ICCJ. Decizia nr. 3017/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3017/2008
Dosar nr. 7061/111/2006
Şedinţa publică de la 22 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea comercială înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor Oradea, secţia comercială, la data de 25 ianuarie 2005, reclamanta SC O.I. SRL ŞIMLEUL SILVANIEI a chemat în judecată pe pârâta Sucursala P. SA solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la suma de 3.306.557.477 lei, reprezentând facturi fiscale neachitate emise în derularea contractului nr. 102/2000 încheiat între părţi, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în urma executării lucrărilor la care s-a obligat prin contractul susmenţionat cu pârâta, a emis facturile nr. 1251743, în valoare de 1.147.791.428 lei, nr. 1251745 în valoare de 900.587.535 lei, nr. 1251746 în valoare de 919.591.848 lei, nr. 1251749 în valoare de 338.586.666 lei semnate de pârâtă cu menţiunea „bun de plată” pe care însă acesta nu le-a achitat.
Reclamanta a arătat că deşi a încheiat cu pârâta procese-verbale de compensare, în fapt nu a operat compensarea între părţi, deoarece reclamanta nu poate primi produse petroliere în schimbul sumelor de bani.
În probaţiune reclamanta a depus la dosarul cauzei copia contractului de prestări servicii nr. 102/2000, copiile facturilor fiscale menţionate în acţiune.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca fiind prescrisă. A arătat că facturile au fost emise în anul 2000, iar acţiunea a fost introdusă la data de 25 ianuarie 2005, fiind depăşit termenul de 3 ani prevăzut de lege.
Reclamanta a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei invocată de pârâtă arătând că între părţi au existat litigii care au avut ca obiect aceste facturi, litigii în care s-au pronunţat ordonanţe de somaţie de plată şi sentinţe prescripţia fiind întreruptă.
Reclamanta a depus la dosar hotărârile judecătoreşti susmenţionate şi procesul verbal de punctaj nr. 4891 încheiat între părţi la 16 aprilie 2003.
Prin sentinţa nr. 222/COM/2005 a Tribunalului Bihor s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către pârâta SUCURSALA P. SA SUPLACU DE BACĂU şi s-a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamanta SC O.I. SRL în contradictoriu cu pârâta SUCURSALA P. SA SUPLACU DE BACĂU în ceea ce priveşte facturile nr. 1251743 din 28 noiembrie 2000, 1251746 din 12 noiembrie 2000, nr. 1251749 din 8 noiembrie 2000 şi ca neîntemeiată în ceea ce priveşte factura nr. 1251745 din 20 decembrie 2000 fără cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 112/C/2005 – A pronunţată de Curtea de Apel Oradea s-a admis, ca fondat, apelul declarat de SC O.I. SRL în contradictoriu cu SUCURSALA P. SA SUPLACU DE BACĂU împotriva sentinţei nr. 222 din 19 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bihor, a fost desfiinţată sentinţa şi trimisă cauza la aceiaşi instanţă pentru o nouă rejudecare.
Prin decizia nr. 2034 din 2 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a respins recursul declarat de SNP P. SA SUCURSALA P. SUPLACU DE BACĂU împotriva deciziei nr. 112/ C din 11 octombrie 2005 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Prin sentinţa nr. 876/ COM din 2 mai 2007, Tribunalul Bihor, secţia comercială, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind factura nr. 1251743 din 28 noiembrie 2000, în sumă de 114.779,1428 lei RON, ridicată de pârâtă.
A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind factura nr. 1251749 din 8 noiembrie 2000, în sumă de 33.858,6666 lei RON, factura nr. 1251745 din 20 decembrie 2000, în sumă de 90.058,7535 lei RON şi factura nr. 1251746 din decembrie 2000, în sumă de 91.959,1848 lei RON, ridicată de pârâtă.
A fost admisă în parte acţiunea comercială introdusă de reclamanta SC O.I. SRL ŞIMLEUL SILVANIEI, împotriva pârâtei SUCURSALA P. SA SUPLACU DE BARCĂU şi a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 215.876,6049 lei RON, reprezentând preţ neachitat, precum şi penalităţile de 0,2 % pe zi de întârziere, conform art. 8 pct. 2 din contractul nr. 102/2000 încheiat între părţi, începând cu data scadenţei şi până la data plăţii efective a sumelor datorate, fiind respinse ca fiind prescrise restul pretenţiilor reclamantei.
A fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 7.674 lei RON.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În cuprinsul procesului verbal de compensare nr. 8604 din 04 noiembrie 2000 (dosar nr. 7061/2006 al Tribunalului Bihor) nu se regăseşte nici una din cele patru facturi în litigiu, compensarea făcându-se pentru datoria pârâtei înscrisă în alte două facturi, şi anume:
- 1251741 din 28 noiembrie 2000, în valoare de 914.637.142 lei şi factura nr. 1251742 din 28 noiembrie 2000, în valoare de 400.644.668 lei, nici una din aceste două facturi nefăcând obiectul prezentei cauze.
Conform procesului verbal de compensare nr. 677 din 20 februarie 2001, s-au compensat datorii reciproce ale părţilor în sumă de 816.711.722 lei vechi, în care se include şi suma de 338.586.666 lei ce formează obiectul facturii în litigiu nr. 1251749 din 08 noiembrie 2000 (dosar nr. 7061/2006 al Tribunalului Bihor).
Conform procesului verbal de compensare nr. 178 din 05 ianuarie 2001, s-au compensat datorii reciproce ale părţilor, în sumă de 919.591.848 lei vechi, ce formează obiectul facturii în litigiu nr. 1251746 din 15 decembrie 2000.
Rezultă că, prin procesul verbal de punctaj susmenţionat pârâta a recunoscut o datorie către reclamantă în sumă de 1.258.178.514 lei vechi, ce formează obiectul facturilor nr. 1251746 din 15 decembrie 2000 şi nr. 1251749 din 08 noiembrie 2000.
Recunoaşterea fiind făcută la data de 16 aprilie 2003, deci înainte de împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, raportat la data emiterii celor două facturi (15 decembrie 2000 şi respectiv 08 noiembrie 2000), aceasta a întrerupt cursul prescripţiei extinctive, astfel încât, acţiunea reclamantei, având ca obiect aceste două facturi, nu este prescrisă, fiind introdusă înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 coroborat cu art. 16 a) din Decretul nr. 167/1958.
Referitor la factura nr. 1251745 din 20 decembrie 2000, în valoare de 900.587.535 lei, instanţa a reţinut că prin ordonanţa nr. 1364 din 03 iunie 2003 pronunţată de Tribunalul Bihor, pârâta debitoare a fost obligată să-i plătească reclamantei creditoare această sumă, ordonanţa fiind menţinută prin sentinţa nr. 2821 din 27 noiembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Bihor, prin care s-a respins cererea în anulare introdusă de către debitoare (dosar 630/2005 al Tribunalului Bihor). Drept urmare, prescripţia dreptului la acţiune pentru această sumă, a fost întreruptă, potrivit art. 3 coroborat cu art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, iar acţiunea reclamantei pentru această sumă, fiind introdusă înaintea împlinirii termenului de prescripţie de 3 ani, nu este prescrisă.
Privind factura nr. 1251743 din 28 noiembrie 2000, în valoare de 1.147.9/791.428 lei vechi, acesta a făcut obiectul procesului verbal de compensare nr. 8603 din 20 noiembrie 2000 (anulat ulterior), dosar nr. 3294/2005 al Curţii de Apel Oradea, care nu se regăseşte în procesul verbal de punctaj încheiat de părţi la data de 16 aprilie 2003, dosar 630/2005 al Tribunalului Bihor, motiv pentru care nu s-a putut reţine că această sumă a fost recunoscută de către pârâtă prin procesul verbal menţionat. Pe de altă parte, prin ordonanţa nr. 682 din 18 martie 2003 pronunţată de Tribunalul Bihor, irevocabilă, a fost respinsă cererea de somaţie de plată formulată de către creditoare pentru această sumă (dosar nr. 630/2005 al Tribunalului Bihor). A rezultat privind această sumă, că reclamanta nu a făcut dovada întreruperii cursului prescripţiei dreptului la acţiune, prin vreuna din modalităţile prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, acţiunea prin care a solicitat să fie obligată pârâta la plata acestei sume fiind prescrisă.
Instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei privind suma de 1.147.791.428 lei vechi, înscrisă în factura nr. 1251743 din 28 noiembrie 2000 şi a respins ca fiind prescrisă acţiunea pentru această sumă.
