ICCJ. Decizia nr. 4092/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4092/2007
Dosar nr. 4376/3/2006
Şedinţa publică din 12 decembrie 2007
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 15 martie 2005 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea sub nr. 192/2005, reclamanta SC V. SA a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. 767 din 2 septembrie 2002 şi a actului adiţional din 5 martie 2003.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că de la data înfiinţării şi până în august 2003 a fost condusă de un consiliu de administraţie din care a făcut parte I.V. În paralel acesta era acţionar al pârâtei, având şi calitatea de administrator. Întrucât I.V. avea dublă calitate de director general şi administrator al reclamantei şi administrator şi acţionar la pârâtă, era obligat, conform art. 145 din Legea nr. 31/1990 să se abţină de la efectuarea oricărei operaţiuni ce implica cele două societăţi. Încălcând această dispoziţie a încheiat contractul comercial a cărei nulitate se solicită.
În opinia reclamantei prin contract s-a instituit o clauză defavorabilă reclamantei, aceea de a plăti penalităţi de 1 % pe zi de întârziere.
S-a mai arătat că I.V. avea interese contrare intereselor reclamantei şi era interesat să obţină pentru pârât profituri cât mai mari.
În plus, I.V. nu a fost mandatat nici de către A.G.A. şi nici de către Consiliul de Administraţie al reclamantei să încheie contractul, acţionând în lipsa oricărei împuterniciri.
Scopul urmărit a fost acela al prejudicierii reclamantei, situaţie în care, dată fiind cauza ilicită a actului juridic şi contrarietatea de interese, sancţiunea ce se impune este nulitatea absolută.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 31/1990, art. 948, 966 şi 968 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 71/2005 a Tribunalului Vrancea a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, formându-se dosarul nr. 4376/3/2006.
Prin sentinţa comercială nr. 8352 din 16 noiembrie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins cererea aşa cum a fost completată de reclamanta SC V. SA Focşani.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, la 2 septembrie 2002, între reclamantă în calitate de cumpărător, prin administrator I.V. şi pârâta în calitate de vânzător prin director economic I.V. s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare nr. 767, prin care pârâta s-a obligat să vândă reclamantei 3.000.000 litri must, la data de 31 octombrie 2002, la un preţ de 6.520 lei/litru, valoarea totală a contractului fiind de 23 miliarde de lei; iar prin actul adiţional din 5 martie 2003 pârâta s-a obligat să vândă şi reclamanta să cumpere 2.000.000 litri vin alb, la un preţ total de 24 miliarde lei, valoarea totală a contractului fiind de 47 miliarde lei.
La perfectarea actului pârâta era acţionar al reclamantei, având 31 % din capitalul social, iar I.V., administrator al reclamantei era acţionar majoritar al pârâtei.
Reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare pentru încălcarea dispoziţiilor art. 149 din Legea nr. 31/1990 republicată (articolul 145 anterior modificării) care impun administratorului să înştiinţeze administratorii, cenzorii, auditorii financiari în situaţia în care, într-o anumită operaţiune are interese contrare societăţii şi să nu ia parte la nici o deliberare privitoare la această operaţiune. Instanţa de fond a respins acţiunea pe motivul mai sus menţionat întrucât în literatura şi practica de specialitate sancţiunea încălcării obligaţiei de a se abţine de la deliberare atrage răspunderea penală a administratorului şi răspunderea patrimonială, fără a lipsi de efecte actul juridic încheiat de administratori.
Norma legală invocată ocroteşte un interes particular, al societăţii şi nu unul general, deci în cauză nu este o nulitate absolută.
Totodată, instanţa de fond a mai arătat că nulitatea virtuală este acea nulitate care nu este expres prevăzută de lege, dar care rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic, iar din modul în care a fost reglementată interdicţia nu rezultă că obligaţia de fidelitate este o condiţie de validitate a actului juridic.
Legiuitorul a prevăzut în mod expres care sunt consecinţele nerespectării obligaţiei de fidelitate: răspunderea pentru daunele care au rezultat pentru societate, alin. (4) al art. 149 şi răspunderea penală, art. 275 din Legea nr. 31/1990 republicată, astfel că instanţa de fond nu a reţinut nulitatea contractului pe acest motiv.
Obligaţia administratorului de a se abţine de la deliberare în privinţa operaţiunilor în care are interese contrare celor societare este una strict personală, imposibil de verificat de către cocontractant, a cărei încălcare atrage răspunderea administratorului pentru prejudiciile aduse societăţii.
Drept consecinţă, instanţa de fond a apreciat ca neîntemeiat primul motiv de nulitate.
