ICCJ. Decizia nr. 3865/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3865/2007
Dosar nr. 2923/36/2006
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 1378/2006 pronunţată în şedinţa publică din 28 martie 2006 de Tribunalul Constanţa, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de despăgubiri formulată de către reclamanta SC B. SRL în contradictoriu cu pârâta SC T.H.R.M.N. SA, fiind obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în speţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor pentru lipsa de folosinţă a imobilului R.G.C., situat în Eforie Sud, pentru perioada cuprinsă între 01 august 2001 – 27 octombrie 2003, pretenţie care a făcut obiectul unui alt litigiu, prin care pârâta a fost obligată la plată pentru aceeaşi perioadă de timp. Reţinând că reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 998 C. civ., Tribunalul Constanţa a apreciat că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară constatarea îndeplinirii celor 4 condiţii cumulative: fapta ilicită, prejudiciul, existenţa raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia autorului.
Tribunalul Constanţa a arătat că nu se poate reţine că cele 4 condiţii au fost constatate prin Decizia nr. 1019/2002 a Curţii de Apel Constanţa, întrucât puterea de lucru judecat se trage din dispozitivul hotărârii, iar nu din partea considerentelor sale, astfel că autorul cererii are sarcina probei în condiţiile art. 1169 C. civ.
Susţinerile reclamantei potrivit cu care prejudiciul constă în imposibilitatea folosirii imobilului ca urmare a neachitării la timp a contravalorii reparaţiilor necesare, sarcină stabilită pârâtei prin sentinţa civilă nr. 4123/2002 şi încheierea nr. 4866/2003 ale Tribunalului Constanţa nu au fost reţinute de către prima instanţă cu sublinierea că raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu nu a fost stabilit, de vreme ce nu s-a făcut dovada că sumele primite de la pârâtă au fost folosite pentru reparaţii şi că aceste sume au fost neîndestulătoare. Instanţa a subliniat că pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor pentru reparaţia imobilului, iar nu la efectuarea reparaţiilor, rezultând că obligaţia de a face a revenit reclamantei, care a rămas în pasivitate. În măsura în care reclamanta a recunoscut că sumele de bani achitate de către pârâtă nu au fost destinate reparaţiei imobilului, Tribunalul Constanţa a arătat că reclamanta nu poate solicita sume noi derivate dintr-un prejudiciu întemeiat pe propria sa culpă.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 209 din 25 aprilie 2007, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei instanţei de fond.
Împotriva deciziei instanţei de apel reclamanta SC B. SRL Bucureşti a declarat recurs solicitând admiterea acestuia şi casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare. În argumentarea recursului se invocă două motive, încadrate, ambele, în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.:
1. Instanţa de apel reţine greşit aspectele de stingere a debitului pentru aducerea imobilului în funcţiune prin executare silită întrucât executarea silită a avut ca obiect urmărirea cheltuielilor de judecată din sentinţa nr. 1069/1998 a Tribunalului Constanţa iar, pe de altă parte, contravaloarea reparaţiilor a fost achitată, dar ultimul rest de plată s-a achitat abia la 10 decembrie 2003, cu o întârziere de aproximativ doi ani.
2. Instanţa de apel apreciază greşit că odată ce a plătit lucrările de reparaţii stabilite în sarcina sa, obligaţiile pârâtei faţă de reclamantă au fost îndeplinite, întrucât acestea au fost achitate integral abia la 10 decembrie 2003 iar reclamanta nu putea să execute reparaţiile decât după plata integrală a contravalorii acestora.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat întrucât instanţa de apel, ca şi cea de fond, a făcut o corectă interpretare a actului juridic dedus judecăţii, fără a schimba natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Astfel, răspunzând ambelor motive de recurs, este de observat că pârâta era titulara unei obligaţii de a da, respectiv de a plăti o sumă de bani reprezentând contravaloarea reparaţiilor necesare repunerii în funcţiune a restaurantului Cărpiniş şi nu a unei obligaţii de a face, respectiv de a efectua reparaţiile. Or, obligaţia pârâtei a fost stinsă prin plata integrală a sumei datorate.
Întârzierea pârâtei în plata integrală a contravalorii reparaţiilor nu conferă reclamantei dreptul de a cere obligarea pârâtei la daune pentru lipsa de folosinţă a imobilului, aşa cum a cerut prin prezenta acţiune, ci, eventual, dreptul de a cere beneficiul nerealizat şi cheltuieli suplimentare necesare finalizării reparaţiilor.
Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC B. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 209 din 25 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 593/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3402/2007. Comercial → |
|---|