În temeiul art. 969 C. civ., coroborat cu art. 16 lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958, a fost admisă, ca întemeiată, acţiunea reclamantei pentru suma de 2.158.766.049 lei, reprezentând preţ neachitat, înscris în facturile acceptate la plată de către pârâtă şi a fost obligată pârâta la plata penalităţilor de 0,2 % pe zi de întârziere, de la data scadenţei facturilor şi până la data plăţii efective, în temeiul dispoziţiilor art. 1066 C. civ., coroborat cu art. 8 pct. 2 din contractul nr. 102/2000 şi art. 371 alin. (2) C. proc. civ.
Fiind în culpă procesuală, pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantei suma de 7.674 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă timbru, timbru judiciar şi onorariu avocaţial, cheltuielile de judecată reprezentând taxă de timbru, fiind calculate la valoarea pretenţiilor reclamantei, care au fost admise.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta cât şi pârâta.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 173/ C/2007-A din 27 noiembrie 2007, a admis, ca fondate, apelurile declarate de reclamanta SC O.I. SRL Şimleul Silvaniei, în contradictoriu cu pârâta SC P. SA împotriva sentinţei nr. 876/ COM din 2 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în totalitate în sensul că:
A admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta SC O.I. SRL Şimleul Silvaniei împotriva pârâtei SC P. SA Bucureşti şi în consecinţă, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 330.655,74 lei, reprezentând preţ neachitat, precum şi la plata unei penalităţi de 661,31 lei pe fiecare zi de întârziere, începând cu data de 10 ianuarie 2004 şi până la plata efectivă a preţului datorat.
A respins, ca prescrisă, cererea de acordare a penalităţilor de întârziere aferente perioadei cuprinse între data scadenţei şi 10 ianuarie 2004.
A obligat pârâta SC P. SA BUCUREŞTI să plătească reclamantei SC O.I. SRL Şimleul Sivaniei suma de 20.567,79 RON, cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale parcurse.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că:
Apelul reclamantei SC O.I. SRL Şimleul Silvaniei este fondat pentru următoarele considerente:
Criticile apelantei, în ceea ce priveşte obligarea pârâtei Sucursala P. SA – Suplacu de Bacău, iniţial chemată în judecată şi nu a SC P. SA BUCUREŞTI, deşi a precizat acţiunea în acest sens, sunt fondate.
Astfel, prin încheierea din şedinţa publică din 10 ianuarie 2007, reclamanta a depus la dosar precizarea de acţiune, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâtă SC P. SA Bucureşti, câtă vreme prin încheierea din 12 septembrie 2006 emisă de O.R.C. Bihor (dosar nr. 7061/2006) s-a certificat şi dispus radierea din registrul comerţului a Sucursalei P. Suplac.
Aşadar, calitate procesuală în cauză are SC P. SA Bucureşti, aspect necontestat în cauză nici de către intimată.
Critica apelantei, vizând modul în care instanţa de fond a soluţionat cererea sa cu privire la pretenţiile ce fac obiectul facturii nr. 1251743/2000 este, de asemenea, fondată.
Astfel, prin decizia nr. 112 din 11 octombrie 2005, Curtea de Apel Oradea a reţinut că, procesul-verbal de punctaj întocmit de părţi la 14 aprilie 2003 reprezintă o recunoaştere a datoriei pârâtei faţă de reclamantă, pentru suma de 3.932.958.068 lei.
În consecinţă, a fost întrerupt cursul prescripţiei prin recunoaşterea dreptului, în condiţiile art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Drept consecinţă, reţinând că sentinţa Tribunalului Bihor nr. 222 din 19 aprilie 2005 a fost pronunţată cu greşita aplicare a prevederilor art. 16 lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958, a desfiinţat-o cu trimiterea cauzei spre o nouă rejudecare la aceeaşi instanţă.
Recursul declarat de pârâtă împotriva acestei decizii a fost respins de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 2034 din 02 iunie 2006, instanţă care, în considerentele deciziei reţine că în mod corect instanţa de apel a reţinut că, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, privind întreruperea cursului prescripţiei fără recunoaşterea făcută de recurenta-pârâtă, pentru suma de 3.932.958.069 lei, prin procesul-verbal de punctaj încheiat între părţi la data de 14 aprilie 2003 (acţiunea reclamantei fiind formulată de la data de 26 ianuarie 2005).
Cu privire la procesele-verbale de compensare în discuţie, respectiv 8603/2000, 178, 179, 677/2001, prin aceeaşi decizie a Curţii de Apel Oradea s-a reţinut că, acestea au fost anulate prin acordul părţilor semnatare, întrucât apelanta reclamantă nu avea în obiectul său de activitate tranzacţii cu produse petroliere.
