ICCJ. Decizia nr. 2834/2008. Comercial

Decizii ICCJ - Secţia comercială (2008)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 2834/2008

Dosar nr. 4455/44/2006

Şedinţa publică de la 10 octombrie 2008

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Istoricul litigiului

Reclamanta SC S.I. SA Galaţi a chemat în judecată Societatea I.S. SA Galaţi şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 5.013.352.379 lei actualizată cu rata inflaţiei, cu motivarea că în calitate de factor în contractul de factoring încheiat cu SC S., s-a surbogat în drepturile emitentului pentru un număr de 6 facturi emise în baza contractului nr. 2D din 1 mai 2001. A mai motivat că a notificat pârâtei subrogarea în drepturile creditorului cât şi temeiul acestei subrogări şi că după înregistrarea în evidenţă cu acest debit, pârâta a confirmat reclamantei existenţa raportului juridic obligaţional. Cum debitul rezultând din cele 6 facturi nu a fost achitat, reclamanta şi-a motivat interesul pentru a solicita prin acţiune atât sumele menţionate în facturi care totalizate dau 5.013.352.379 lei cât şi valoarea actualizată a acestei sume.

Litigiul a fost soluţionat de Tribunalul Galaţi care, prin sentinţa nr. 1216 din 1 septembrie 2004, a respins, ca nefondate, excepţiile invocate de pârâtă referitoare la lipsa calităţii procesuale active, a prematurităţii acţiunii şi a insuficientei timbrări şi, în fond, a admis acţiunea aşa cum a fost formulată obligând pârâta la plata sumei de 5.013.352.379 lei preţ, actualizat cu rata inflaţiei cu începere de la 30 noiembrie 2001.

În esenţă, prima instanţă a reţinut că factoringul se derulează în cadrul unei înţelegeri între factor şi aderent, că factorul îl înlocuieşte pe aderent în toate drepturile din faza de postlivrare a contractelor comerciale încheiate de acesta cu terţii debitori. Apreciind că factorul S.I. SA Galaţi a preluat toate drepturile emitentului faţă de debitoarea SC I.S. Galaţi, instanţa de fond a stabilit că pârâta datorează suma solicitată prin acţiune care provine din contractul de vânzare-cumpărare nr. 2D din 1 mai 2001. În cauză s-a reţinut şi incidenţa art. 1073, 1079, 1084 C. civ., pentru a se admite şi actualizarea sumei pretinsă prin acţiune începând cu data de 30 noiembrie 2001.

Sentinţa instanţei de fond a fost apelată de pârâta SC A.M. SA Galaţi fostă SC I.S. Galaţi, iar Curtea de Apel Galaţi, prin decizia nr. 13/ A din 18 februarie 2005, a respins, ca nefundat, apelul. Din considerentele deciziei a rezultat că, apelantei i-a fost atribuită calitatea de recurentă, iar analiza criticilor aduse sentinţei a fost făcută în considerarea acestei calităţi. În contextul arătat, Curtea a apreciat calitatea de terţ a pârâtei faţă de contractul de factoring şi faţă de această calitate a considerat că examinarea clauzelor contractului de factoring nu poate face obiectul preocupării instanţei. A mai stabilit apoi că reclamanta a exhibat contractul pe temeiul căruia şi-a fundamentat acţiunea şi a cărui valabilitate nu poate fi pusă la îndoială pentru că părţile l-au recunoscut. În fine, s-a reţinut că în cauză a fost promovată o acţiune în rezilierea contractului de factoring care a fost anulată ca netimbrată şi că adresându-se instanţei părţile au recunoscut, atunci că el produce efecte atât faţă de cocontractanţi cât şi faţă de terţi.

Împotriva deciziei nr. 13/ A din 18 februarie 2005 a declarat recurs, pârâta SC A.M. SA Galaţi fostă SC I.S. SA, care, prin decizia nr. 2030 din 2 iunie 2006 a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia recurată fiind casată iar cauza trimisă pentru rejudecare Curţii de apel, în vederea soluţionării căii de atac respective în considerarea poziţiei de apelant a pârâtei cât şi pentru examinarea efectelor contractului de factoring asupra obligaţiei de plată a pârâtei debitoare în ansamblul probelor ţinând seama de devoluţiunea apelului şi de criticile formulate în calea de atac promovată împotriva sentinţei de fond. Prin aceeaşi decizie, Înalta Curte a examinat criticile referitoare la încălcarea legii timbrului cât şi cele referitoare la concilierea prealabilă, pe care le-a înlăturat cu referire expresă la prevederile Legii nr. 146/1995 şi ale art. 7201 C. proc. civ. În ce priveşte taxa de timbru care s-a afirmat că nu era îndestulătoare Înalta Curte s-a referit în alţi termeni, la procedura stabilită de legea timbrului, apreciind că în ipoteza în care se constată că plata nu a fost îndestulătoare se aplică prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997. Cu referire la art. 7201 C. proc. civ., s-a constatat că excepţia prematurităţii invocată în recurs se bazează pe interpretările proprii ale recurentei în legătură cu dispoziţiile referitoare la concilierea prealabilă care sunt străine reglementărilor procedurale. Pentru a înlătura critica, instanţa de recurs a mai avut în vedere şi faptul că litigiul de fond a fost procedat de o somaţie de plată, iar afirmaţia că s-ar fi putut ca litigiul să fie stins prin adoptarea unor modalităţi de plată a fost înlăturată pentru considerentul că, în realitate aceasta vizează chestiuni de fond şi nu concilierea în sine. Asupra legitimării procesuale s-a stabilit că recurenta pârâtă a antamat chestiuni de fond care nu ţin doar de mecanismul operaţiunilor de factoring, ci de temeinicia pretenţiilor, dincolo de legitimarea procesuală demonstrată prin preluarea facturilor şi notificarea debitorului. În fine, s-a stabilit că pronunţarea pe excepţia lipsei calităţii procesuale nu constituie o antrepronunţare ci o obligaţie stabilită de art. 137 (1) C. proc. civ.

Decizia nr. 31/ A din 13 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială.

