ICCJ. Decizia nr. 1031/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1031/2008
Dosar nr. 886/90/2006
Şedinţa publică din 13 martie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 99 din 2 februarie 2007 pronunţată în dosar nr. 886/90/2006 al Tribunalului Vâlcea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC S. SRL, societate în faliment prin lichidator U.I. împotriva pârâtei SC L. SRL Rm. Vâlcea şi în consecinţă s-a constatat că, la data de 7 octombrie 2002, a încetat contractul de depozit încheiat de părţi, la data de 30 aprilie 2002, prin denunţare unilaterală, pârâta fiind obligată şi la plata sumei de 44.645,4380 lei cu titlu de daune-interese cu aplicarea indicelui de inflaţie începând cu data de 7 octombrie 2002 şi până la plata efectivă. Totodată s-a admis cererea de intervenţie în interesul reclamantei formulată de intervenientul S.I.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în baza raporturilor contractuale dintre părţi materializate în contractul de depozit încheiat la 30 aprilie 2002 pe o durată de 6 luni, adică până la data de 30 octombrie 2002, termen facultativ pentru pârâtă (deponentă) reclamanta a pus la dispoziţia acesteia un spaţiu în vederea depozitării unor bunuri pentru preţul de 15.000.000 lei (ROL) lunar, scadenţa fiind stabilită până la data de 15 a fiecărei luni.
De asemenea, arată tribunalul, părţile au convenit ca în ipoteza neplăţii depozitului de către deponent într-un interval de 15 zile de la data scadenţei, depozitarul, în speţă reclamanta, are dreptul de a denunţa unilateral contractul iar deponentul va datora plata daunelor-interese echivalente cu valoarea mărfii aflate în depozit.
Dat fiind faptul că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia achitării preţului aferent lunilor august şi septembrie 2002, reclamanta la data de 7 octombrie 2002 a notificat denunţarea unilaterală a contractului de depozit solicitând şi daunele-interese a căror valoare a stabilit-o conform clauzelor convenţiei.
Raportat la această stare de fapt, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă, cu motivarea că în cazul obligaţiilor ce urmează a se executa la cererea creditorului prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept, în speţă 7 octombrie 2002, moment în care s-a născut dreptul reclamantei de a solicita daune-interese, astfel încât acţiunea înregistrată la 3 octombrie 2005 a fost introdusă în interiorul termenului general de prescripţie de trei ani conform art. 7 alin. (2) raportat la art. 1 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În privinţa fondului, instanţa a constatat în baza art. 969, 1066 şi 1087 C. civ., că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate, suma solicitată cu titlu de daune-interese fiind stabilită prin expertiza extrajudiciară, căreia tribunalul i-a acordat valoare juridică ca urmare a coroborării cu celelalte probe administrate în cauză.
De asemenea, apreciind cererea de intervenţie formulată de intervenientul S.I., ca întemeiată, a admis-o conform art. 49 alin. (3) C. proc. civ.
Apelul declarat de pârâtă a fost admis prin Decizia nr. 50 din 25 aprilie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, iar hotărârea primei instanţe modificată în sensul respingerii acţiunii şi cererii de intervenţie, cu 1.330 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de control judiciar a apreciat ca fiind întemeiate criticile referitoare la interpretarea dispoziţiilor legale care reglementează prescripţia, concluzionând că introducerea acţiunii la 3 octombrie 2005 se situează în afara termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, pentru că potrivit clauzelor contractului dreptul la acţiune s-a născut în momentul în care reclamanta putea pretinde plata daunelor-interese şi nu la data denunţării convenţiei. Acest din urmă moment este lipsit de relevanţă, deoarece dreptul la acţiune şi respectiv termenul de prescripţie a început la data de 30 septembrie 2002 sau cel mai târziu 1 octombrie 2002 şi s-a împlinit la 30 septembrie 2005 sau cel mai târziu la 1 octombrie 2005, pretenţiile reclamantei fiind prin urmare prescrise, motiv pentru care nu poate fi primită nici cererea de constatare a denunţării unilaterale a contractului, ca efect al manifestării de voinţă a depozitarului.
De asemenea, compensaţia ca modalitate de stingere a obligaţiilor, invocată de pârâtă, care la rândul său avea o creanţă faţă de reclamantă ce îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 1144 şi 1145 C. civ., a operat la data de 15 august şi respectiv 15 septembrie 2002, până la concurenţa sumei de 30.000.000 lei (ROL), motiv pentru care, reclamanta nu mai putea în mod legal să denunţe contractul.
