ICCJ. Decizia nr. 1058/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1058/2008
Dosar nr. 27157/3/2006
Şedinţa publică din 13 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă de instanţă înregistrată, la data de 7 august 2006, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a comercială, reclamanta SC S. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC R. SA la plata sumei de 321.373,17 lei reprezentând penalităţi de întârziere datorate de pârâta în baza contractelor de prestări servicii încheiate de cele două părţi în anul 2005 în vederea derulării P.R.R.P.
În cauză, pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, invocând pe cale de excepţie necompetenţa generală a instanţelor de judecată, în raport de clauza compromisorie prin care părţile au convenit ca disputele dintre ele în legătură cu contractele încheiate să fie soluţionate pe calea arbitrajului.
Prin sentinţa comercială nr. 10265 din data de 17 noiembrie 2006, tribunalul a admis excepţia de necompetenţă generală a instanţelor de judecată, invocată de pârâtă şi a respins acţiunea reclamantei ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că părţile, au încheiat o clauză compromisorie, perfect valabilă, înscrisă la art. 9.3 şi respectiv 13.3 din contractele de prestări servicii convenite, prin care au stabilit ca litigiile dintre ele să fie soluţionate de către Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, convenţia părţilor, excluzând conform art. 3433 C. proc. civ., competenţa instanţelor de judecată pentru litigiul dedus judecăţii.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, criticile sale vizând nulitatea clauzei compromisorii precum şi soluţionarea greşită a excepţiei de necompetenţă a instanţelor de judecată, în raport de art. 158 C. proc. civ., care impunea trimiterea cauzei la organul cu activitatea jurisdicţională competent.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 246 pronunţată la data de 15 mai 2007, a admis apelul reclamantei şi a desfiinţat sentinţa fondului cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă.
Răspunzând motivele de apel, instanţa de control judiciar apreciază că sub aspectul nulităţii clauzei compromisorii, neindicarea arbitrilor şi a modalităţii de numire a lor, nu constituie o cerinţă prevăzută de lege sub sancţiunea nulităţii, iar trimiterea generală la jurisdicţia Curţii de Arbitraj poate semnifica acceptarea regulilor acesteia cu privire la procedura de urmat.
În legătură cu invocarea şi soluţionarea excepţiei de necompetenţă în cauză, instanţa de control constată că tribunalul trebuia să ţină seama de dispoziţiile art. 3434 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la reglementarea conflictului de competenţă ivit între o instanţă judecătorească şi un tribunal arbitral, dispoziţii care impun concluzia declinării competenţei de către instanţa de judecată în favoarea tribunalului arbitral.
În acelaşi sens, instanţa apreciată că prin caracterul dilatoriu al excepţiei de necompetenţă, judecata nu este împiedicată să continue, or, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii, excepţia necompetenţei capătă un caracter dirimant, care nu a fost avut în vedere de dispoziţiile legale incidente.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, pârâta SC R. SA a declarat recurs, în termen legal, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului şi menţinerii ca legală a sentinţei fondului.
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând în dezvoltarea criticilor formulate, în sinteză, următoarele:
- hotărârea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7), referirile la conflictul de competenţă reglementat de art. 3434 C. proc. civ., fiind irelevante, în măsura în care, în cauză, nu există conflict de competenţă, tribunalul arbitral nefiind nici măcar constituit;
- hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită şi încălcarea legii (art. 304 pct. 9) urmare confuziei pe care o face instanţa între instituţia declinării de competenţă şi instituţia necompetenţei materiale, reglementarea cuprinsă în art. 3434 alin. (3) şi (4), exclude aplicarea în materie de arbitraj a art. 20 şi art. 158 – art. 160 C. proc. civ., întrucât normele juridice în materia arbitrajului derogă de la aceste dispoziţii de drept comun;
- sub un al doilea aspect dispoziţiile art. 340 şi 3401 şi art. 355 C. proc. civ., exclud posibilitatea sesizării tribunalului arbitral de către instanţa de judecată, singura persoană care poate sesiza tribunalul arbitral fiind reclamantul, prin cerere scrisă, iar declinarea de competenţă are caracterul unui act de sesizare a instanţei, soluţie care este contrară naturii arbitrajului;
- instanţa de apel, prin înlăturarea dispoziţiilor legale aplicabile, a judecat în echitate, pierzând din vedere că „prejudicierea reclamantului" pe care o reţine, se datorează culpei acestuia, urmare sesizării unui organ necompetent;
- instanţa a omis să se pronunţe asupra cererii de cheltuieli de judecată formulate, în condiţiile în care apelul a fost admis numai în parte, astfel că se impunea suportarea cheltuielilor proporţional cu culpa procesuală a fiecărei părţi.