În rejudecare, instanţa de apel a completat probele cu înscrisuri şi interogatoriu după care analizând criticile aduse sentinţei a reţinut că reclamanta a încheiat contract de factoring cu SC S. SA Călăraşi în calitate de aderent şi că prin actul adiţional la contractul nr. 150/2001 încheiat la data de 9 octombrie 2001 s-a convenit subrogarea factorului în drepturile aderentului rezultând dintr-un număr de 6 facturi, faţă de debitoarea SC M. SA Galaţi.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că aderentul SC S. SA a notificat debitoarei SC M.S. SA Galaţi subrogarea factorului în drepturile sale iar debitoarea pârâtă i-a confirmat factorului că figurează în evidenţele sale cu un sold creditor de 5.013.352.379 lei. În continuare instanţa de apel a stabilit că nepredarea facturilor nu afectează validitatea contractului întrucât nu se prevede în acesta drept condiţie remiterea titlului. Concluzia instanţei, după analiza clauzelor contractului a fost aceea că drepturile factorului cu privire la creanţele deţinute asupra debitorului s-au născut de la data încheierii actului adiţional, nepredarea facturilor în original fiind apreciată ca fără relevanţă în cauză. În sensul acestei concluzii au fost avute în vedere prevederile art. 14 din contract, 1107 şi 1391 C. civ., stabilindu-se totodată că operaţiunea de factoring, nu este o subrogare convenţională dar că aceasta se apropie de cesiunea de creanţă. Pentru speţă s-a considerat nerelevantă şi cererea aderentului de a se anula contractul pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către factor din moment ce contractul de factoring nu a fost reziliat. În sprijinul aceleiaşi concluzii s-a reţinut şi faptul că anularea contractului de factoring nu poate fi cerută de terţ şi că eventuala cerere de a nu plăti factorului nu poate avea consecinţe atâta vreme cât contractul de factoring era în vigoare. Dovada debitului faţă de pârâta apelantă fiind făcută prin confirmarea emisă de debitoare, instanţa de apel, cu această motivare, a menţinut soluţia primei instanţe de obligare a pârâtei la plata contravalorii cuprinsă în cele 6 facturi aferente contractului nr. 2D din 1 mai 2001.

Analizând, însă, cererea de actualizare a sumei de 5.013.352.379 lei stabilită ca datorată, instanţa de apel a decis că intimatei nu i se cuvine suma reactualizată întrucât printr-o altă cauză soluţionată prin sentinţa nr. 853/2005 pronunţată de Tribunalul Galaţi reclamanta intimată a obţinut penalităţi de întârziere aşa încât aceste două moduri de despăgubire a creditorului pentru prejudiciul produs prin neîndeplinirea obligaţiei de plată nu pot fi cumulate.

Pentru actualizarea cu indicele de inflaţie, potrivit instanţei, se prezumă că banii s-ar fi cheltuit de către creditor din momentul în care au fost primiţi raportându-i la cantitatea de servicii ce puteau fi obţinute la acel moment, în timp ce pentru perceperea dobânzilor convenţionale se presupune că banii au fost folosiţi pentru a produce fructele civile.

Recursurile declarate împotriva deciziei nr. 31/ A din 13 aprilie 2007 pronunţată în rejudecarea apelului de Curtea de Apel Galaţi.

I. Reclamanta SC S.I. SA Galaţi, prin recurs, a adus critici deciziei Curţii de Apel Galaţi în partea referitoare la respingerea capătului de cerere privind actualizarea cu rata inflaţiei a sumei acordate cu titlu de preţ. În sprijinul acestei critici au fost invocate motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.

În argumentarea criticii privind faptul că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6) recurenta reclamantă a susţinut că în soluţionarea apelului după casare, instanţa a depăşit limitele stabilite prin decizia de casare ceea ce constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.

Potrivit recurentei instanţa de apel trebuia să stabilească în mod concret cadrul procesual şi raporturile dintre factor şi debitor în executarea creanţelor la care se refereau cele 6 facturi aferente contractului nr. 2D 2001. A citat în sprijinul aceluiaşi argument şi prevederile art. 311 C. proc. civ., pentru a susţine că limitele rejudecării erau stabilite prin considerentele deciziei de casare, iar chestiunile de drept dezlegate au intrat în puterea lucrului judecat. Aşa fiind, recurenta a considerat că respingerea capătului de cerere pentru actualizarea preţului se referă la o chestiune asupra căreia instanţa de apel nu era investită să se pronunţe şi că astfel au fost depăşite limitele stabilite de decizia de casare. Cu referire la obiectul cererii recurenta a susţinut că tribunalul a fost investit cu soluţionarea unui litigiu comercial prin care s-a solicitat preţul actualizat cu rata inflaţiei, că temeiul legal este art. 970 C. civ., iar modalitatea de a se aduce la îndeplinire această actualizare este prevăzută de art. 3712alin. (3) C. proc. civ. Cum rata inflaţiei nu constituie o daună ci chiar obligaţia în sine raportată la devalorizarea monedei naţionale, în opinia sa susţinerile potrivit cărora acţiunea ar fi avut două capete de cerere nu trebuia primită de instanţa de apel şi ca atare nu se impunea plata taxei de timbru, deoarece instanţa de recurs în ciclul procesual anterior a respins criticile formulate în legătură cu insuficienta timbrare. A considerat recurenta că instanţa de apel nu a fost investită cu soluţionarea chestiunii în discuţie întrucât ar fi însemnat să verifice corecta determinare a timbrajului în toate fazele procesuale anterioare.

2. Al doilea motiv, invocat în sprijinul recursului său, care a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează respingerea aceluiaşi capăt de cerere referitor la actualizarea preţului aşa cum s-a cerut încă din prima instanţă, statuare pe care recurenta o consideră vădit nelegală şi principial greşită.