În aceste condiţii, arată instanţa de apel cercetarea celorlalte motive de apel este inutilă nefiind de natură a înlătura aceste concluzii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC S. SRL Rm. Vâlcea societate în faliment prin lichidator U.I. şi intervenientul S.I. criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., derivate din aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează prescripţia extinctivă, precum şi ale art. 295 C. proc. civ., constând în depăşirea limitelor investirii, astfel cum acestea au fost stabilite prin apelul formulat.
În dezvoltarea motivelor, recurenţii invocă faptul că deşi pârâta a înţeles să-şi motiveze apelul doar în legătură cu aspecte referitoare la stingerea obligaţiei de plată a depozitului prin compensare, curtea de apel anterior începerii dezbaterilor a solicitat părţilor să precizeze care ar fi termenul de denunţare a contractului, momentul în care începe să curgă, precum şi efectele sale asupra pretenţiilor formulate. Procedând în acest mod, s-au încălcat limitele investirii instanţei, pentru că deşi apelul are un caracter devolutiv, acesta nu poate viza toate problemele de fapt şi de drept ale cauzei, ci doar pe acelea criticate de apelant.
De asemenea, arată recurenta, greşit a reţinut instanţa de apel că obligaţiile părţilor au fost parţial stinse prin compensaţie, în acest sens existând hotărâri judecătoreşti pronunţate în alte litigii dintre părţi, care atestă contrariul.
O altă critică vizează interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958 în privinţa momentului în care s-a născut dreptul la acţiune al recurentei pentru a solicita daune-interese ca urmare a denunţării unilaterale a contractului de depozit. Acest moment, arată recurenta, coincide cu cel al denunţării, adică 7 octombrie 2002, pentru că părţile au prevăzut în contract un pact comisoriu expres de gradul II, conform căruia contractul urma să fie desfiinţat numai de către depozitar şi doar după o prealabilă notificare, dacă nu se achita plata depozitului în condiţiile şi termenele convenite. Or, raportat la această dată acţiunea a fost înregistrată înăuntrul termenului general de prescripţie.
Prin ultimul motiv, recurenta critică Decizia sub aspectul greşitei aplicări a prevederilor art. 14 din Legea nr. 146/1997 în sensul că instanţa trebuia să oblige apelanta la achitarea taxei judiciare de timbru la valoare sumei pretins compensate şi ca urmare a neachitării acesteia să anuleze apelul ca netimbrat.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958 precum şi art. 304 pct. 9 şi 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., curtea constată că este întemeiat admiţându-l ca atare pentru considerentele ce urmează a fi în continuare expuse.
Cu precizarea, că deşi prima critică privind depăşirea limitelor investirii instanţei de apel prevăzute de art. 295 C. proc. civ., nu este întemeiată, deoarece pe de o parte criticile formulate în apel vizau mai multe aspecte decât cele arătate de recurentă şi pe de altă parte pentru că instanţa în virtutea rolului activ este datoare să pună în discuţia părţilor orice chestiune care conduce la justa soluţionare a cauzei, această împrejurare nu este însă de natură a determina o altă soluţie, deoarece critica principală referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 este fondată.
Astfel, conform textului legal anterior invocat „prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune", drept care în speţă s-a născut la data de 7 octombrie 2002. Concluzia rezultă în mod evident din clauza stabilită de părţi la art. II alin. (3) din contract, în sensul că „neplata depozitului de către deponent într-un interval de 15 zile decurgând de la data scadenţei plăţii, dă dreptul depozitarului la denunţarea unilaterală a contractului cu plata de daune-interese în valoare egală cu valoarea mărfii stocate în depozit".
Prin urmare, raportat la obiectul litigiului, acela de a se constata că a intervenit denunţarea unilaterală a contractului de depozit precum şi plata daunelor-interese, rezultă că este esenţial momentul denunţării deoarece, conform convenţiei de la acea dată deponentul datorează şi daune-interese egale ca valoare cu cea a mărfii aflate în depozit.
Din această perspectivă, raportarea instanţei de apel, ca moment al naşterii dreptului la acţiune şi respectiv al începerii curgerii termenului de prescripţie la scadenţa plăţii preţului depozitului aferentă lunii septembrie 2002, conform celor stabilite de părţi la pct. I al contractului, este greşită, deoarece aşa cum s-a arătat obiectul litigiului constă în plata daunelor-interese ca urmare a denunţării unilaterale a contractului.
În consecinţă, reţinând că instanţa a aplicat greşit prevederile legale anterior invocate, fiind incidente şi dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., soluţia ce se impune este aceea a admiterii recursului şi trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului, urmând a fi avute în vedere şi celelalte critici care nu vor mai fi analizate, faţă de soluţia adoptată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC S. SRL Rm. Vâlcea prin lichidator U.I. şi intervenientul în interesul reclamantei, S.I. împotriva deciziei nr. 50/ A-C din 25 aprilie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 796/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1035/2008. Comercial → |
|---|