Privitor la cauza ilicită a actului juridic invocat de reclamantă, tribunalul a apreciat că în prezenta cauză, prin probele administrate nu a fost răsturnată prezumţia cauzei ilicite instituite de art. 967 C. civ.
Simpla împrejurare că I.V. avea şi calitatea de administrator al pârâtei nu echivalează cu probarea cauzei ilicite, atâta timp cât pârâta era acţionar al reclamantei.
Referitor la cel de-al doilea motiv de nulitate invocat, tribunalul a reţinut că potrivit art. 146 din Legea nr. 31/1990, republicată, administratorii vor putea să încheie acte juridice prin care să dobândească bunuri a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic numai cu aprobarea adunării generale extraordinare a acţionarilor, dată în condiţiile art. 115 C. proc. civ.
Aşa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de expertul P.N., la data de 1 septembrie 2002 activul net contabil al reclamantei era de 18.941.429.503 lei, iar la data de 1 martie 2003, activul net se ridica la suma de 16.450.404.517 lei.
Valoarea bunurilor dobândite prin contractul nr. 767 a fost de 23 miliarde lei, iar a celor dobândite prin actul adiţional 24 miliarde lei. S-a reţinut, astfel incidenţa textului de lege mai sus menţionat şi necesitatea existenţei aprobării actelor juridice ale administratorului de către adunarea generală extraordinară a acţionarilor reclamantei.
La data de 16 septembrie 2002, acţionarii reclamantei reprezentând 98 % din capitalul social au hotărât achiziţionarea cantităţii a 20.295.000 kg, struguri la un preţ de 3.500 lei sau must la un preţ de 5.600 lei/litru până la constituirea stocului de vin de 16.500.000 litru (procesele verbale ale adunărilor nu au fost semnate de B.M. şi J.F., ambele deţineau 2 % din capitalul social). Pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii a fost împuternicit I.V.
Procesul verbal atestă o hotărâre ce exprimă voinţa socială majoritară în sensul mandatării executivului să încheie acte juridice de achiziţionare bunuri a căror valoare depăşeşte ½ din activul net contabil. Aşadar, la data încheierii actului adiţional, 1 martie 2003, a existat aprobarea adunării extraordinare.
În adunarea generală a acţionarilor reclamantei din data de 21 octombrie 2002, s-a constatat că există contracte de achiziţionare must şi vin, iar între societăţile contractante se afla şi pârâta.
Coroborând procesele verbale ale adunării acţionarilor reclamantei din 16 septembrie 2002 şi 21 octombrie 2002 tribunalul a reţinut că actul juridic iniţial nul a fost validat prin îndeplinirea cerinţelor legale a existenţei hotărârii generale extraordinare a acţionarilor reclamantei, fiind incident art. 978 C. civ.
Cum la încheierea actului adiţional reprezentantul reclamantei a avut aprobarea adunării generale a acţionarilor în sensul art. 146 din Legea nr. 31/1990 republicată, instanţa de fond a respins acţiunea ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii şi constatării nulităţii absolute a contractului nr. 767 din 2 septembrie 2002 şi a actului adiţional la contractul din data de 5 martie 2003.
Prin Decizia nr. 168 din 23 martie 2007, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, neluând, în esenţă, motivarea instanţei de fond.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta SC V. SA Focşani solicitând admiterea recursului şi, în principal, modificarea deciziei în sensul admiterii cererii sale astfel cum a fost formulată, iar în subsidiar, casarea deciziei şi a sentinţei, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
În motivarea recursului său reclamanta recurentă a invocat următoarele motive:
1. Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7) asupra unui aspect deosebit de important, respectiv cel al contrarietăţii de interese ale administratorului societăţii. Astfel, instanţa de apel a condiţionat existenţa unei situaţii de fapt premisă, contrarietatea de interese, de o consecinţă a acesteia, un prejudiciu cert, lichid şi actual, în condiţiile în care contrarietatea de interese se prezumă ab initio dacă administratorul deţine această funcţie la ambele societăţi contractante şi derivă din lege.
De asemenea, se reţine într-un paragraf al motivării că încheierea şi executarea contractului de vânzare - cumpărare nu au produs nici un prejudiciu, iar în alt paragraf se reţine că eventualul prejudiciu produs s-ar putea răsfrânge şi asupra celui care l-a generat, respectiv administratorul I.V., prin potenţiala micşorare a dividendelor ce s-ar fi cuvenit intimatei pârâte şi administratorului acesteia.
2. Instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) respectiv a schimbat înţelesul vădit neîndoielnic al manifestării voinţei sociale, prin hotărârea A.G.E.A., aceea de a se cumpăra materie primă, dar nu la orice preţ ci la unul socotit avantajos de către acţionari, în condiţiile în care în contract şi actul adiţional sunt alte preţuri decât cele aprobate de acţionari.
3. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a unor prevederi legale (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.):
a) Instanţele au interpretat şi aplicat greşit textul art. 143 din Legea nr. 31/1990 (cu numerotarea şi în redactarea de la data încheierii contractului) considerând că au fost îndeplinite condiţiile acestui text ca urmare a validării actului juridic nul absolut (pentru că valoarea lui depăşea jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii) printr-o A.G.E.A. ulterioară.
b) Nulitatea decurgând din nerespectarea art. 143 este o nulitate absolută prevăzută expres de legiuitor iar modificarea textului art. 150 (fost art. 143) din Legea nr. 31/1990 republicată, în sensul reducerii valorii prag de la 50 % la 10 % din valoarea activelor nete ale societăţii, are caracterul unei norme juridice interpretative care nu retroactivează.
c) În mod greşit atât instanţa de apel cât şi cea de fond au concluzionat că nulitatea prevăzută de art. 143 (art. 150) din Legea nr. 31/1990 nu este o nulitate absolută întrucât sancţiunea nulităţii ar ocroti un interes particular al societăţii şi nu unul general. Criteriul interesului ocrotit se are în vedere în cazul nulităţilor virtuale nu şi în cel al nulităţii exprese, cum este cazul celei în cauză, atâta timp cât legiuitorul foloseşte sintagma „sub sancţiunea nulităţii". Or nu se poate susţine că încălcarea unei norme imperative, sancţionată ca infracţiune de către legiuitor, nu aduce atingere unui interes colectiv.
Instanţa de apel reţine că în anumite situaţii nulitatea absolută ar putea fi validată prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale, dar în cazul de faţă nu există nici un text expres care să permită validarea nulităţii absolute aşa cum există în cele trei cazuri enumerate în doctrină (art. 1167 C. civ., art. 20 şi art. 22 C. fam.). Aceste trei cazuri sunt excepţii prevăzute în mod expres de legiuitor iar nulitatea actelor juridice examinată în prezenta cauză nu face parte din aceste excepţii rarisime şi nu poate fi validată prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale.
d) În subsidiar, recurenta susţine şi nulitatea relativă a contractului şi a actului adiţional pentru depăşirea preţului maxim fixat de A.G.E.A. Din procesul verbal al A.G.E.A. rezultă că nu s-au aprobat elementele semnificative ale contractului ci doar că s-a aprobat cumpărarea unei cantităţi de struguri şi deci nu s-a lămurit dacă membrii A.G.E.A. au avut cunoştinţă de contract şi l-au ratificat. De asemenea, rezultă că s-a aprobat un preţ de achiziţie maxim de 5.600 lei (ROL)/litru or, preţul net din contract este de 6.520 lei (ROL)/litru la care se adaugă T.V.A., ajungându-se la un preţ de 7.758,8 lei/litru. Rezultă că administratorul nu a adus la cunoştinţa membrilor A.G.E.A. încheierea unui contract la acest preţ şi că A.G.E.A. nu ar fi putut să-l valideze retroactiv.
Intimata pârâtă SC V.T.M. SA (fostă SC P. SA) Focşani a depus întâmpinare prin care combate motivele de recurs şi solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat.
Examinând primele două motive de recurs Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.
Astfel, nu este dat nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât nu există contradicţie între considerente şi dispozitiv şi nici între considerente în sensul că din unele ar rezulta temeinicia sau/şi legalitatea, iar din altele netemeinicia sau/şi nelegalitatea hotărârii examinate şi nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât actul dedus judecăţii este reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare şi actul adiţional şi nu de hotărârea A.G.E.A. prin care s-a aprobat cumpărarea de materie primă, iar instanţele, de fond şi de apel, nu au schimbat înţelesul acestora.
În schimb, Înalta Curte constată că este fondat cel de al treilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi constând în încălcarea şi aplicarea greşită a unor prevederi legale, respectiv art. 143 din Legea nr. 31/1990 (în numerotarea de la data încheierii actelor juridice analizate) şi art. 948, 966 şi 968 C. civ., după cum se va arăta în continuare.
În mod greşit instanţele au reţinut că încălcarea prevederilor art. 143 din Legea nr. 31/1990 ar atrage nulitatea relativă a actului juridic încheiat în dispreţul lor şi nu nulitatea absolută. Din redactarea textului (şi prevederea expresă a nulităţii într-o modificare ulterioară), respectiv din caracterul imperativ al normei şi din natura interesului ocrotit, general, rezultă că nulitatea actului juridic încheiat cu ignorarea acestor prevederi este absolută şi că sancţiunea în cazul lipsei aprobării adunării generale extraordinare este nulitatea absolută a actului.