În esenţă, recurenta a invocat drept temei al actualizării preţului prevederile art. 970 şi 1084 C. civ., cu referire şi la consacrările legislative actuale din O.G. nr. 5/2001, care după ultima modificare a stabilit că sumele datorate, preţ, majorări, penalităţi se actualizează în raport de rata inflaţiei aplicabilă la data plăţii efective. În condiţiile unui fenomen inflaţionist, recurenta a arătat că este îndreptăţită să primească în calitate de creditor valoarea reală a preţului conform art. 969 şi 970 C. civ. Asimilarea făcută de instanţa de apel între preţul actualizat solicitat în acest litigiu şi penalităţile de întârziere stabilite convenţional, solicitate şi obţinute în urma pronunţării sentinţei comerciale nr. 853/2005 de Tribunalul Galaţi într-un alt litigiu, potrivit recurentei, este greşită întrucât sunt două tipuri diferite de răspundere care pot fi angajate cumulativ.

Pentru toate aceste motive, recurenta reclamantă a solicitat modificarea deciziei pronunţată de Curtea de Apel în sensul respingerii apelului formulat de pârâta SC M.S. Galaţi.

Intimata SC A.M. SA Galaţi a combătut motivele invocate de reclamanta recurentă apreciind că instanţa nu a acordat ce nu s-a cerut şi că, prin urmare, nu poate fi vorba de plus petita întrucât ceea ce s-a criticat prin recursul anterior a fost atât plata debitului principal cât şi actualizarea cu rata inflaţiei a debitului. De asemenea, în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că nu poate fi vorba nici de ultra petita fiindcă instanţa de apel s-a pronunţat pe ceea ce s-a cerut respectând limitele rejudecării stabilite prin decizia de casare. Greşită este în opinia sa şi critica privind faptul că acţiunea nu are două capete de cerere şi anume preţul şi actualizarea acestuia. În continuare a arătat că instanţa de apel a făcut aplicarea art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 iar în măsura în care s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru prin încheiere, reclamanta avea la îndemână calea reexaminării. Cu privire la cuantumul indexării a apreciat că bine s-a luat în calcul evaluarea făcută cu prilejul executării sentinţei pronunţată în primă instanţă.

Intimata pârâtă a combătut şi cel de-al doilea motiv de recurs invocat de SC S.I. SA Galaţi pentru motivul că aspectele invocate de aceasta nu vizează nelegalitatea soluţiei, iar obţinerea penalităţilor din dosarul nr. 552/COM/2005 înlătură reactualizarea preţului în raport cu indicele de inflaţie pentru că aceste două moduri de despăgubire nu sunt cumulative iar prin admiterea lor s-ar ajunge la o dublă reparaţie. Pentru toate aceste argumente a solicitat ca recursul reclamantei să fie respins.

II. Împotriva deciziei nr. 31/ A din 13 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi aşa cum s-a arătat mai sus a declarat recurs şi pârâta SC M.S. Galaţi care a adus critici deciziei pronunţată de instanţa de apel în partea care priveşte menţinerea obligaţiei de plată a sumei de 5.013.352.379 lei cuprinsă în cele şase facturi.

1. Prima critică se întemeiază pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sprijinul căruia a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină pentru că nu a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC S.I. SA. Potrivit recurentei pârâte reclamanta nu este titulara dreptului pretins întrucât, printre altele, contractul prin care i s-a transmis acest drept este lovit de nulitate absolută. În acelaşi sens al criticii întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde niciun argument pentru care s-ar fi înlăturat apărarea sa în legătură cu nulitatea absolută a contractului de factoring, apărare prin care a demonstrat că acest contract a fost afectat de o condiţie pur potestativă din partea debitorului.

2. Pentru a argumenta motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă a susţinut că obligaţiile preluate prin contractul de factoring erau afectate de o condiţie potestativă din partea celui care se obligă fiind astfel nesocotite prevederile art. 1010 C. civ., prin care se dispune că o astfel de obligaţie este nulă. Continuând raţionamentul recurenta a ajuns la concluzia că în contractul sinalagmatic dacă obligaţia principală asumată este lovită de nulitate absolută fiind afectată de o condiţie pur potestativă, atunci şi obligaţia reciprocă este lovită de nulitate, consecinţa fiind aceea a nulităţii întregului contract, care, în opinia sa, nu s-a consumat nici între părţile contractante.

3. Al treilea motiv de nelegalitate invocat de pârâta recurentă se referă la interpretarea greşită a actului dedus judecăţii al naturii şi înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). În sprijinul criticii întemeiată pe acest motiv, recurenta pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat contractului de factoring regimul de drept comun al cesiunii de creanţă ignorând înţelegerea părţilor şi particularităţile care decurg din natura juridică a acestui contract. În continuare s-a referit la prevederile art. 3.1, 7, 7.1 şi a ajuns la concluzia că s-a nesocotit faptul că în cazul oricărui contract de factoring, inclusiv în cazul contractului încheiat de SC S. SA cu SC S.I. SA, facturile şi transmiterea acestora către factor sunt de esenţa factoringului. În acelaşi sens a susţinut că reclamanta nu a plătit factorului suma în litigiu ceea ce demonstrează că nu a dobândit creanţa şi că subrogarea nu a operat. În sprijinul aceluiaşi raţionament a invocat şi faptul că la interogatoriu reclamanta a refuzat să răspundă la această întrebare, şi cu toate acestea instanţa de apel nu a făcut aplicarea art. 225 C. proc. civ.

Referindu-se la contractul de factoring, recurenta a mai susţinut că prin adresa nr. 5320 din 29 ianuarie 2003, SC S. SA i-a comunicat faptul că SC S.I. SA nu şi-a îndeplinit obligaţiile din contractul de factoring şi ca urmare acest contract a fost reziliat. În fine, în cadrul aceluiaşi motiv a invocat şi interpretarea greşită a adresei nr. 922/1215 din 5 noiembrie 2001. Potrivit recurentei, această adresă nu reprezintă un acord al debitorului cedat pentru efectuarea operaţiunii ci un înscris care atestă înscrierea creanţei SC S. SA în evidenţele contabile fără relevanţă în ce priveşte recunoaşterea debitului.

Pentru aceste motive recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului şi, în fond, respingerea acţiunii formulate de SC S.I. SA împotriva sa.

