ICCJ. Decizia nr. 1125/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1125/2008
Dosar nr. 2116/30/2007
Şedinţa din Camera de Consiliu de la 19 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 808/ PI din 17 aprilie 2007, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, în dosarul nr. 2116/30/2007, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş şi s-a trimis spre soluţionare la Judecătoria Timişoara acţiunea formulată de reclamanta SC C.L. SRL Timişoara, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar şi C.L.M. Timişoara, având ca obiect acţiune în constatare.
Iniţial, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, sub nr. 2116/30/2007, reclamanta SC C.L. SRL Timişoara a solicitat ca, în urma probatoriului administrat, să se constate, în baza art. 111 C. proc. civ., că pârâţii nu au drept de creanţă asupra sa, în ceea ce priveşte imobilul situat în Timişoara, cumpărat conform Legii nr. 550/2002 şi conform contractului de vânzare - cumpărare nr. 54 din 16 iulie 2003, respectiv:
- suma de 1.677,55 lei, reprezentând majorări aferente ratelor achitate cu întârziere (nu se specifică care rate şi modul de calcul, preţul fiind achitat integral);
- suma de 23.277,57 lei, reprezentând diferenţă chirie, 77.864 lei, reprezentând majorări aferente chiriei restante şi suma de 1.397 lei, reprezentând penalităţi aferente chiriei restante;
- suma de 14.140,32 lei, reprezentând diferenţă chirie, suma de 47.300 lei reprezentând majorări aferente chiriei restante şi suma de 848 lei, reprezentând penalităţi aferente chiriei restante.
Pârâtul C.L.M. Timişoara a depus întâmpinare la dosar, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş, secţia comercială, apreciind că are competenţă materială în soluţionarea cauzei Judecătoria Timişoara, întrucât prezenta cauză nu este de natură comercială.
La termenul din 17 aprilie 2007, Tribunalul Timiş a acordat cuvântul părţilor pe excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş invocată prin întâmpinare, pe care, după ce a luat concluziile de respingere ale reprezentantului reclamantei şi, respectiv, de admitere ale reprezentantei pârâţilor, a admis-o şi a trimis cauza spre soluţionare la Judecătoria Timişoara.
În motivarea hotărârii, Tribunalul Timiş a constatat că, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 550/2002 încheiat între părţi, reclamanta a cumpărat spaţiul comercial situat în Timişoara şi că, deşi aceasta este comerciant, în înţelesul art. 3 şi 4 C. com., între părţi nu există raporturi juridice de natură comercială, ci strict civilă, astfel că, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. civ., competenţa de soluţionare revine Judecătoriei Timişoara.
Primind cauza spre judecare, Judecătoria Timişoara, prin sentinţa civilă nr. 6719 din 21 iunie 2007, a admis excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Timişoara şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia comercială; a sesizat Curtea de Apel Timişoara pentru regulatorul de competenţă.
Prin sentinţa civilă nr. 21/ CC/PI din 08 octombrie 2007, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
Examinând conflictul negativ de competenţă dintre Tribunalul Timiş şi Judecătoria Timişoara, prin prisma prevederilor art. 20 şi următoarele C. proc. civ., Curtea a constatat că este competent să soluţioneze cauza în primă instanţă Tribunalul Timiş.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că obiectul litigiului este unul neevaluabil în bani, respectiv acţiune în constatare, întemeiată pe prevederile art. 111 C. civ., iar litigiul este de natură comercială şi că reclamanta este comerciant, iar imobilul pentru care se solicită să se constate inexistenţa unui drept de creanţă al pârâtei este afectat activităţilor comerciale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar şi C.L.M. Timişoara, solicitând admiterea recursului aşa cum a fost formulat, modificarea sentinţei recurate şi, rejudecând, stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, ca fiind instanţa competentă.
În recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., pârâţii au invocat, în esenţă, următoarele motive:
1. În mod greşit instanţa, soluţionând conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Timiş şi Judecătoria Timişoara, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, reţinând că obiectul litigiului este neevaluabil în bani şi este de natură comercială.