Examinând Decizia atacată, în contextul criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
1. Prealabil, Curtea precizează că, analiza criticilor formulate, subsumate motivelor de nelegalitate invocate, respectiv art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., va fi făcută împreună din raţiuni impuse de coerenţa şi logica expunerii, precum şi datorită faptului că, autorul recursului, examinează dispoziţiile legale pe care instanţa îşi fundamentează hotărârea, din ambele perspective.
2. Chestiunea dedusă judecăţii o constituie modul de soluţionare a excepţiei necompetenţei materiale a instanţelor de judecată sesizate, urmare existenţei unei clauze compromisorii convenite de părţi cu privire la litigiul dedus judecăţii.
3. Excepţia de necompetenţă materială a instanţelor judecătoreşti, excepţie de procedură, de ordine publică, este reglementată de dispoziţiile art. 158 – art. 159 C. proc. civ.
După art. 158 alin. (1) C. proc. civ., „Când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească instanţa comnpetentă, ori, dacă este cazul, un alt organ de activitate jurisdicţională competent", iar potrivit alin. (3) „… dosarul va fi trimis instanţei competente sau, după caz, altui organ de activitate jurisdicţională competent…".
4. Dispoziţiile citate, constituie aşadar, soluţia procedurală a declinărilor de competenţă, aplicându-se când instanţele se declară necompetente.
Cum, dispoziţiile citate, nu fac nici o distincţie, între organele cu activitate jurisdicţională competente, care pot fi organe ale statului sau private, ele constituie fundamentul legal al declinărilor de competenţa de la instanţa statală care s-a dezinvestit la organul jurisdicţional privat, respectiv arbitrajul.
5. Dispoziţiile speciale cuprinse în Cartea IV, Despre arbitraj, cu referire la chestiunea necompetenţei instanţei de judecată, sunt reglementate de art. 3434 C. proc. civ.
Potrivit alin. (3) şi (4) din textul de lege sus-menţionat „… instanţa judecătorească, la cererea uneia dintre părţi, se va declara necompetentă, dacă va constata că există convenţie arbitrală, iar în caz de conflict de competenţă hotărăşte instanţa ierarhic superioară instanţei înaintea căreia s-a ivit conflictul".
6. Prin urmare, se poate constata, o deplină concordanţă, o coroborare a dispoziţiilor speciale referitoare la arbitraj cu cele cuprinse în art. 158 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că instanţa judecătorească necompetentă procedează potrivit celor statuate în art. 158 alin. (3), respectiv trimite dosarul organului jurisdicţional competent, iar referirea din art. 343 alin. (4) cu trimitere la posibilitatea ivirii unui conflict de competenţă, este de natură să întărească concluzia trimiterii cauzei organului cu activitate jurisdicţională competent.
Şi aceasta deoarece, existenţa conflictului presupune o hotărâre de declinare de competenţă, sau, altfel spus, pentru ca să existe conflict, trebuie ca instanţa să îşi verifice propria competenţă şi să se declare necompetentă, procedând conform art. 158 C. proc. civ.
În acest sens, trimiterea pe care o face instanţa de apel la dispoziţiile care reglementează conflictul de competenţă este pe deplin justificată, constituind un argument peremptoriu în expunerea raţionamentului său.
Instanţa de apel, nu a constatat că în cauză s-a ivit un conflict de competenţă, aşa cum susţine autoarea recursului, ci, în analiza exhaustivă a dispoziţiilor legale generale şi speciale, care reglementează problema competenţei materiale a instanţei judecătoreşti şi-a argumentat punctul de vedere pe aspectele relevante din cuprinsul acestor dispoziţii.
În sfârşit, Curtea constată că, deşi în ipoteza unui conflict negativ de competenţă, acesta are, oarecum, un caracter atipic dat fiind normele speciale care reglementează procedura arbitrală, instanţa de judecată, aflată în ipoteza reglementată de art. 153 alin. (3) C. proc. civ., trebuie să procedeze în consecinţă, neexistând nici un argument legal care să impună concluzia neaplicării acestor dispoziţii legale.
Referitor la neacordarea cheltuielilor de judecată intimatei pârâte, în condiţiile admiterii apelului declarat de reclamantă, intimată căzută în pretenţii, nu poate pretinde plata cheltuielilor de judecată, faţă de dispoziţiile legale statuate de art. 274 C. proc. civ.
Aşa fiind, constatând neîntemeiate criticile formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC R. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 246 din 15 mai 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1035/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 110/2008. Comercial → |
|---|
