ICCJ. Decizia nr. 1579/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1579/2008
Dosar nr. 22110/3/2005
Şedinţa publică de la 9 mai 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, reclamantul C.R.M. a solicitat obligarea pârâtei SC T. SA la emiterea unor facturi corespunzătoare realităţii, aferente perioadei de facturare 10 august 2004 – 9 noiembrie 2004, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii pe zi de întârziere şi la plata sumei de 5.827.140 lei reprezentând pretenţii şi dobândă legală, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că pe data de 17 iulie 2003, părţile au încheiat contractul de prestări servicii comunicaţie, relaţiile contractuale derulându-se corespunzător până la data de 10 septembrie 2004. Pârâta a emis factura nr. 7475522 din 10 septembrie 2004 în care a inclus un tarif suplimentar, neefectuat de către reclamant şi contestat de către acesta, în cele din urmă pârâta dispunând rezilierea contractului. În susţinerea acţiunii reclamantul a invocat existenţa unor clauze abuzive în cuprinsul contractului şi a apreciat atitudinea pârâtei drept o neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale.
Prin cerere completatoare reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive din contractul de abonament, respectiv clauzele 5.1, 5.2., 6.1, 6.2, 9.2, 9.4, şi 9.5 clauze ce contravin dispoziţiile art. 21 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.
Prin sentinţa civilă nr. 1404 din 6 mai 2005, Judecătoria Buftea a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, constatând caracterul comercial al litigiului, în raport de dispoziţiile art. 4 C. com., raportat la capetele principale de cerere.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, soluţionând cauza în primă instanţă a respins acţiunea formulată de reclamant ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că din probele administrate în cauză nu a rezultat culpa pârâtei, referitor la traficul contestat de către abonat, în raport de care au fost respinse capetele 1 şi 2 ale acţiunii. În ceea ce priveşte capătul 3 instanţa a reţinut că nu există caracter abuziv al clauzelor contractului, care constituie un standard în cazul contractelor de această natură.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, învederând că instanţa în mod neîntemeiat a respins încuviinţarea probei cu expertiză tehnică de specialitate, privind modul în care a fost înregistrat traficul în sistemul informatic. De asemenea, au fost reluate argumentele invocate în susţinerea cererii privind constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive, înscrise în contractul de prestări servicii de telefonie. În mod greşit a fost reţinută de către instanţă neexecutarea culpabilă a contractului de către reclamant.
Prin decizia comercială nr. 360 din 3 septembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca nefundat, apelul formulat de reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, urmare efectuării unei expertize tehnice de specialitate că sistemul informatic a înregistrat datele de trafic contestate de către abonat şi facturarea acestora s-a efectuat corect, astfel încât cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la emiterea unor noi facturi este neîntemeiată. Cu privire la despăgubirile solicitate cu titlu de daune interese a fost reţinută culpa reclamantului în executarea obligaţiilor contractuale.
În ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractului de servicii de telecomunicaţii, curtea de apel a analizat validitatea acestora, reţinând următoarele:
- clauza 5.1. are drept scop facilitarea decontării interbancare şi nu exclude posibilitatea de contestare a facturii;
- clauza 5.2. nu are drept scop prejudicierea abonatului, ci dimpotrivă prin suspendarea serviciilor până la achitare se evită îndatorarea excesivă a abonatului;
- clauzele 6.1. şi 6.2. conţin constituirea unei garanţii de bună execuţie ce nu contravine normelor legale, garantarea obligaţiei reprezentând o măsură de asigurare a executării;
- clauzele 9.2. şi 9.4 conţine o clauză penală, fiind evaluate despăgubirile în cazul rezilierii abuzive a contractului de către abonat fără respectarea termenului de preaviz, clauzele nefiind disproporţionate;
- clauza 9.5 reprezintă o măsură de prevedere, privind situaţia în care abonatul nu execută propriile obligaţii conform contractului, solvabilitatea acestuia nefiind garantată;
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul în temeiul art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile imperative ale O.G. nr. 21/1992, respectiv art. 3 lit. b), art. 18, art. 19 şi art. 20.