Criticile aduse deciziei din apel de pârâta recurentă au fost combătute prin întâmpinarea depusă de reclamanta SC S.I. SA Galaţi, care a susţinut că drepturile sale în calitate de creditor rezultă din contractul de factoring nr. 150/2001, aşa încât nu au fost încălcate prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., soluţia fiind motivată de instanţă în raport de probele administrate.

În ce priveşte nulitatea contractului de factoring invocată în recursul pârâtei, intimata reclamantă a susţinut că operaţiunile de factoring s-au derulat iar actul adiţional nr. 164/2001 exclude orice discuţie despre asumarea obligaţiilor sub o condiţie pur potestativă. A precizat că actul adiţional nr. 153 din 13 septembrie 2001 nu se referă la facturile în discuţie şi că valabilitatea contractului de factoring nu mai poate fi pusă în discuţie întrucât prin decizia de casare s-a menţionat expres faptul că nu a fost negată existenţa contractului de factoring şi că realizarea creanţelor a fost asumată. În continuare a arătat că afirmaţiile pârâtei legate de existenţa unei condiţii pur potestative este rezultatul analizei parţiale a pct. 6.1 din contractul nr. 150/2001, interpretarea dată fiind în vădită discordanţă cu înţelesul actului adiţional nr. 164/2001. În fine, nepredarea facturilor a susţinut intimata reclamantă nu este de esenţa contractului, iar existenţa acordului expres menţionat de debitorul cedat SC S. SA pentru efectuarea operaţiunii în vederea căreia a fost încheiat contractul nr. 150/2001 rezultă din actul adiţional şi cum nu au existat motive de stingere a dreptului său în calitate de creditoare a considerat că soluţia de obligare la plata sumei de 5.013.352.379 (Rol) este legală şi temeinică.

Înainte de a se trece la analiza motivelor de recurs trebuie observată o chestiune esenţială care s-a ivit în proces după repartizarea celui de-al doilea recurs aceluiaşi complet care s-a pronunţat prin decizia anterioară tot în calea de atac a recursului. Pentru a respecta art. 6 pct. 1 din C.A.D.O.L.F. ratificată prin Legea nr. 30/1994 şi dreptul părţilor de a nu avea îndoieli asupra imparţialităţii completului, au fost formulate cereri de abţinere în considerarea faptului că prin casarea cu trimitere chiar dacă nu s-au soluţionat chestiuni de fond ele au fost observate pentru că nu se poate dispune să se reanalizeze fondul fără o privire asupra situaţiei de fapt. Pe de altă parte s-a avut în vedere faptul subiectiv din partea părţilor de a se afla în faţa aceluiaşi complet care s-a pronunţat anterior într-un recurs în acelaşi dosar, dar şi aspectul obiectiv al încrederii în actul de justiţie.

Cererile de abţinere au fost formulate şi în considerarea incidentului procedural, incompatibilitatea, care decurge cu necesitate din imparţiabilitate. Întrucât cererile formulate de judecătorii completului au fost respinse una din părţi a formulat cerere de recuzare, incident care de asemenea decurge din excepţia imparţialităţii chiar dacă nu a fost consacrată expres de normele procedurale, cerere care de asemenea a fost respinsă.

În aceste condiţii, întrucât procedural nu sunt prevăzute alte dispoziţii care ar putea să ducă la rezolvarea acestor incidente, s-a trecut la judecarea recursurilor.

III - Recursul reclamantei SC S.I. SA Galaţi. Analiza motivelor de recurs.

- Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost invocat de recurentă pentru a susţine critica potrivit căreia decizia de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Textele de lege vizate de recurentă sunt art. 970 şi 1084 C. civ., care în opinia sa au fost încălcate în rejudecarea apelului, motivat pe de o parte, de faptul că s-au depăşit limitele casării, iar pe de altă parte, de faptul că actualizarea preţului cu rata inflaţiei, îşi găseşte sprijin în dispoziţiile de principiu reglementate de articolele citate chiar şi în lipsa unei prevederi exprese.

Înainte de a se trece la această analiză se impune precizarea că acest motiv nu poate fi privit ca fiind de netemeinicie cum a afirmat intimata pârâtă în apărare întrucât vizează aplicarea dispoziţiilor mai sus citate şi nu doar netemeinicia soluţiei dată în rejudecare, privită prin prisma respingerii capătului de cerere pentru actualizarea sumei reprezentând obligaţia principală.

A doua chestiune care se impune a fi precizată se referă la afirmaţia privind depăşirea limitelor rejudecării, de către instanţa de apel. Art. 315 C. proc. civ., invocat de recurentă nu vine în sprijinul acestei susţineri întrucât instanţa de apel a respectat decizia de casare şi, ca urmare, a completat probele, după care, a reanalizat situaţia de fapt ţinând seama de dispoziţiile alin. (1) din acest articol în care se prevede expres că în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor dezlegate precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru instanţa de rejudecare. Din cuprinsul deciziei de casare, pronunţată în ciclul procesual anterior rezultă că soluţia din decizia nr. 13/ A din 18 februarie 2005 a fost casată dispunându-se administrarea probelor în scopul de a se stabili în mod corect situaţia de fapt, prin verificarea raporturilor juridice dintre factor şi debitor. Necesitatea verificării clauzelor contractului de factoring a fost apreciată de instanţa de casare şi în raport de faptul că instanţa de apel a considerat la acel moment că examinarea clauzelor contractului de factoring nu intră în obiectul preocupării sale deşi poziţia procesuală şi dreptul factorului nu putea fi privit, în raporturile cu debitorul, distinct de raporturile juridice născute din relaţia de factoring.

În acest context al casării, instanţa de recurs în ciclul procesual anterior a stabilit că natura actului dedus judecăţii rezultă fără dubiu din contractul de factoring şi că, în alţi termeni, îi revine instanţei de apel obligaţia de a analiza efectele acestui contract şi de a stabili drepturile şi obligaţiile părţilor implicate în acest proces.

