ICCJ. Decizia nr. 2573/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2573/2008
Dosar nr. 20373/2/2004
Şedinţa publică de la 25 septembrie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 7332 din 31 mai 2004 pronunţată în Dosar nr. 5714/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele reprezentând redevenţă şi penalităţi aferente perioadei anterioare datei de 22 aprilie 2001, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A.D.S. împotriva pârâtei SC A.N. SA Tulcea cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 6.273.718.908 lei cu titlu de redevenţe datorate pentru anii 2002-2003, T.V.A. şi majorări de întârziere calculate până la data de 9 ianuarie 2004, până la data stingerii debitului şi s-a constatat rezilierea contractului de concesiune din 2000 încheiat între părţi, modificat prin actul adiţional din 13 iunie 2001.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a respins ca fiind lipsită de obiect excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei cu motivarea că sumele din litigiu constituie redevenţe aferente perioadei 2002-2003 care au fost solicitate în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul 167/1958.
În privinţa fondului, tribunalul a reţinut ca fiind întemeiate pretenţiile reclamantei deoarece pârâta nu şi-a respectat obligaţiile asumate în calitate de concesionar prin contractul de concesiune din 27 aprilie 2000, modificat prin actul adiţional din 13 iunie 2001, constând în plata redevenţelor, a T.V.A.-ului şi penalităţilor de întârziere datorate în schimbul exploatării terenului agricol în suprafaţă de 1.400,19 ha. situat în perimetrul localităţii Nufăru, jud. Tulcea, motiv pentru care a constatat ca fiind reziliat contractul anterior menţionat.
Prin Decizia nr. 394 din 12 mai 2005 pronunţată în Dosar nr. 1609/2004 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, s-a admis apelul declarat de pârâta SC A.N. SA Tulcea, hotărârea primei instanţe fiind anulată în temeiul art. 295 alin. (1) şi 297 alin. (2) C. proc. civ. - în redactarea în vigoare din momentul soluţionării apelului - pentru lipsa încheierii de dezbateri din şedinţa publică din 24 mai 2004, cauza fiind reţinută pentru soluţionare pe fond.
În rejudecare, prin Decizia comercială nr. 507 din 1 noiembrie 2007 pronunţată în Dosar nr. 20373/2/2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.D.S. împotriva pârâtei SC A.N. SA, s-a constatat reziliat contractul de concesiune din 2000, şi totodată s-a respins cererea pentru obligarea pârâtei la despăgubiri constând în redevenţă şi penalităţi precum şi a celei privind cheltuielile de judecată.
Pentru a proceda în acest mod instanţa de apel a reţinut în esenţă că prin contractul de concesiune modificat prin actul adiţional, anterior menţionat, părţile au prevăzut la art. 4 alin. (4) o clauză conform căreia în ipoteza în care terenul ce face obiectul concesiunii nu are caracteristicile descrise în contract, nivelul redevenţei se va recalcula în funcţie de caracteristicile reale. În considerarea acestei clauze, pârâta, în calitate de concesionar a semnat contractul cu obiecţiuni - motivat de faptul că suprafaţa totală de păşuni şi fâneţe de 44,78 ha. este neproductivă, solul fiind impropriu păşunatului, iar suprafaţa de 51,6 ha. arabil este situată într-o zonă inundabilă, fiind permanent sub luciu de apă - însă deşi a prezentat şi documentele justificative în acest sens, reclamanta nu şi-a precizat poziţia, ceea ce are semnificaţia acceptării lor.
În acest context, faţă de lipsa unui răspuns la obiecţiuni şi susţinerea nedovedită a reclamantei conform căreia pârâta ar fi semnat Protocolul din 27 aprilie 2000, fără obiecţiuni, coroborat cu expertiza tehnică şi contabilă - ambele necontestate de reclamantă - s-a admis capătul de cerere privind constatarea rezilierii contractului cu motivarea că potrivit clauzei cuprinse în cap. 5 pct. 6 din actul adiţional şi raportat la art. 111 C. proc. civ. şi 1020 C. civ. este îndeplinită condiţia de reziliere ca urmare a neplăţii redevenţei în termen de 30 de zile calculate de la ultima zi a fiecărui trimestru.
În privinţa solicitării reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei totale de 3.399.065.903 lei - cuantum redus faţă de cererea iniţială - reprezentând redevenţă şi penalităţi de întârziere, curtea de apel a arătat că aceasta nu este datorată întrucât suprafaţa contractată a fost contestată de pârâtă la încheierea contractului şi pe tot parcursul derulării acestuia, iar nivelul redevenţei nu a fost modificat în funcţie de situaţia reală a terenului şi conform clauzei stipulate în art. 4 alin. (4) din convenţia părţilor. Mai mult decât atât, expertiza contabilă, necontestată de reclamantă, a evidenţiat faptul că redevenţa datorată de pârâtă pentru suprafaţa reală este de 5.458.154.665 lei, iar aceasta a efectuat plăţi într-un cuantum superior, respectiv în sumă de 8.389.569.100 lei şi prin urmare, nu mai datorează redevenţă şi majorări de întârziere, motiv pentru care în conformitate cu art. 969, 970 C. civ. s-a respins acest capăt de cerere astfel cum a fost ulterior precizat de reclamantă.