În ceea ce priveşte cunoaşterea, de către terţul contractant, a lipsei aprobării A.G.E.A., problema nici nu se pune în speţă având în vedere că I.V. era administrator al ambelor părţi contractante şi acţionar al cumpărătoarei.
Ambele instanţe reţin că încheierea contractului nr. 7671 din 2 septembrie 2002 s-a făcut fără aprobarea A.G.E.A. dar că ar fi existat această aprobare pentru actul adiţional la acest contract, din 5 martie 2003. Contractul 7671 fiind nul absolut, aceiaşi soartă o are şi actul adiţional care „face parte integrantă din contractul de vânzare cumpărare nr. 7671, încheiat la data de 2 septembrie 2002". Această reţinere a instanţei este greşită pentru că nu a existat aprobare prealabilă din partea A.G.E.A. nici pentru acest act adiţional întrucât la A.G.A. din 21 octombrie 2002 se reţine că deja sunt încheiate contracte de achiziţionare pentru întreaga cantitate de must şi vin (16.500.000 litri) iar actul adiţional a fost încheiat mult după această dată, fără a exista vreo menţiune privind aprobarea sa.
De altfel, este evident că nu există nici o aprobare expresă prealabilă, dată de A.G.E.A., prin vot, nici pentru contract şi nici pentru actul adiţional iar instanţele au dedus, în mod eronat, o aprobare ulterioară şi implicită, din procesul – verbal din 21 octombrie 2002. Aceasta în condiţiile în care nici această aşa-zisă aprobare ulterioară nu este dată prin vot şi nu rezultă clar din procesul – verbal, nu este luată în baza unui raport special al cenzorilor care să explice raţiunile pentru care aprobarea nu a fost cerută în prealabil şi nerezultând dintr-o hotărâre. Mai mult se invocă un proces – verbal cu privire la care chiar instanţele reţin că are valoare de înscris sub semnătură privată şi nu de hotărâre opozabilă erga omnes, după publicare, proces – verbal care prevede expres că a fost încheiat urmare unei A.G.A. şi nu unei A.G.E.A., cum impunea art. 143, diferenţa dintre cele două nefiind doar una formală, ci de substanţă.
În concluzie, atât contractul de vânzare – cumpărare nr. 7671 din 2 septembrie 2002 cât şi actul adiţional la acesta, din 5 martie 2003 sunt nule absolut, fiind încheiate cu încălcarea prevederilor art. 143 din Legea nr. 31/1990, respectiv prin încălcarea unei interdicţii legale şi imperative de a încheia un anumit act juridic, deci prin fraudarea legii, această fraudare putând fi privită şi ca un caz particular de cauză ilicită.
Fiind în prezenţa unei nulităţi absolute aceasta nu poate fi acoperită prin confirmare sau în alt mod, decât în cazurile expres prevăzute de lege, cazuri în care cel de faţă nu se încadrează. Or, instanţele au reţinut, în mod greşit, că această nulitate a fost acoperită printr-o aprobare ulterioară. Aceasta, întrucât, nu numai că nu a existat o confirmare sau validare ulterioară, după cum s-a arătat, dar nici nu ar fi fost eficientă o asemenea confirmare/validare. Nici măcar executarea contractului (invocată de intimată prin întâmpinare) nu este de natură să „asaneze" nulitatea acestuia, în cazul de faţă, cu atât mai puţin, având în vedere şi împrejurarea că această executare s-a făcut când aceiaşi persoană, care a încălcat art. 143, era administratorul ambelor societăţi, părţi ale contractului.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (2) şi (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să admită recursul reclamantei şi să modifice Decizia atacată în sensul admiterii apelului şi schimbării sentinţei instanţei de fond, cu consecinţa admiterii acţiunii şi constatării nulităţii absolute a contractului nr. 7671 din 2 septembrie 2002 şi a actului adiţional la acest contract din 5 martie 2003.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC V. SA Focşani împotriva deciziei nr. 168 din 23 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, modifică Decizia atacată în sensul că admite apelul declarat de reclamanta SC V. SA Focşani împotriva sentinţei nr. 8352 din 16 octombrie 2006 a Tribunalului Bucureşti.
Schimbă sentinţa în sensul că admite acţiunea formulată de reclamanta SC V. SA Focşani şi constată nulitatea actului nr. 7671 din 2 septembrie 2002 şi a actului adiţional din 5 martie 2003.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4093/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4089/2007. Comercial → |
|---|