Aşadar, instanţa de apel în rejudecare a ţinut seama de decizia instanţei de recurs, astfel că nu se poate reţine cu succes că au fost încălcate prevederile mai sus arătate în ce priveşte luarea în discuţie şi analizarea obligaţiei de plată a contravalorii cuprinsă în primul capăt de cerere.

În acelaşi sens mai trebuie reţinut că datorită interdependenţei dintre cele două capete de cerere în condiţiile în care nu a fost dezlegată în concret problema creanţei din primul capăt de cerere referitoare la facturile în discuţie nici solicitarea de actualizare a respectivei creanţe nu a primit o rezolvare în decizia de casare pronunţată în recurs, problema rămânând deschisă sub aspectul rezolvării ei, după cercetarea fondului, potrivit devoluţiunii permisă procedural în calea de atac a apelului.

Revenind la critica privind soluţionarea greşită în rejudecare de către instanţa de apel, a capătului de cerere privind actualizarea sumei datorate prin prisma art. 970 C. civ., Înalta Curte va reţine că, în adevăr, acesta constituie fundamentul legal pentru ca o creanţă cum este cea solicitată de recurentă să fie actualizată, chiar şi în lipsa unei clauze inserată în contract. Potrivit prevederilor menţionate „convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar, la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”. Din dispoziţiile citate rezultă neîndoielnic faptul că echitatea stă la baza stabilirii valorii prestaţiilor atât la momentul încheierii convenţiei cât şi la data executării ei efective, aşa încât actualizarea sumei pretinse prin primul capăt de cerere cu rata inflaţiei are ca scop recuperarea creanţei la valoarea sa reală. Această concluzie are în vedere şi faptul că fluctuaţia monedei naţionale afectează obligaţia în sine asumată la momentul încheierii contractului, iar echilibrul stabilit prin clauza ce priveşte suma de bani asumată nu mai este păstrat. Acest echilibru poate fi restabilit însă prin actualizarea valorii prestaţiilor cuvenite reclamantei la data plăţii efective, astfel că fundamentul acestei proceduri juridice de păstrare a echilibrului valoric răspunde cerinţelor art. 970 C. civ. Nu în ultimul rând trebuie precizat că actualizarea preţului nu constituie o sancţiune contractuală ci o modalitate de a înlătura consecinţele inflaţiei care-l afectează pe creditorul obligaţiei şi o soluţie de a remedia consecinţele care destabilizează efectele normale ale contractului.

În consecinţă, cât timp ceea ce s-a avut în vedere la încheierea contractului sub aspect valoric s-a schimbat, stabilitatea contractului care cuprinde obligaţii referitoare la sume de bani este afectată prin aceea că nu se mai menţine în timp valoarea reală a obligaţiilor contractuale iar acest dezechilibru trebuie înlăturat în puterea art. 970 C. civ., prin actualizarea sumei datorate aşa cum s-a mai arătat.

Sub aspectul consacrării în lege a actualizării obligaţiei principale, argumentele recurentei sunt pertinente. Deşi vizează domeniul somaţiei de plată şi al executării obligaţiilor reglementate de art. 3712 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., se poate afirma că prin conţinutul lor aceste dispoziţii ridică la nivel de principiu actualizarea sumelor datorate de debitori la momentul plăţii efective a obligaţiei cuprinse în titlu, fiind evident faptul că ceea ce se urmăreşte prin aceste reglementări este recuperarea creanţei la valoarea ei reală. Dacă acesta este scopul reglementărilor amintite care se referă la sumele cuprinse în titlul executoriu (art. 3712 C. proc. civ.) atunci nu se poate nega faptul că acest scop se regăseşte şi în dispoziţiile art. 970 C. civ., care pun în valoare echitatea şi echilibrul relaţiilor contractuale.

Faţă de argumentele expuse, rezultă că prin respingerea cererii pentru actualizarea sumei datorate de pârâtă, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 970 C. civ., sprijinindu-se pe argumente nepertinente, unele străine cauzei. Astfel, a reţinut instanţa de apel că într-o altă cauză recurenta pârâtă a obţinut penalităţi de întârziere, deşi hotărârea invocată nu era irevocabilă iar chestiunea cumulului nu putea să fie discutată în această cauză. Tot greşit a reţinut instanţa de apel şi faptul că în discuţie sunt două tipuri de despăgubiri de întârziere ceea ce ar însemna o dublă reparare a prejudiciului. Această concluzie este greşită întrucât pune problema actualizării ca sancţiune care implică o reparaţie şi nu ca o modalitate de păstrare a echilibrului dintre drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor.

În privinţa cumulului dintre suma indexată şi daunele moratorii, criticile recurentei nu vor fi primite şi nici nu se pot face aprecieri în legătură cu această solicitare, cum greşit a procedat instanţa de apel, întrucât această chestiune ţine de un alt litigiu care încă nu a fost soluţionat irevocabil şi orice analiză s-ar face în acest dosar ar depăşi sfera investirii din acţiunea introductivă.

Pentru motivul analizat şi argumentele expuse, urmează ca în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., să se admită recursul reclamantei şi să se modifice decizia atacată în sensul respingerii apelului formulat de pârâtă.

Soluţia de admitere va avea în vedere şi argumentele care vor fi expuse după analiza motivelor de recurs formulate de pârâtă care vizează greşita sa obligare la plata preţului, soluţia primei instanţe pe acest aspect după administrarea probelor şi analiza făcută în rejudecarea fiind legală şi fundamentată pe toate probele câştigate cauzei cu motivarea ce se va reţine în această cale de atac. În fine, se mai impune precizarea că pe apelul pârâtei soluţia primei instanţe nu putea fi modificată în sensul cuantificării sumei actualizate. De altfel, trebuie subliniat şi faptul că abordarea acestei critici de către recurenta reclamantă, a fost corectă întrucât a avut în vedere şi acest aspect atunci când a solicitat ca în urma admiterii recursului său să se respingă apelul pârâtei SC A.M. Galaţi.

- Cel de-al doilea motiv dezvoltat de recurenta reclamantă vizează faptul că instanţa a acordat ce nu s-a cerut, motiv prevăzut de art. 304 (pct. 6) C. proc. civ.