Totodată s-a respins cererea reclamantei pentru acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în considerarea faptului că suma prevăzută în contractul de asistenţă juridică nu corespunde cu cea facturată şi nici cu aceea menţionată în extrasul de cont şi în consecinţă nu s-a dovedit achitarea onorariului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.D.S., criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor recurenta, după reluarea stării de fapt invocă faptul că în mod greşit instanţa de apel a considerat că obiecţiunile formulate de intimată cu privire la suprafaţa şi caracteristicile terenului din litigiu au fost însuşite, deşi prin Protocolul din 27 aprilie 2000 terenul a fost preluat de concesionar fără obiecţiuni. Pe de altă parte, a fost ignorată şi împrejurarea că pârâta nu a formulat o cerere pentru reducerea revedenţei, deşi a susţinut că suprafaţa reală era evident mai mică decât aceea contractată şi nici nu a solicitat în temeiul art. 969 C. civ. constatarea nulităţii absolute a contractului încheiat în aceste condiţii.
O altă critică vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la forţa majoră ale cărei condiţii nu erau îndeplinite în sensul art. 1083 C. civ. în lipsa dovezilor din care să rezulte că debitorul a fost în imposibilitate de a-şi executa obligaţiile contractuale asumate. Aceste dispoziţii legale urmând a fi interpretate prin analogie cu cele privind suportarea riscului pieirii fortuite a recoltei în cazul contractului de arendă. De altfel, pentru înlăturarea oricăror riscuri, concesionarul era dator să realizeze un program minimal de lucrări şi investiţii şi de asemenea trebuia, să asigure culturile la o societate de asigurări abilitată, însă nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii contractuale, motiv pentru care nu-şi poate invoca propria culpă în scopul exonerării de la plata redevenţei şi a penalităţilor de întârziere.
În consecinţă, semnând fără obiecţiuni protocolul de predare-primire a terenurilor, pârâta a achiesat la situaţia de fapt prezentată de reclamantă. De asemenea, concluzia instanţei de apel în sensul că raportul de expertiză a fost însuşit de reclamantă este eronată în condiţiile în care acesta nu a fost trimis D.E.C.
Prin ultimul motiv, decizia este criticată sub aspectul modului de soluţionare al capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care pentru respectarea principiului confidenţialităţii datelor cu privire la onorariile celorlalte contracte de asistenţă juridică încheiate cu A.D.S., a fost prezentat doar cel care face obiectul prezentului litigiu.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea constată că este neîntemeiat, respingându-l ca atare.
1. Instanţa de apel, raportând clauzele convenţiei părţilor la o stare de fapt corect stabilită a concluzionat că potrivit art. 4 alin. (4) din contract erau datoare în ipoteza în care exista o inadvertenţă între caracteristicile obiectului concesiunii, astfel cum au fost acestea descrise, şi situaţia reală a terenului agricol constatată de concesionar şi organele abilitate de lege, nivelul redevenţei se va recalcula corespunzător.
Aplicând întocmai această clauză, pârâta a formulat în baza unor studii pedologice obiecţiuni în privinţa calităţii terenului, solicitând şi diminuarea redevenţei, însă reclamanta - deşi era obligată conform clauzei anterior menţionate şi în temeiul art. 969, 970 C. civ. - nu şi-a exprimat punctul de vedere, susţinând contrar realităţii că terenurile au fost preluate fără obiecţiuni de către pârâtă.
Rezultă, aşadar că este nefondată această critică, precum şi aceea referitoare la faptul că instanţa de apel nu a observat că pârâta nu s-a prevalat de dispoziţiile art. 969 C. civ. pentru a solicita constatarea nulităţii absolute a contractului. Sub acest aspect, se impune precizarea că, o atare conduită era la latitudinea pârâtei, care a optat pentru executarea contractului, comportându-se potrivit clauzei cuprinse în art. 4 alin. (4).
2. Reproşul adus de recurentă instanţei de apel în privinţa modului de interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile în care poate fi invocată forţa majoră, ca temei al exonerării pârâtei de la plata sumelor solicitate este neîntemeiat, în condiţiile în care din considerentele deciziei nu rezultă că instanţa de apel ar fi avut în vedere o atare ipoteză, motiv pentru care această critică este străină de soluţia adoptată. Aceeaşi este situaţia şi în privinţa analogiei făcute de recurentă referitor la obligaţiile părţilor în contractul de arendă şi la nerespectarea obligaţiei concesionarului de a încheia un contract de asigurare a culturilor.
Motivul pentru care instanţa de apel a respins pretenţiile reclamantei a fost acela că raportat la suprafaţa reală a terenului concesionat pârâta nu numai că a achitat redevenţa şi penalităţile aferente dar a plătit şi în plus, după cum a rezultat din expertizele efectuate în cauză şi necontestate. Sub acest aspect, în mod corect s-a apreciat că expertizele au fost însuşite de părţi, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că aceste probe nu au fost comunicate direcţiei de specialitate din cadrul A.D.S. deoarece obligaţia instanţei - îndeplinită în speţă - este aceea de a comunica actele părţilor din proces, care aveau deplina libertate de a se consulta cu proprii specialişti pentru a formula eventuale obiecţiuni. Prin urmare, în lipsa unei atari conduite, justificat s-a apreciat că reclamanta şi-a însuşit aceste concluzii.
3. Referitor la respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, faţă de modul de întocmire a documentelor, respectiv contractul de asistenţă juridică, factura şi extrasul de cont şi neconcordanţa sumelor solicitate cu titlu de onorariu de avocat, soluţia instanţei de apel este, de asemenea corectă, din perspectiva prevederilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora cheltuielile de judecată vor fi acordate doar în măsura în care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut.
În concluzie, reţinând că decizia atacată este legală va fi menţinută ca atare, ca efect al respingerii recursului ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.S. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 507 din 1 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2572/2008. Comercial. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 2577/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs → |
|---|