În conformitate cu dispoziţiile art. 8 C. com., „Statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comercianţi", prin urmare statul nu poate înfăptui acte de comerţ. Prin aceste operaţiuni, statul săvârşeşte acte de administrare în baza calităţii de administrator al bunurilor din domeniul public şi privat potrivit dispoziţiilor Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, şi nu în scopul de a obţine profit. (întrucât obţinerea de profit conferă natura de acţiune comercială). Mai învederează faptul că sumele obţinute, respective chiriile, reprezintă venituri la bugetul local.
2. Diferenţa de chirie solicitată a fi achitată, la care se face referire în cererea de chemare în judecată, este datorată în baza contractului de închiriere ce a existat între părţi, respectiv contractul de închiriere nr. 1293 din 16 octombrie 2001, întrucât la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare în temeiul Legii nr. 550/2002 (anexa nr. 3 la contract) reclamanta s-a obligat să achite diferenţa de chirie datorată, în conformitate cu H.C.L.M.T. nr. 42/2000 şi H.C.L.M.T. nr. 95 din 22 aprilie 2003, nefiind în situaţia prevăzută de art. 2 pct. 1 C. proc. civ., aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa.
Prin urmare, litigiul nu este de natură comercială, ci de natură civilă şi cea competentă să soluţioneze prezenta cauză este Judecătoria Timişoara şi nu Tribunalul Timiş.
Examinând recursul pârâţilor, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
1. Primul motiv de recurs nu este fondat, instanţa soluţionând în mod corect conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Timiş şi Judecătoria Timişoara prin stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
Având în vedere calitatea de comerciant a reclamantei SC C.L. SRL Timişoara, precum şi împrejurarea că imobilul pentru care se solicită să se constate inexistenţa unui drept de creanţă al pârâţilor este afectat activităţilor comerciale, fapt care rezultă din contractul de vânzare - cumpărare nr. 54/2003, imobilul fiind dobândit de reclamantă în baza Legii nr. 550/2002, litigiul dedus judecăţii are natură comercială, conform art. 3, raportat la art. 7, cu aplicarea art. 890 C. com. şi, din acest punct de vedere, este supus reglementărilor speciale în materie, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa teritorială.
Mai mult, chiria care face obiectul litigiului derivă din contractul de închiriere, anterior vânzării spaţiului, contractul de închiriere fiind deci şi el un contract comercial; aşadar, litigiul dedus judecăţii este un litigiu comercial, aflându-ne în prezenţa unei fapte de comerţ.
Susţinerea recurenţilor, întemeiată pe prevederile art. 8 C. com., potrivit căreia statul nu poate avea calitatea de comerciant şi, prin urmare, nu poate înfăptui acte de comerţ, săvârşind numai acte de administrare, în baza calităţii de administrator al bunurilor din domeniul public şi privat, nu conduce la concluzia că natura litigiului nu ar fi una comercială, fiind suficientă la stabilirea naturii comerciale a unui litigiu calitatea de comerciant chiar şi numai a uneia dintre părţi, în speţă: a reclamantei, nefiind necesară, aşadar, calitatea de comerciant a tuturor părţilor.
2. Nu este fondat nici cel de-al doilea motiv de recurs invocat, în sensul că nu ne aflăm în situaţia prevăzută de art. 2 pct. 1 C. proc. civ.
Astfel, obiectul cauzei deduse judecăţii îl formează o acţiune în constatare, privind contractul de închiriere nr. 1293 din 16 octombrie 2001, anterior contractului de vânzare - cumpărare nr. 54 din 16 iulie 2003, obiectul cererii fiind unul neevaluabil în bani, iar temeiul de drept invocat este cel prevăzut de art. 111 C. proc. civ., cu privire la constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept.
Aşadar, în mod corect Curtea de Apel Timişoara a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 2 pct. 1 C. proc. civ., conform cărora tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect este neevaluabil în bani.
Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul pârâţilor, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar şi C.L.M. Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 21/ CC/PI din 08 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1119/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1126/2008. Comercial → |
|---|