Ipoteza pusă în discuţie de recurentă este teoretică şi nu se regăseşte în decizia atacată şi nici nu se fundamentează corect pe decizia de casare aşa cum s-a arătat înainte de examinarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În condiţiile în care casarea deciziei din apel urmare primului recurs declarat de pârâtă a fost totală şi a avut în vedere litigiul în întregul său era evident că chestiunea actualizării sumei pretinse în primul capăt de cerere depindea de analiza probelor în raport de care trebuia să se stabilească, în calea de atac a apelului, dacă acordarea preţului de către prima instanţă îşi are sau nu izvorul în contractul de factoring. Recurenta încearcă să inducă ideea că s-a promovat o acţiune prin care a solicitat doar preţul şi că actualizarea cu rata inflaţiei nu este distinctă de preţ. Argumentele sale sunt greşite şi în orice caz nu vin să sprijine motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., pentru că nu a fost pronunţată o soluţie plus petita sau minus petita faţă de obiectul pricinii care trebuia analizat în rejudecare în ansamblul probelor şi în totalitatea sa. În realitate recurenta aduce aceste argumente pentru a sprijini susţinerea că instanţa de apel nu trebuia să dispună timbrarea acestui capăt de cerere pentru că în casare s-a menţionat că timbrarea nu intră sub incidenţa legii timbrului.

Redarea trunchiată a considerentelor deciziei de casare nu poate sprijini susţinerea recurentei. După cum rezultă din decizia de casare, instanţa de recurs a lămurit faptul că legea timbrului prevede o procedură anume pentru situaţia în care într-o fază anterioară a procesului taxa de timbru nu a fost îndestulătoare şi în acest sens a făcut trimiterea la dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997. De asemenea, dată fiind procedura legii timbrului care prevede şi calea de atac pentru situaţiile în care taxa de timbru este pusă în discuţie, s-a tras concluzia, în alţi termeni, că acesta nu poate constitui motiv de critică, pe care pârâta să-l supună spre analiză în recursul care a precedat acest dosar, în ciclul procesual anterior.

În cazul de faţă, reclamanta în calitate de recurentă aduce critici pe chestiunea timbrării dispusă de instanţa de apel pentru faza de primă instanţă şi mai mult solicită instanţei de recurs să dispună restituirea taxei de timbru, cerere inadmisibilă. Aşa cum s-a analizat deja, persoana nemulţumită de modul de stabilire a taxelor de timbru poate formula cerere de reexaminare, astfel că indiferent de faptul că a fost urmată sau nu această cale chestiunea timbrării nu poate constitui critică în recurs. În sensul acestei concluzii sunt prevederile art. 18 din Legea nr. 146/1997, modificată. De altfel, această critică este în contradicţie cu celelalte susţineri ale recurentei reclamante care a tratat chestiunea neacordării actualizării ca pe o cerere care întregeşte obiectul pricinii ori acesta evident că reprezintă un capăt distinct al solicitărilor sale care, aşa cum rezultă şi din prevederile referitoare la executare, pe care recurenta însăşi le-a invocat, din materia dreptului comun, deşi în dependenţă cu preţul are şi existenţă de sine stătătoare.

În concluzie, critica întemeiată pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este nefondată astfel că va fi respinsă.

IV- Recursul pârâtei SC A.M. GALAŢI SA. Analiza motivelor.

Prin motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină întrucât excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC S.I. SA, a fost motivată doar pe efectele contractului de factoring fără să se răspundă la apărarea privind nulitatea contractului de factoring care, în opinia sa, era afectat de o condiţie potestativă.

Analizând această critică se constată că ipotezele motivului de nelegalitate invocat nu se regăsesc, nu-şi găsesc fundament în modul de soluţionare al primului capăt de cerere. Aşa cum s-a mai arătat, în rejudecarea apelului, au fost făcute probe iar considerentele deciziei lămuresc chestiunile puse în discuţie chiar dacă acest lucru nu a fost punctual cum pretinde recurenta.

Apelul, deşi cale de atac devolutivă nu presupune obligaţia pentru instanţă de a răspunde tuturor argumentelor invocate de pârâte ci doar explicitarea fundamentului soluţiei în controlul judiciar efectuat pornind de la criticile sentinţei de primă instanţă. Lipsa unor considerente cu referire directă la anumite susţineri nu antrenează prin ipoteză nulitatea soluţiei. În concret se observă că instanţa de apel a dezvoltat şi reanalizat situaţia de fapt în raport de prevederile contractului şi în fond a răspuns atât la chestiunea privind anularea contractului solicitată în apărare cât şi la îndreptăţirea reclamantei de a obţine suma cuprinsă în cele 6 facturi. În afară de faptul că a fost suplinită motivarea, considerentele sunt pertinente şi răspund la cerinţa legitimării procesuale active fără să fie nevoie de o altă dezvoltare. Din analiza contractului de factoring şi a actului adiţional nr. 164/2002, Înalta Curte va reţine că factorul s-a „subrogat” (termen utilizat de părţi) în dreptul aderentului rezultând dintr-un număr de 6 facturi faţă de debitoarea SC M.S. SA GALAŢI şi că aderentul a notificat debitoarei subrogarea factorului în drepturile sale, iar acesta, la rândul său, a confirmat că în evidenţele sale figurează cu un sold creditor de 5.013.352.379 lei. Aşadar, drepturile factorului cu privire la creanţele deţinute asupra debitorului s-au născut la data încheierii contractului cadru şi a actului adiţional la contractul de factoring, iar condiţia legitimatio ad causam a fost satisfăcută întrucât dreptul a fost justificat, prin aceea că reclamantul este titularul dreptului iar pârâta obligată în acel raport. Faţă de aceste considerente, suplinind motivarea pe acest aspect al izvorului drepturilor şi obligaţiilor în legătură directă cu legitimarea procesuală, critica privind lipsa motivelor pe care se sprijină soluţia va fi înlăturată.

