ICCJ. Decizia nr. 3038/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3038/2007
Dosar nr. 9858/2/2006
Şedinţa publică din 10 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa arbitrală nr. 190 din 27 iulie 2006 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I.R. în dosarul nr. 158/2006 a fost respinsă acţiunea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC S. SA Comuna Brazi împotriva reclamantei-pârâte C.N.C.F. C.F.R. SA Bucureşti motivat în esenţă de faptul că modificarea tarifului de utilizare a infrastructurii feroviare operează potrivit art. 969 C. civ., de la data încheierii actului adiţional la contract şi nu de la data ordinului nr. 901 din 21 iunie 2002 al M.L.P.T.L., act administrativ ce nu se substituie voinţei comercianţilor.
Împotriva sentinţei precitate a formulat acţiune în anulare pârâta - reclamantă solicitând anularea sentinţei arbitrale nr. 190/2006 a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I.R. şi pe fond să se admită în tot cererea reconvenţională, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 286 din 5 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca nefondată, acţiunea în anulare.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a avut în vedere următoarele:
Curtea de apel a apreciat că dispoziţiile legale referitoare la legea părţilor, respectiv convenţiile legal făcute (art. 969 şi următoarele C. civ.) nu constituie încălcări ale unor dispoziţii imperative ale legii, iar toată construcţia petentei derivând din încălcarea art. 969 C. civ., nu a fost primită.
Curtea a considerat că, dacă clauzele contractuale nu sunt clare, părţile pot fie de comun acord, fie pe cale judecătorească să lămurească prevederile respective care ar corespunde intenţiei comune a acestora. În speţă art. 30 este cuprins în cap. 7 din contractul de acces şi art. 37 în cap. 9 din acelaşi contract (dispoziţii finale).
Din interpretarea acestor clauze nu rezultă că părţile au înţeles că art. 30 să deroge de la art. 37 sub aspectul modificării şi completării contractului prin convenţii sau acte adiţionale nici cel puţin implicit.
Dimpotrivă prin art. 37, care este cuprins spre finele contractului, referirea modificării acestuia prin convenţii şi acte adiţionale include întreg cuprinsul contractului, inclusiv art. 30.
Mai mult, art. 30 alin. (2) din contract relevă că „acesta se va pune de acord cu eventualele prevederi cu caracter obligatoriu cuprinse în acte normative care pot apare" dar, nu relevă momentul de la care să se pună de acord, acord care implică conform art. 37 act adiţional sau convenţie. Nu rezultă că asemenea modificări sunt de drept de la data operării actului normativ fără acordul părţilor.
Curtea de apel a apreciat că faptul că Ordinul nr. 901/2002 este obligatoriu nu înseamnă că exonera părţile de încheierea actului modificator a tarifului respectiv, iar critica nevalabilităţii actului adiţional nr. 3 din 05 mai 2003 pe motiv că nu este semnat de ambele părţi este nefondată întrucât acesta este semnat de părţi şi ştampilat.
Cu aceste argumente Curtea de Apel a confirmat soluţia tribunalului arbitrai şi a considerat că acţiunea în anulare apare chiar inadmisibilă, iar pe interpretarea clauzelor contractuale nefondată.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs pârâta.
Recurenta a solicitat să se admită recursul cu modificarea în totalitate sentinţei comerciale nr. 286/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială şi, pe cale de consecinţă, anularea Sentinţei arbitrale nr. 190/2006 a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I.R. şi pe fond să fie admisă în integralitate cererea reconvenţională dispunând obligarea intimatei la plata sumei de 3.357.705,5276 RON, reprezentând suma achitată în plus ca urmare a diminuării Tarifului de Utilizare a Infrastructurii (1.501.130,8992 RON) şi penalităţi (1.856.574,6284 RON), cu cheltuieli de judecată.
Recurenta a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a criticat încălcarea de către Curtea de apel a prevederilor art. 969 C. civ., HG nr. 3/2001, OUG nr. 12/1998 şi Ordinul M.L.P.T.L. nr. 901/2002
Intimata a depus la dosar întâmpinare şi note de şedinţă prin care a invocat: excepţia insuficientei timbrări, excepţia tardivităţii depunerii recursului şi excepţia puterii de lucru judecat.
Cu privire la timbrajul recursului, Înalta Curte reţine că recurenta s-a conformat dispoziţiilor legale privitoare la timbraj achitând suma de 18381,79 lei şi un timbru judiciar de 5 lei, neavând nici o relevanţă dacă suma a fost depusă de recurentă sau de către o altă persoană pentru aceasta. Astfel, această critică a intimatei urmează a fi respinsă.