Din cuprinsul procesului-verbal de punctaj încheiat între părţi la data de 14 aprilie 2003 rezultă că, debitul de 3.886.602.395 lei este compus din următoarele: PVC 8604 din 04 noiembrie 2000 în valoare de 1.783.020 lei parţial, PVC 677 din 20 februarie 2001 în valoare de 816.711.722 lei, PVC 178 din 05 ianuarie 2001 în valoare de 1.147.791.428 lei (exact suma înscrisă în factura 1251743/2000).
Acţiunea reclamantei are ca obiect următoarele facturi fiscale acceptate de către pârâtă prin aplicarea pe fiecare a menţiunii „bun de plată”, respectiv factura 1251746/2000 în sumă de 919.587.535 lei, factura fiscală 1251749/2000 pentru suma de 338.586.666 lei şi factura 1251743/2000 pentru suma de 1.147.791.428 lei.
Facturile au fost emise pentru încasarea preţului lucrărilor de amenajare, careuri sonde, curăţire-redare terenuri secţia a II-a Suplac, lucrări executate de reclamantă pe seama pârâtei, în baza contractului nr. 102 din 10 ianuarie 2000 încheiat între părţi.
Instanţa de fond în mod greşit a trecut la reanalizarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, privind facturile din litigiu.
Ca atare, criticile apelantei SC P. SA sub aceste aspecte nu au fost reţinute.
Prin urmare, acţiunea reclamantei privind obligarea pârâtei intimate la plata sumei de 330.655,74 lei RON, contravaloarea facturilor din litigiu, este fondată în întregime, astfel că, sentinţa atacată va fi schimbată în totalitate în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 330.655,74 lei RON cu titlu de preţ.
În ce priveşte penalităţile de întârziere formulate, se reţin următoarele:
Conform art. 8 pct. 2 din contract, părţile de comun acord au stabilit plata unor penalităţi de întârziere, în cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere.
Reclamanta a formulat cererea pentru plata penalităţilor la data de 10 ianuarie 2007, potrivit „precizării acţiunii” dosar nr. 7061/2006.
În apel, prin „Notele de Şedinţă” depuse la data de 4 octombrie 2007 şi 6 noiembrie 2007, apelanta a precizat cuantumul penalităţilor pretinse, achitând şi taxa de timbru stabilită de către instanţă, atât cea datorată la instanţa de fond cât şi în apel.
Clauza penală stabilită prin contract şi invocată de reclamantă a devenit incidentă, câtă vreme pârâta nu şi-a respectat obligaţia de plată a preţului.
Aşadar, cum debitul principal, stabilit prin procesul-verbal de punctaj din 14 aprilie 2003, în cuantum de 330.655,74 lei RON, nu a fost achitat, pârâta datorează penalităţi de întârziere de 0,2 % pe zi de întârziere, respectiv suma de 661,31 lei RON/zi întârziere, începând cu data de 10 ianuarie 2004 şi până la plata efectivă a preţului datorat.
Cererea reclamantei de acordare a penalităţilor de întârziere aferente perioadei cuprinse între data scadenţei invocate, respectiv 14 aprilie 2003, data întocmirii PV de punctaj şi 10 ianuarie 2004 se va respinge ca fiind prescrisă, având în vedere prevederile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958.
Cât priveşte apelul pârâtei SC P. SA Bucureşti, instanţa de apel a apreciat că, este fondat în parte şi pentru următoarele considerente:
Astfel, criticile apelantei, în sensul că debitul principal a fost achitat prin compensare, nu vor fi reţinute.
Este adevărat că, acest mod de stingere a debitelor era frecvent utilizat între părţi, sens în care au fost depuse la dosar mai multe procese-verbale de compensare.
Cât priveşte, însă, procesele-verbale de compensare în discuţie, acestea au fost anulate, aspect clarificat aşa cum am mai arătat prin Decizia nr. 112/2005 a Curţii de Apel Oradea, iar ulterior anulării lor, între părţi are loc punctajul comun, punctaj finalizat cu procesul-verbal încheiat la data de 14 aprilie 2003.
Ca atare, susţinerile apelantei privind interpretarea greşită a procesului-verbal din 14 aprilie 2003, de către prima instanţă cât şi cele vizând anularea proceselor-verbale de compensare, nu vor fi reţinute.
Este adevărat că preţul contractului nr. 102 din 10 ianuarie 2000 încheiat între reclamantă şi fosta Sucursală P. Suplac este de 10.000.000.000 lei.
