mod corect instanţa de control judiciar a validat obligarea pârâtei la plata către reclamantă a menţionatei sume.
Astfel fiind, cu motivarea suplimentară de mai sus, recursul recurentei pârâte împotriva deciziei instanţei de apel urmează a fi respins, ca nefondat, făcându-se aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta urmează a fi obligată să plătească intimatei reclamante suma de 5.300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC S.D.V.S. România SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 8 din 1 februarie 2006 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta pârâtă SC S.D.V.S. România SRL Bucureşti să plătească intimatei reclamante SC L. SA Botoşani suma de 5.300 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3172/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 646/2007. Comercial → |
|---|