Astfel, recurentul a arătat că pârâta nu a furnizat nici un fel de informaţie reclamantului la momentul vânzării produsului, despre cum trebuie închisă o sesiune la Internet, astfel încât să nu fie tarifat pentru nişte servicii pe care nu le-a solicitat şi de care nu a beneficiat. Reţinerea instanţei de apel privind utilizarea defectuoasă este exclusă ab initio. O altă încălcare a legii o reprezintă şi posibilitatea ca traficul suplimentar neefectuat de către recurent să fi fost cauzat de un anumit mod de întrerupere a conexiunii. Toate acestea au reprezentat atitudini comerciale abuzive ale intimatei.
Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că intimata nu şi-a îndeplinit obligaţiile rezultând din contract cât şi cele rezultând din normele juridice imperative care reglementează şi guvernează raportul juridic dintre părţi, toate acestea născând dreptul recurentului de a invoca excepţia de neexecutare a contractului.
În cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că a procedat la recunoaşterea judecătorească a rezilierii contractului, în condiţiile în care nu a existat un pact comisoriu inserat în contract.
Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel a schimbat înţelesul unor clauze.
Susţine încălcarea dispoziţiilor art. 1020 – art. 1021 C. civ., care statuează că un contract nu poate fi reziliat de drept, fără intervenţia instanţei de judecată, dacă în cuprinsul acestuia nu există un pact comisoriu de gradul IV. Susţine că prejudiciul produs recurentului constă în deconectarea definitivă şi suspendarea serviciilor.
În raport de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurentul susţine existenţa unor clauze abuzive în contractul încheiat între părţi. Astfel, în ceea ce priveşte clauza 5.1. instanţa de apel în mod greşit a consfinţit dreptul recurentului de a contesta factura care nici măcar nu i-a fost comunicată. Depunerea unei contestaţii nu este suficientă pentru a înlătura caracterul de clauză abuzivă a clauzei 5.1.
Relativ la clauza 5.2. care permite intimatei să poată emite o factură înainte de termenul de facturare convenit prin contract, arată că aceasta contravine unui echilibru între prestaţiile părţilor. Mai mult decât atât pe perioada de la data emiterii acestei facturi, furnizarea serviciilor se suspendă.
Clauza 6.1şi 6.2 conferă dreptul intimatei de a acţiona unilateral, fără să existe vreo altă clauză care să echilibreze raportul drepturilor şi al obligaţiilor.
Clauza 9.2 reprezintă o clauză abuzivă, solicitând instanţei sancţionarea acesteia cu nulitatea, întrucât contractul nu permite denunţarea unilaterală a contractului, decât în condiţiile facturării „penalităţii” de 200 DOLARI S.U.A.
Clauza 9.4. şi 9.5. creează un dezechilibru net de prestaţii între cele două părţi, întrucât abonatul este obligat să achite o penalitate de 200 DOLARI S.U.A. doar pentru denunţarea contractului, iar intimata îşi limitează răspunderea la contravaloarea unui abonament.
Mai arată recurentul că instanţa de apel nu a coroborat dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., cu dispoziţiile art. 723 C. proc. civ., atunci când a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Prin concluziile scrise, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere, că prin prisma recursului au fost formulate noi temeiuri de drept ale acţiunii. În ceea ce priveşte criticile referitoare la existenţa unor clauze abuzive în cuprinsul contractului şi la cele privind pretinsa pronunţare plus petita sau ultra petita, recurentul a invocat în realitate critici de netemeinicie.
Asupra recursului.
Examinând decizia atacată în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:
1. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci,, când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii ”
În conformitate cu acest motiv de recurs, recurentul a adus spre analiză aplicarea art. 3 lit. b), art. 18, art. 19 şi art. 20 din O.G. nr. 21/1992.
Potrivit actualelor reglementări cuprinse în codul de procedură civilă (art. 299 – art. 316) pot fi atacate cu recurs numai acele hotărâri definitive, date fără drept de apel şi cele date în apel, indiferent dacă prin ele s-a rezolvat fondul, ori apelul a fost respins, anulat sau perimat. Recursul se judecă după regulile privind judecarea apelului, cu precizarea că recursul fiind conceput ca o cale ordinară de atac, nu are, potrivit actualelor reglementări procedurale, caracter devolutiv si, deci, nu are loc o nouă judecată de fond, ci numai caracter de control judiciar al hotărârii atacate, în limita motivelor expres prevăzute de lege.
