ICCJ. Decizia nr. 2568/2008. Comercial. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2568/2008
Dosar nr. 2427/89/2006
Şedinţa publică de la 24 septembrie 2008
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Comercial Mureş la data de 31 ianuarie 2005, înregistrată la nr. 42, precizată la data de 7 noiembrie 2005, reclamanta SC R.T.I. SRL Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA Târgu Mureş solicitând ca aceasta să fie obligată să-i restituie bunurile achiziţionate de pe platforma SC A. SA Arad, proprietatea sa, sau să-i plătească suma de 200.000 dolari SUA, reprezentând contravaloarea acestor bunuri, cu cheltuieli de judecată.
La data de 9 martie 2005 pârâta a formulat şi depus la dosar cerere de chemare în garanţie a SC S.P. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata contravalorii bunurilor revendicate, a daunelor interese şi a cheltuielilor de judecată.
Tribunalul Comercial Mureş a dispus, prin încheierea pronunţată la data de 6 martie 2006, scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea dosarului spre soluţionare Tribunalului Vaslui, având în vedere că acesta a fost strămutat la această instanţă, conform încheierii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 807 din 23 februarie 2006.
Prin sentinţa civilă nr. 855, pronunţată la data de 9 iulie 2007, Tribunalul Vaslui a respins „excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei”; „excepţia lipsei calităţii procesuale de a acţiona ca mandatar al SC R.E.G. SRL„ şi „excepţia lipsei calităţii de reprezentant al titularului dreptului şi a reprezentării în justiţie”, invocate de pârâtă; a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei şi a respins cererea de chemare în garanţie a SC S.P. SRL formulată de pârâtă, şi obligând reclamanta să plătească pârâtei suma de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Spre a hotărî astfel prima instanţă a reţinut, în soluţionarea excepţiilor, că reclamanta are calitate procesuală activă, fiind proprietar al activului SC A. SA Arad, achiziţionat de la SC S.P. SRL prin contractele de vânzare - cumpărare din 10 februarie 2000, iar precizarea din actul adiţional din 7 noiembrie 2005 la contractul de vânzare din 1 iulie 2002, intervenit între reclamantă, în calitate de vânzător şi SC R.E.G. SRL, în calitate de cumpărător, având ca obiect terenuri şi construcţii din activul SC A. SA, identificate la pct. A 1 - A 2 din contract, vizează doar acţiunile ce au ca obiect reprezentarea şi apărarea intereselor cumpărătoarei în acele cazuri ce derivă din dreptul de proprietate ce i-a fost transmis prin acest act juridic. În ce priveşte acţiunea dedusă judecăţii, instanţa de fond a apreciat că aceasta a fost introdusă cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 1909 alin. (2) C. civ., faţă de data deposedării reclamantei de bunurile revendicate, având în vedere că, în cauză, nu s-a făcut dovada relei credinţe a pârâtei, întrucât reclamanta nu a depus la dosar nicio dovadă a comunicării adreselor pe care le-ar fi expediat pârâtei, prin care i-ar fi adus la cunoştinţă existenţa litigiului privind activul SC A. SA, iar după primirea adresei din 13 decembrie 2002, prin care i s-a solicitat să nu mai achiziţioneze piese de la SC S.P. SRL, a suspendat plata utilajului comandat, ceea ce denotă buna credinţă. Totodată, prima instanţă a considerat că nici pe fond acţiunea nu este întemeiată, întrucât reclamanta nu a făcut dovada că a fost posesoarea bunurilor revendicate şi nici că acestea au ieşit fără de voie din posesia sa spre a fi îndeplinite cerinţele acţiunii în revendicare mobiliară.
Împotriva sentinţei tribunalului a formulat apel reclamanta criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie cu motivarea, în principal, că, deşi a reuşit să demonstreze întrunirea condiţiilor de admisibilitate a unei cereri de revendicare mobiliară, cererea sa a fost respinsă, ca nefondată, cu toate că instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului său la acţiune, a cărei soluţionare s-a făcut cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1909 alin. (2) C. proc. civ., faţă de reaua credinţă a pârâtei la dobândirea bunurilor revendicate, dovedită prin probele administrate - reiterate în apel - ignorate şi greşit interpretate de prima instanţă.
