ICCJ. Decizia nr. 593/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 593/2007
Dosar nr. 13523/1/2005
(nr. vechi 3286/2005)
Şedinţa publică din 8 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, la data de 6 iulie 2004, reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA Bucureşti, sucursala M. Galaţi a chemat în judecată pe pârâta SC C.C. SA solicitând ca în baza sentinţei ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 11.463.938.063 lei reprezentând majorări de întârziere la plată cu cheltuieli de judecată.
În susţinerea pretenţiilor reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contractul nr. B1.1./97/2003 pentru plata centralizată a tarifelor de transport şi a tarifelor accesorii luate de pârâtă, în calitate de client asupra sa, precum şi acordarea de reduceri tarife la expediţiile de import-export derulate pe reţeaua C.F.R.
Pârâta s-a obligat să plătească la termenele scadente, respectiv trei zile lucrătoare calculate din ziua următoare primirii facturii în original contravaloarea facturilor cuprinzând valoarea tarifelor de transport şi accesorii.
Clauza penală pentru întârzierea la plată este stabilită de 0,15 % pe zi întârziere potrivit art. 9.2 din contract.
Pârâta, prin întâmpinare, a invocat prescripţia dreptului la acţiune potrivit art. 93.1 din Regulamentul de transport pe căile ferate şi art. 945 şi urm. C. come.
Pe fond pârâta a respins acţiunea, ca neîntemeiată, deoarece plata tarifelor s-a făcut prin compensare cu respectarea dispoziţiilor legale şi nu poate răspunde pentru daune interese atunci când neîndeplinirea obligaţiei nu se datorează culpei sale.
Tribunalul Galaţi, prin sentinţa nr. 1295 din 11 octombrie 2004, a respins, ca nefondată, excepţia prescrierii dreptului la acţiune, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat-o pe pârâtă să-i plătească suma de 11.463.938.063 lei majorări cu cheltuieli de judecată.
În motivarea soluţiei instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, raportul juridic dintre părţi fiind născut dintr-o obligaţie de plată, şi nu din contractul de transport, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 93 din Regulamentul de transport pe căile ferate şi art. 956 C. com.
Potrivit contractului încheiat pârâta s-a obligat să plătească în termen de trei zile lucrătoare, calculate din ziua primirii facturilor conţinând valoarea tarifelor de transport şi accesorii, întârzierea fiind sancţionată potrivit clauzei penale.
Susţinerea pârâtei că nu datorează majorări în întârziere pentru plata tarifelor de transport prin compensare a fost înlăturată de instanţă având în vedere prevederile art. 8.3 din contract asigurarea plăţii facturilor emise de reclamantă trebuia făcută prin deschiderea unei scrisori de garanţie echivalentă cu valoarea a cel puţin două perioade de facturare sau prin constituirea unui depozit bancar în favoarea acestuia.
Împotriva acestei soluţii a promovat apel pârâta criticile vizând soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, cât şi fondul cauzei.
Astfel, se susţine că în mod greşit instanţa a considerat că raportul juridic s-a născut din contractul încheiat, în realitate obligaţiile derivând din documentul de transport situaţie în care potrivit art. 93.1 din Regulamentul de transport C.F.R. dreptul la acţiune se prescrie prin trecerea unui an.
A mai arătat apelanta că a fost îndeplinită şi condiţia aprobării prealabile a reclamantei-intimate conform notei nr. 13/1652/2003, plata cu întârziere a tarifelor de transport prin compensare datorându-se procedurii prevăzute de HG nr. 685/1999 şi nu culpei sale.
Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, prin Decizia nr. 54 din 19 aprilie 2005, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că obiectul contractului intervenit între părţi l-a reprezentat plata centralizată a tarifelor de transport şi a tarifelor accesorii luate asupra sa de către SC C.C. SA în calitate de client, precum şi acordarea de reduceri tarifare la expediţiile de mărfuri de import, export care se derulează între staţiile C.F.R. şi C.F.R. portuare, fluviale maritime.
Raportul juridic s-a născut dintr-o obligaţie de plată şi nu dintr-un contract de transport situaţie în care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 93.1 din Regulamentul de transport.
Prin contractul încheiat părţile au stabilit termenul în care se vor efectua plăţile, modalitatea de plată şi sancţiunea aplicată pentru întârzierea în plată.
Potrivit art. 11 a HG nr. 685/1999 ordinul de compensare reprezintă documentul justificativ de înregistrare în contabilitate a stingerii creanţelor care au făcut obiectul compensării, nefiind contestat faptul că termenul de plată a fost depăşit.
Cu petiţia înregistrată la data de 28 iunie 2005 pârâta a declarat recurs împotriva soluţiei instanţei de apel, în termen şi legal timbrat, criticile vizând aspecte de nelegalitate, fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, recurenta susţine că instanţele au transformat clauzele contractuale care instituie prezumţii relative în prezumţii absolute, fără a se produce dovezi că tarifele de transport aveau termen scadent.
Consideră că hotărârea este nemotivată invocând dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ.
De asemenea, recurenta nu a dovedit faptul că la momentul iniţierii operaţiunilor de compensare termenul de scadenţă a fost depăşit, instanţa de apel având obligaţia să propună părţilor administrarea de probe.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.
În noua sa reglementare, acest articol înşiruie 9 motive de recurs abrogându-se pct. 10 şi 11. S-a accentuat astfel caracterul de cale extraordinară de atac al recursului, caracterul său nondevolutiv precumşi scopul esenţialmente de control al legalităţii, prin exercitarea recursului, erorile de fapt urmând a fi remediate pe calea apelului şi eventual al revizuirii (art. 322 pct. 5 C. proc. civ.).
În aceste condiţii se vor examina numai aspectele de nelegalitate acestea făcând referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Din considerentele deciziei instanţei de apel se reţine că la pronunţarea soluţiei s-a avut în vedere atât aspectele de fapt cât şi cele de drept prezentând cauzele care au format convingerea acesteia.
S-a avut în vedere înscrisurile depuse de părţi, s-a analizat conţinutul acestora.
Celelalte critici cu privire la modul de administrare a probatoriilor, a faptului că anumite înscrisuri s-ar afla în posesia intimatei-reclamante nu fac obiectul controlului de legalitate, aspectele semnalate ţinând de motive de netemeinicie de competenţa instanţei de apel.
Faţă de cele arătate, văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC C.C. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 54/ A din 19 aprilie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1730/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3865/2007. Comercial → |
|---|