Afirmaţia apelantei în sensul că reclamanta ar fi emis facturi care exced preţul contractului, este însă nefondată.
Analizând centralizatorul depus la dosar cât şi procesele-verbale de compensare invocate şi Raportul de Expertiză cât şi întreg probatoriul administrat, a reţinut că, în lunile aprilie, iunie, iulie, septembrie 2000, între părţi au operat compensări şi cu privire la alte facturi decât cele emise în executarea contractului ce face obiectul prezentului litigiu. În acest sens facturile 99741 din 03 aprilie 2000 în valoare de 338.030.359 lei, 1251718 din 10 iunie 2000 în valoare de 144.606.306 lei, 1251729 din 06 iulie 2000 în valoare de 40.967.096 lei, 1251736 din 07 septembrie 2000 în valoare de 1.028.326.971 lei, vizează lucrări privind modernizarea Complex B. Alte compensări din luna ianuarie, martie, mai, privind facturile 1251702 din 18 februarie 2000 în valoare de 62.751.496 lei, 99752 din 31 ianuarie 2000 în valoare de 342.490.079 lei, 99726 din 31 ianuarie 2000 în valoare de 417.166.251 lei, 99734 din 08 martie 2000 în valoare de 42.119.221 lei, 1251717 din 10 iunie 2000 în valoare de 78.612.758 lei, vizează alte lucrări, ca amenajare incintă sediu, teren infestat sector III, transport slam sector II şi III.
Prin urmare, nu se poate accepta punctul de vedere al apelantei, în sensul că, prin însumarea primelor opt procese-verbale de compensare din centralizator, s-ar ajunge la un total ce depăşeşte preţul contractului încheiat între părţi.
Criticile apelantei sunt fondate în parte, în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere.
Astfel, în mod greşit instanţa de fond a obligat pârâta la plata penalităţilor de întârziere de 0,2 % pe zi de întârziere, începând cu data scadenţei şi până la data plăţii efective a sumelor datorate.
Cum, reclamanta a înţeles a formula capătul de cerere privind plata penalităţilor de întârziere, doar la data de 10 ianuarie 2007, potrivit precizării acţiunii depuse la doar, penalităţile de întârziere puteau fi acordate doar în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care, raportat la data exercitării dreptului la acţiune este 10 ianuarie 2004 şi până la data plăţii efective a sumelor datorate.
În speţă, nu sunt incidente prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 potrivit cărora: Totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare, prevăzut la alin. (1) şi (2), nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul”.
Astfel, devin incidente speţei prevederile art. 12 din Legea nr. 469/2002, câtă vreme contractul părţilor a fost încheiat anterior intrării în vigoare a acestei legi. Potrivit acestei prevederi „Contractele încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, de părţile contractante cu principalii creditori şi societăţile bancare finanţatoare, rămân în vigoare, cu respectarea termenelor de plată şi a cuantumului sumelor, stabilite la data încheierii acestora”.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal, motivat şi timbrat pârâta SC P. SA Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reiterând în esenţă motivele invocate în apel, susţinând în esenţă că:
1) Instanţa de apel a interpretat în mod greşit procesul-verbal de punctaj din 14 aprilie 2003, apreciindu-se că ar fi vorba de o recunoaştere a unor debite deoarece acest proces de punctaj nu conţine facturile în litigiu (mai mult nici o factură din acest litigiu nu este menţionată expres în acest procesul-verbal), iar aplicarea dispoziţiilor decretului 167/1958 s-a făcut nelegal.
2) În mod nelegal şi netemeinic instanţa de apel nu a reţinut o parte din motivele invocate în apel de SC P. SA BUCUREŞTI, fiind încălcat principiul devolutiv al apelului.
Unul din motivele de apel formulate de SC P. SA BUCUREŞTI privea valabilitatea proceselor-verbale de compensare numerele: 8603/2000, 178/2001, 179/2001, 622/2001 iar instanţa de apel în mod nelegal şi netemeinic a apreciat că au fost „clarificate” în primul ciclu procesual respectiv prin decizia nr. 112/ C din 11 octombrie 2005 a Curţii de Apel Oradea înlăturând apărările pârâtei.
Anularea acestor procese-verbale reprezintă un aspect legal de fondul cauzei, fond care trebuia să fie judecat potrivit dispoziţiilor cuprinse în chiar decizia 112/C/2005 a Curţii de Apel Oradea.