Este de precizat că suplinirea motivării pe unele aspecte de fond a fost determinată în această cale de atac de soluţiile anterior pronunţate urmare căilor de atac declanşate de pârâtă în ciclul procesual anterior şi nu pentru că decizia pronunţată de curtea de apel în rejudecarea apelului nu ar fi motivată.

Prin aceeaşi critică recurenta pune în discuţie şi alte aspecte care se referă la apărările legate de invocarea nulităţii contractului, chestiune care a fost analizată în rejudecare, astfel că decizia cuprinde motivele pe care se sprijină, iar aceste motive nu sunt contradictorii ori străine de natura pricinii. În concluzie, câtă vreme nu s-a demonstrat că există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau că au fost reţinute motive care nu au legătură cu pricina argumentele aduse de recurentă nu sprijină motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Distinct de această concluzie, se constată că soluţia este motivată pe fiecare capăt de cerere astfel că nu era necesar ca fiecare argument din apărare să fie analizat separat.

- Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost invocat pentru a sprijini critica potrivit căreia decizia a fost dată cu aplicarea greşită a legii. Ipoteza argumentată de recurentă vizează art. 1010 C. civ., şi apărarea privind nulitatea contractului de factoring nr. 150/2001 încheiat între SC S.I. SA în calitate de factor şi SC S. SA în calitate de aderent.

Cu privire la această apărare instanţa de apel s-a pronunţat atunci când a reţinut că anularea nu se poate solicita de către un terţ iar eventuala cerere de a nu face plata factorului nu are consecinţe din moment ce contractul de factoring era în vigoare şi nu fusese pronunţată de vreo instanţă rezilierea sau nulitatea lui.

Pe lângă faptul că această critică a fost formulată pentru prima dată în acest recurs ca motiv distinct, este de menţionat faptul că prin decizia de casare a fost confirmată existenţa factoringului, iar ceea ce trebuia verificat în rejudecare erau efectele acestui contract în raport de poziţia debitorului pârât. Pentru a răspunde şi acestei critici trebuie reţinut şi faptul că verificarea clauzelor contractului invocate de recurentă nu sprijină ideea susţinută în legătură cu existenţa condiţiei protestative din partea celui care se obligă. Clauzele contractului (art. 6.1, 5.2, 7.3, 4.2) se interpretează unele prin altele, iar existenţa actului adiţional nr. 164/2001 exclude afirmaţia recurentei potrivit căreia la încheierea contractului nr. 150/2001, SC S.I. SA în calitate de factor nu a avut intenţia de a se obliga. Distinct de faptul că analiza clauzelor contractului vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea, dacă se revine la critica privind neanalizarea apărării sub aspectul aplicării art. 1010 C. civ., se constată că încheierea contractului nu a fost afectată de o condiţie potestativă din partea factorului cu atât mai mult cu cât s-a demonstrat că acesta s-a angajat juridic nu numai prin contract ci şi prin actul adiţional, iar pârâta debitoare şi-a înscris debitul în contabilitate. În realitate prin acest motiv recurenta pornind de la un raţionament just în ce priveşte interdependenţa obligaţiilor în contractele sinalagmatice ajunge la o concluzie eronată şi anume aceea că factorul nu a preluat creanţele pentru că şi-a asumat o obligaţie sub condiţie pur potestativă şi ca atare debitoarea SC M.S. devenită SC A.M. SA nu are obligaţii de plată faţă de factor.

Această concluzie nu are în vedere calitatea factorului de creditor faţă de pârâta recurentă şi că aceasta din urmă în calitate de debitor nu poate invoca nulitatea contractului dintre aderent şi factor, în condiţiile în care cele şase facturi în litigiu au fost acceptate de către factor prin semnarea actului adiţional nr. 164 din 9 octombrie 2001. Susţinerea că nu a fost executat contractul între factor şi aderent este infirmată şi de SC S. SA care reconfirmă faptul că în calitate de aderent a transmis factorului SC S.I. SA toate drepturile de emitent conform contractului de factoring nr. 150/2001 şi actului adiţional nr. 164/2001.

În consecinţă, sintetizând cele anterior expuse, criticile aduse pe acest aspect al apărării privind nulitatea contractului de factoring vor fi respinse, mai întâi pentru că prin decizia de casare era confirmată derularea contractului şi în al doilea rând pentru că raporturile contractuale nu au fost afectate de condiţia pur potestativă din partea celui care se obligă. Nu în ultimul rând rezultă din înscrisurile aflate la dosar că au fost dobândite creanţele de către factor aşa încât acesta are legitimare procesuală activă.

- Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta pârâtă, readuce spre analiză interpretarea prevederilor contractului şi urmărirea circuitului documentelor, având în vedere că factoringul prin natura sa presupune operaţiuni complexe. La această chestiune a remiterii facturilor instanţa de apel a răspuns corect stabilind că remiterea titlurilor nu constituie o condiţie esenţială pentru valabilitatea contractului de factoring. Ceea ce este esenţial, aşa cum s-a arătat mai sus este faptul că a fost transmisă creanţa de către aderent iar factorul şi-a asumat urmărirea creanţelor.

Din economia dispoziţiilor privind factoringul cu referire şi la Legea nr. 469/2002 care este un cadru de reglementare fie şi numai pentru definirea acestui contract comercial complex se poate observa că în realitate „factoringul este o vânzare de creanţe”, care are loc între aderent şi factor. Ca urmare, factorul preia în proprietate de la aderent creanţele acestuia asupra debitorilor cedaţi rezultate din contractele de vânzare de mărfuri sau prestări de servicii anterior încheiate şi odată ce creanţele au fost acceptate îşi asumă obligaţia de încasare a acestora de la debitorii cedaţi.

Privit ca operaţiune complexă factoringul se apropie de cesiunea de creanţă aşa cum s-a reţinut de altfel şi prin decizia criticată întrucât, în esenţă, ambele produc aceleaşi efecte şi anume transmiterea creanţelor pe care un creditor le deţine împotriva unui debitor, către o altă persoană.