Verificând declararea în termen a recursului se constată că Decizia atacată a fost comunicată recurentei la 12 ianuarie 2007 şi cum termenul de 15 zile se împlinea într-o zi nelucrătoare (sâmbătă 29 ianuarie 2007) termenul s-a prelungit conform art. 101 alin. (5) C. proc. civ., până la 29 ianuarie 2007, dată la care recurenta a depus la poştă recursul, conform ştampilei de pe plicul aflat la prezentul dosar. Aşadar, nici această critică a intimatei nu va fi primită.
Cât priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat aceasta urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 1201 C. civ.," este lucru judecat atunci când o a doua cerere în judecata are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate".
Cu alte cuvinte, pentru a fi în prezenta autoritarii de lucru judecat trebuie să existe o tripla identitate, între părţi (eadem conditio personarum), cauza (eadem causa petendi) şi obiect (eadem res), lipsa oricăruia dintre aceste elemente făcând ca puterea lucrului judecat să nu opereze. În plus, puterea lucrului judecat presupune întotdeauna că litigiul a fost soluţionat în fond.
În cauza de faţă, contrar celor susţinute de intimată, nu poate subzista autoritatea de lucru judecat faţă de nici una din hotărârile judecătoreşti invocate, din moment ce acestea au fost date fie în cauze ce aveau un cu totul alt obiect faţă de prezenta cauză, fie în cauze în care instanţele investite s-au pronunţat fără a ajunge la o dezbatere pe fond a litigiului (soluţionând litigiul în baza unor argumente de procedură).
Curtea găseşte nefondat motivul de recurs invocat de recurenta şi prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care în cauza de faţă nu rezultă că instanţa de apel ar recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile spetei sau că a aplicat greşit dispoziţii legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. Dimpotrivă, s-a reţinut corect că dispoziţiile legale referitoare la art. 969 nu constituie încălcări ale unor dispoziţii imperative.
Criticile recurentei vizau şi modul în care tribunalul arbitrai şi instanţa au calificat şi interpretat norma juridică cuprinsă în actul administrativ normativ, Ordinul M.L.P.T.L. nr. 901/2002.
În opinia recurentei ordinul menţionat reprezintă o norma obligatorie de care părţile ar fi trebuit să ţină cont (de la data intrării lui în vigoare) la stabilirea nivelului tarifului de acces pe infrastructura (TUI).
Înalta Curte reţine că actul administrativ amintit, şi care nu a fost publicat, nu poate avea valoarea unui act normativ cu caracter obligatoriu. Conform art. ll alin. (3) raportat la art. 10 alin. (l) din Legea nr. 24/2000, republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, se prevede că „actele normative intra în vigoare la data publicării în M. Of. al României Partea I dacă în cuprinsul lor nu este prevăzuta o data ulterioara".
Câtă vreme legiuitorul a condiţionat intrarea în vigoare (aplicarea) actului normativ de publicarea acestuia în M. Of., rezultă că lipsa publicării atrage lipsirea actului normativ de forţa sa obligatorie. Deci acest act administrativ normativ nu are forţa unei legi care sa atragă modificarea forţei obligatorii a contractului, independent de voinţa părţilor.
Chiar şi în ipoteza în care s-ar considera valabil ordinul menţionat, norma conţinută este una dispozitivă şi nu imperativa, cum afirma recurenta, deoarece acest act administrativ de voinţa unilaterala nu se poate substitui voinţei părţilor care, în aplicarea principiului libertăţii contractuale consfinţit prin dispoziţiile art. 969 C. civ., pot da convenţiei forma şi conţinutul care să le reprezinte cel mai bine interesele comerciale.
Chiar daca C.N.C.F. C.F.R. SA este o societate cu capital de stat aflata sub autoritatea M.T., ea funcţionează ca societate comercială, în baza Legii nr. 31/1990, pe principiile economiei de piaţă. Prin contract, părţile, de comun acord, au stabilit atât tariful de 5.8 Euro/tren km.(art. 30 din contractul iniţial), cât şi tariful de 3.6 Euro/tren km - (prin actul adiţional nr. 3/2003).
Rezultă că, în mod corect a calificat tribunalul arbitrai actul adiţional nr. 3 ca act confirmativ, fata de împrejurarea că recurenta SC S. SA a avut cunoştinţă de existenta Ordinului M.L.P.T.L. nr. 901/2002 la data încheierii actului adiţional, acceptând aplicarea noului tarif (prevăzut in ordin) cu data de 01 mai 2003.
Pentru aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârâta SC S. SA COMUNA BRAZI împotriva sentinţei comerciale nr. 286 din 5 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intimata reclamantă.
Respinge recursul declarat de pârâta SC S. SA COMUNA BRAZI împotriva sentinţei comerciale nr. 286 din 5 decembrie 2006 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 10 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1629/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3042/2007. Comercial → |
|---|