Secţia comercială a Curţii de Apel Iaşi, prin Decizia nr. 119, pronunţată la data de 13 decembrie 2007, a admis recursul formulat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis excepţia prescrierii dreptului la acţiune, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate şi a obligat intimata - pârâtă să plătească apelantei - reclamante suma de 7.800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel, a reţinut că apelul este fondat numai sub aspectul cuprinderii în considerentele sentinţei a două variante ale soluţiei de respingere a acţiunii, respectiv, atât pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, dar şi pe fondul cauzei - considerând neîntemeiată acţiunea - şi a dat eficienţă principiului potrivit căruia excepţia prescrierii dreptului la acţiune primează în soluţionare faţă de fondul cauzei, apreciind că evocata excepţie este întemeiată, faţă de dispoziţiile art. 1909 alin. (1) şi alin. (2) C. civ. şi de faptul că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că bunurile revendicate au ieşit involuntar din stăpânirea apelantei reclamante şi că în luna septembrie 2000 intimata pârâtă a fost de bună credinţă la dobândirea acestora.
Instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a reţinut, în mod temeinic, că nu s-a făcut dovada relei credinţe a intimatei pârâte, nefiind depuse la dosar de către reclamantă dovezi de comunicare a adreselor pe care susţine că le-a expediat şi prin care i-ar fi adus la cunoştinţă existenţa litigiului privind activul Archim, prima notificare în acest sens fiind adresa din 13 decembrie 2002, în urma căreia pârâta a suspendat plata utilajului comandat, poziţie ce denotă buna sa credinţă şi, astfel, a dat o corectă soluţionare excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, situaţie în care judecarea cauzei pe fond nu se mai poate realiza.
Împotriva menţionatei decizii au formulat recurs atât apelanta reclamantă cât şi intimata pârâtă.
Apelanta reclamantă SC R.T.I. SRL a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând, în esenţă, în dezvoltarea acestuia, că decizia atacată nu răspunde cerinţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., întrucât în cuprinsul considerentelor acestei hotărâri nu se regăsesc argumente care să răspundă susţinerilor apelantei formulate prin motivele de apel, ci doar redarea acestora în integralitate, ca şi considerentele primei instanţe, instanţa neanalizând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1909 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ. şi implicit aplicabilitatea termenului de 3 ani raporturilor juridice deduse judecăţii din perspectiva probelor administrate, care atestă cum s-a susţinut şi arătat, reaua credinţă a intimatei pârâte la dobândirea bunurilor în litigiu, critică ce se circumscrie motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Intimata pârâtă SC A. SA a invocat în susţinerea recursului său motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. arătând, în dezvoltarea acestuia, că, nesocotind cerinţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel nu a arătat în considerentele deciziei motivele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia obligării acestei părţi la plata cheltuielilor de judecată în apel ce se regăsesc în dispozitivul deciziei.
Prin întâmpinarea formulată în cauză SC A. SA a solicitat respingerea recursului formulat de SC R.T.I. SRL apreciind ca fiind neîntemeiate criticile pe care această parte le aduce deciziei instanţei de apel.
Recursurile sunt fondate.
Astfel, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ. instanţa de apel are obligaţia să verifice sentinţa, atât sub aspectul temeiniciei ei, al modului în care prima instanţă a apreciat probele administrate în cauză şi dacă, pe baza acestora, a reţinut corect raporturile juridice dintre părţi, cât şi sub aspectul legalităţii, al aplicării şi interpretării legii, în limitele cererii de apel.
Este de observat că, deşi retranscrie cu fidelitate toate aspectele cuprinse în motivele apelului - inclusiv probele arătate a fi fost ignorate sau greşit interpretate de către prima instanţă, administrate în vederea dovedirii relei credinţe a pârâtei la dobândirea bunurilor revendicate - instanţa de apel nu răspunde aspectelor criticate din perspectiva cerinţelor precitatului text legal, mulţumindu-se să copieze considerentele sentinţei apelate fără să se refere în concret la criticile formulate de apelanta reclamantă cu referire la probele dosarului şi să arate argumentele de fapt şi de drept pentru care acestea nu au putut fi primite, conform cerinţelor art. 261 pct. 5, nesocotite total în ce priveşte obligarea intimatei pârâte, fără culpă procesuală, la plata cheltuielilor de judecată în apel.
Aşa fiind, constatând caracterul formal al motivării deciziei atacate ce face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii şi temeiniciei sale, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi art. 312 alin. (1) teza I, alin. (2) şi alin. (5) C. proc. civ. va admite recursurile declarate împotriva acestei hotărâri pe care o va casa şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta SC R.T.I. SRL Bucureşti şi de pârâta SC A. SA Târgu Mureş împotriva Deciziei nr. 119 din 13 decembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2542/2008. Comercial. Acţiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 2569/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs → |
|---|