Recurenta a considerat că notificarea care i-a fost adresată de aderent în legătură cu transmiterea creanţelor nu are niciun efect şi nu naşte în sarcina sa obligaţia de plată către factor întrucât această notificare îndeplineşte numai rolul unei formalităţi de opozabilitate. Susţinerea nu poate fi primită pentru faptul că numai în cazul cesiunii de creanţă notificarea debitorului cedat constituie condiţie impusă pentru opozabilitatea faţă de acesta a cesiunii valabil transmise dintre cedent şi cesionar. În realitate recurenta a considerat că nu a fost îndeplinită condiţia contractuală a transferului creanţei către factor, condiţie care nu poate fi înlocuită de notificarea debitorului de către aderent. Cu alte cuvinte recurenta a considerat că subrogarea factorului în drepturile aderentului nu a avut loc însă susţinerile sale sunt infirmate de actul adiţional nr. 164 din 9 octombrie 2001 prin care s-a convenit subrogarea factorului în drepturile aderentului rezultând dintr-un număr de 6 facturi faţă de debitoarea SC M.S. SA Galaţi care a şi fost notificată de aderent, fapt necontestat de recurentă.

Faptul că facturile nu au fost trimise de aderent factorului nu lipseşte de efecte actul adiţional prin care s-a convenit subrogarea factorului şi nici nu-l îndreptăţeşte pe debitor să nu efectueze plata la cererea factorului. Că operaţiunea de subrogare în cadrul contractului de factoring a avut loc rezultă şi din celelalte probe, adresele nr. 163 din 8 octombrie 2001, nr. 922/1182 din 25 octombrie 2001 şi adresa depusă în dosarul de recurs prin care s-a reconfirmat de către SC S. transmiterea creanţelor şi subrogarea factorului în drepturile aderentului.

În acest context afirmaţia recurentei în legătură cu neîndeplinirea unei condiţii din contractul de factoring este făcută în scopul de a-i contesta dreptul factorului de a încasa creanţa, or, în măsura în care recurenta nu se considera debitor al factorului trebuia să prezinte dovezi în sprijinul faptului că deşi notificată a făcut plata către aderent rămânând ca deţinerea sumei datorate să fie discutată de titularii contractului de factoring. În consecinţă, concluzia care se impune este aceea că neîndeplinirea unor formalităţi între aderent şi factor nu afectează validitatea contractului de factoring aşa încât lipsa facturilor menţionate în actul adiţional nr. 164/2002 nu echivalează cu absenţa dreptului, câtă vreme dovada debitului a fost făcută. Nu în ultimul rând trebuie reţinut şi faptul că cele 6 facturi confirmă drepturi provenind din contractul nr. 2D din 01 mai 2001, iar operaţiunile din acel contract nu au fost contestate şi nici debitul în sine nu a fost contestat sub aspectul cuantumului.

În fine corespondenţa dintre SC S. SA şi SC I.S. SA cât şi cererea de somaţie de plată dintre factor şi aderent sunt probe pe care recurenta încearcă să le reconsidere în sprijinul afirmaţiei că aderentul şi factorul nu s-au înţeles asupra unei subrogări imediate ci asupra unui transfer viitor şi că, în alte cuvinte, nu-i revine nicio obligaţie de plată faţă de reclamantă. Aceste argumente nu se înscriu în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pentru a fi analizate separat. În plus, în alţi termeni, această chestiune a obligaţiei de plată a fost analizată în precedentele considerente şi nu se impun a fi reluate.

Recurenta în ultimul său argument s-a referit la adresa nr. 922 din 5 noiembrie 2001 în ideea de a se reconsidera o probă asupra căreia instanţa s-a pronunţat. Cu alte cuvinte a susţinut că înscrierea debitului în contabilitatea sa nu este o recunoaştere a acestuia.

Înalta Curte va înlătura critica în legătură cu interpretarea acestei adrese întrucât art. 304 pct. 8 C. proc. civ., când se referă la actul juridic are în vedere încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege. Diferendul dintre părţi rezultă din contractul de factoring iar acesta a fost interpretat corect fără să i se schimbe natura şi înţelesul astfel că proba la care s-a referit recurenta, adresa nr. 922 din 5 noiembrie 2001, nu poate fi reconsiderată sub aspectul conţinutului său în cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât aceasta constituie o chestiune de fapt.

Ceea ce este evident din adresa nr. 922/2001 este faptul că recurenta a înscris debitul în contabilitate şi că această înscriere echivalează cu o confirmare chiar dacă nu îmbracă forma recunoaşterii.

În concluzie, împrejurările reale ale cauzei au fost stabilite prin probele administrate cărora le-a fost dată eficienţa urmărită de părţi la încheierea contractului de factoring aşa încât art. 225 C. proc. civ., invocat de recurentă a fost privit ca o facultate acordată instanţei în determinarea situaţiei de fapt.

Mai trebuie reţinut că prezumţia de recunoaştere tacită instituită de art. 225 C. proc. civ., în favoarea părţii potrivnice nu are caracter absolut deoarece legea lasă consecinţele acestui fapt la aprecierea instanţei şi totodată nu înlătură obligaţia de a administra alte probe pentru lămurirea împrejurărilor reale ale cauzei.

În speţă, înscrisurile luate în examinare de instanţele anterioare, au fundamentat soluţia din punct de vedere probator aşa încât nu vor fi reţinute criticile în legătură cu nerespectarea prevederilor art. 225 C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse se va reţine, în esenţă, că pârâta recurenta a adus în discuţie în cadrul motivului analizat chestiuni de netemeinicie urmărind o reconsiderare a probatoriului administrat în instanţele anterioare care nu vizează nelegalitatea soluţiilor. Aşa fiind, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul formulat de reclamanta SC S.I. SA Galaţi, modifică decizia nr. 31/ A din 13 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC A.M. SA Galaţi împotriva sentinţei nr. 1216 din 15 septembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia comercială.

Respinge recursul declarat de pârâta SC A.M. SA Galaţi (fostă SC M.S. Galaţi SA) împotriva deciziei civile nr. 31/ A din 13 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2008.

← ICCJ. Decizia nr. 2767/2008. Comercial  ICCJ. Decizia nr. 2867/2008. Comercial →

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2834/2008. Comercial