Procesele-verbale de compensare au reprezentat acordul de voinţă a mai multor părţi contractante şi nu puteau fi anulate numai prin acordul unora din părţile semnatare.
Prin semnarea acestor procese-verbale de compensare părţile semnatare au înţeles să procedeze la stingerea reciprocă a unor datorii.
Dacă la semnarea acestor procese-verbale a existat acest acord, privind naşterea actelor juridice, nu acelaşi lucru se poate spune despre partea privind anularea acestora.
Pentru părţile semnatare ale acestor procese-verbale de compensare se poate vorbi de rezoluţiune şi nicidecum de anulare. Pentru a opera rezoluţiunea era însă nevoie de o hotărâre a unei instanţe de judecată, care să constate o culpă a uneia din părţi.
3) În mod greşit instanţa de apel a respins motivele de apel ale SC P. SA BUCUREŞTI faţă de penalităţile solicitate de reclamantă şi acordate de instanţă deoarece considerând debitul principal achitat prin compensare obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere este nelegală şi netemeinică.
Instanţa de apel prin modul în care a acordat reclamantei penalităţile de întârziere a încălcat prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.
Reclamanta a formulat pentru prima dată o cerere pentru plata penalităţilor la data de 10 ianuarie 2007, situaţie în care pârâta SC P. SA apreciază ca fiind prescris dreptul acesteia la penalităţi.
Pârâta SC P. SA BUCUREŞTI a solicitat în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi motivat în scris, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul respingerii în principal a pretenţiilor reclamantei privitoare la preţ şi penalităţi iar în subsidiar respingerea penalităţilor reclamantei.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Din examinarea actelor de la dosarul cauzei prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei rezultă că instanţa de apel în mod corect a apreciat actul dedus judecăţii şi probatoriile administrate în cauză.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 112 din 11 octombrie 2005 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2034 din 2 iunie 2006, procesul verbal de punctaj întocmit de parte la 14 aprilie 2003 reprezintă o recunoaştere a datoriei pârâtei faţă de reclamantă şi că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 litera b din decretul 167/1958 privind întreruperea cursului prescripţiei faţă de recunoaşterea făcută de pârâtă.
Cu privire la procesele verbale de compensare nr. 8603/2001; 178, 179/2001 şi 622/2001 în mod corect a reţinut instanţa de apel că prin aceiaşi decizie a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, s-a reţinut că acestea au fost anulate prin acordul părţilor semnatare întrucât reclamanta nu avea în obiectul său de activitate tranzacţii cu produse petroliere.
Ca atare susţinerile recurentei privind interpretarea greşită de prima instanţă şi de instanţa de apel a procesului verbal din 14 aprilie 2003 cât şi cele vizând anularea proceselor verbale de compensare nu pot fi reţinute.
În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere în mod corect instanţa de apel a reţinut că:
Potrivit art. 8 pct. 2 din contract, părţile de comun acord au stabilit plata unor penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2 % pe fiecare zi de întârziere.
Clauza penală stabilită prin contract şi invocată de reclamantă a devenit incidentă, câtă vreme pârâta nu a respectat obligaţia de plată a preţului.
Criticile recurentei în sensul că debitul principal al fost achitat prin compensare nu sunt întemeiate deoarece procesele verbale de compensare în discuţie au fost anulate prin decizia nr. 112/2005, a Curţii de Apel, Oradea, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, iar ulterior anulării lor, între părţi a avut loc punctajul comun, punctaj finalizat cu procesul verbal încheiat la data de 14 aprilie 2003.
În mod corect a apreciat instanţa de apel că, în speţă, nu sunt incidente prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 potrivit cărora „Totalul penalităţilor de întârziere în decontare prevăzute la alin. (1) şi (2) nu poate depăşi cuantumul sumei asupra cărora sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul”.
În speţă, sunt aplicabile prevederile art. 12 din Legea nr. 469/2002 câtă vreme contractul părţilor a fost încheiat anterior intrării în vigoare a acestei legi.
Potrivit acestei prevederi „Contractele încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, de părţile contractante cu principalii creditori şi societăţile bancare finanţatoare, rămân în vigoare cu respectarea termenelor de plată şi a cuantumului sumelor, stabilite la data încheierii acestora”.
Faţă de cele ce prevăd, rezultă că decizia atacată este legală şi în consecinţă, Înalta Curte va respinge recursul în considerarea art. 312 pct. 1 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC P. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 173 /2007/-A din 27 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2958/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3117/2008. Comercial → |
|---|