Având în vedere aceste reglementări, în speţă, se constată că reclamantul face în recurs critici noi, privind lipsa informării despre cum trebuie utilizat serviciul pe care l-a cumpărat pentru a nu fi prejudiciat, sens în care a fost invocată încălcarea dispoziţiilor imperative ale O.G. nr. 21/1992, respectiv art. 3 lit. b), art. 18, art. 19 şi art. 20 din acest act normativ.
Cu alte cuvinte, recurentul reclamant nu putea formula prima dată în recurs, omisio medio, trecând peste apel critici asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat, motiv pentru care acestea nu vor fi analizate.
De asemenea, tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul a adus în discuţie dreptul său de a invoca excepţia de neexecutare a contractului, susţinând că în acest mod instanţa de apel a procedat la greşita aplicare a legii.
Din conţinutul raportului juridic dintre părţi, având în vedere modul în care a fost exprimată voinţa părţilor la încheierea contractului, rezultă că recurentul a aderat la un contract preredactat în întregime de către intimată. Deşi prin criticile formulate recurentul se prevalează de dreptul său de a suspenda executarea obligaţiilor sale până când intimata şi-ar fi îndeplinit obligaţiile corelative, prin invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, Înalta Curte constată că invocarea excepţiei este lipsită de relevanţă juridică, în condiţiile în care aceasta reprezintă un mijloc de apărare care are loc direct între părţi, fără a fi necesar să se pronunţe instanţa judecătorească. Ori, în situaţia de faţă, instanţa soluţionând acţiunea intentată de către partea care nu a înţeles să îşi execute propriile obligaţii, a reţinut că neexecutarea obligaţiilor contractuale incumbă recurentului, situaţie în care nu erau îndeplinite condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului.
În ceea ce priveşte problema stabilirii culpei în îndeplinirea obligaţiilor contractuale, cu referire la capătul de cerere privind despăgubirile solicitate cu titlu de daune interese, aceasta reprezintă o chestiune de apreciere a probelor administrate în cauză, aspect care nu intră în sfera motivelor de nelegalitate.
2. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Argumentele reclamantului întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., cu referire la deconectarea definitivă de la reţea şi rezilierea abuzivă a contractului, sunt nefondate în condiţiile în care instanţa de apel a analizat culpa recurentului în îndeplinirea obligaţiilor contractuale şi nu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1020 – art. 1021 C. civ.
Într-o altă ordine de idei în cazul contractelor cu prestaţii succesive, ca în cazul de faţă, voinţa autonomă a părţilor permite subordonarea contractelor oricăror condiţii, sub rezerva ca acestea să nu fie contrare legii şi bunelor moravuri. În mod obişnuit rezoluţia contractului are loc în virtutea unei clauze, dar când părţile nu o stipulează, condiţia rezolutorie este prezumată de art. 1020 C. civ., fiind denumită condiţie rezolutorie tacită, nefiind stipulată convenţional condiţia rezolutorie.
3. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Criticile de nelegalitate subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., cu referire la existenţa clauzelor abuzive menţionate în contractul încheiat între părţi sunt de asemenea, nefondate.
Instanţa de apel a analizat în mod punctual clauzele contestate de către recurent. În concluzie, nu a fost reţinut abuzul de drept, în accepţiunea de folosire a Legii nr. 193/2000, respectiv utilizarea fără interes legitim a prerogativelor conferite persoanei juridice de către dispoziţiile legale.
Pe de altă parte, în sistemul de drept actual, existenţa bunei credinţe se prezumă, în temeiul art. 1899 alin. (2) C. civ., prezumţie care are caracter juris tantum. Ori, recurentul, nu a făcut dovada exercitării cu rea credinţă a drepturilor civile de către intimat, prin inserarea unor clauze abuzive în contractul încheiat.
4. Faţă de criticile invocate cu referire la obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. De la acest principiu, legea de procedură stabileşte o singură excepţie prin dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., situaţie care nu se regăseşte în speţa de faţă. Invocarea dispoziţiilor art. 723 C. proc. civ., sunt lipsite de relevanţă juridică pentru soluţionarea cererii de exonerare de la plata cheltuielilor de judecată, finalitatea acestui text fiind de a sancţiona abuzul de drept procesual.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul C.R.M. împotriva deciziei comerciale nr. 360 din 3 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1568/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1632/2008. Comercial. Evacuare. Recurs → |
|---|
