ICCJ. Decizia nr. 3347/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3347/2008
Dosar nr. 35579/3/2006
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată în data de 19 octombrie 2006 la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta SC A. SRL Satu Mare, a chemat în judecată pe pârâtele SC E.B. SA (în prezent L.B. SA) şi SC K.H. SRL solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă din 29 septembrie 2005 încheiat între părţi, pentru încălcarea prin fraudarea legii a unei condiţii esenţiale pentru validitatea acestuia, cauza fiind ilicită, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 9016 pronunţată la data de 3 iulie 2007 în dosarul nr. 35579/3/2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă Tribunalul a reţinut că prin contractul de credit din 17 martie 2005 SC E.B. SA, în calitate de creditor, a acordat debitoarei SC L. SRL două credite pe termen de 5 ani în cuantum de 64.710.000.000 lei şi 512.145 euro, respectiv, de 650.000 euro. Faţă de faptul că prin capitolul IV părţile au convenit constituirea unor garanţii bancare în cadrul acestora, reclamanta SC A. SRL s-a obligat să garanteze restituirea creditului cu 9 imobile aflate în proprietatea sa, asupra cărora au fost înscrise ipoteci de rangul II sau IV.
La 29 septembrie 2005 pârâta creditor SC E.B. SA a înţeles să cesioneze către pârâta SC K.H. SRL creanţele sale rezultând din patru contracte de credit, printre care şi cel din 17 martie 2005. Prin art. 14 din contractul de cesiune părţile au convenit şi transmiterea către cesionar a drepturilor rezultate din garanţiile constituite şi conservate în condiţiile legii, precum şi remiterea către acesta a titlurilor aferente.
Reclamanta, garant al debitorului cedat, consideră că acest contract de cesiune este afectat de nulitate absolută, întrucât a fost încheiat cu încălcarea condiţiilor esenţiale de validitate în ceea ce priveşte capacitatea de a contracta cât şi cauza licită din perspectiva dispoziţiilor art. 11, art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 58/1998, ale Legii nr. 31/1990 cât şi ale art. 948, art. 966, art. 968 C. civ.
La verificare aceste susţineri se dovedesc neîntemeiate. Astfel, în raport cu formularea art. 11, art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 58/1998, atât timp cât creanţa reprezintă un bun imobil incorporabil care poate face obiectul unei cesiuni în condiţiile art. 1391 – art. 1401 C. civ., această operaţiune de transmitere a ei reprezintă pentru instituţia de credit un aspect accesoriu al activităţii de creditare. Dispoziţiile Legii nr. 58/1998 erau în vigoare la momentul încheierii contractului de cesiune, ulterior acestea fiind abrogate prin art. 422 din OUG nr. 99/2006. Dar, în reglementarea actuală, art. 18 alin. (1) reia în parte dispoziţiile art. 11 şi, în plus, stabileşte prin alin. (1)3 că dispoziţiile privind sfera activităţilor ce pot fi desfăşurate de bănci se interpretează şi se aplică astfel încât activităţile enumerate la alin. (1) să acopere orice operaţiuni, tranzacţii, produse şi servicii care se înscriu în sfera acestor activităţi sau pot fi asimilate acestora, inclusiv serviciile auxiliare acestor activităţi.
Prin urmare, operaţiunea de cesionare a unei creanţe şi a garanţiilor ce o însoţesc este accesorie activităţii de creditare şi nu este interzisă prin art. 12 din Legea nr. 58/1998. De altfel, această apărare este infirmată şi în adresa din 4 iunie 2007 a B.N.R. care precizează expres natura accesorie a operaţiunii şi faptul că aceasta nu necesită o autorizare distinctă.
În ceea ce priveşte capacitatea de a contracta a cesionarei pârâte SC K.H. SRL, în legătură cu faptul că aceasta nu are în obiectul de activitate şi recuperarea creanţelor, trebuie reţinut că cesiunea nu este o activitate de recuperare de creanţe ci un act juridic de dobândire a unor creanţe. În cauză SC K.H. SRL nu s-a angajat faţă de cedentă să recupereze creanţa pe care aceasta o avea asupra debitorilor cedaţi SC L. SRL şi SC E., ci a procedat la dobândirea în patrimoniul său a unui drept de creanţă. Prin urmare în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 966 şi art. 968 C. civ. în raport cu motivele de nulitate invocate de reclamantă.
Susţinerile suplimentare formulate de reclamantă prin notele de şedinţă de la 26 iunie 2007 în sensul că cesiunea de creanţă din 29 septembrie 2005 nu i-a fost notificată şi deci nu îi este opozabilă, în condiţiile art. 1391 şi urm. C. civ., nu pot fi reţinute deoarece nu constituie motive de nulitate absolută.
Împotriva acestei sentinţe comerciale reclamanta SC A. SRL a declarat apel, timbrat şi în termen legal, solicitând schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 58 din 31 ianuarie 2008, a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta SC A. SRL Satu Mare solicitând admiterea lui şi modificarea în tot a hotărârilor atacate în sensul admiterii acţiunii sale.
În motivarea recursului său, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportate la cele ale art. 11 – art. 13 din Legea nr. 58/1998 şi art. 948, art. 966 şi art. 968 C. civ., recurenta susţine, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că pârâta L.B. SA putea să perfecteze contractul de cesiune de creanţă, efectuând o interpretare greşită a art. 11 – art. 13 din Legea nr. 58/1998. Astfel potrivit art. 11 alin. (4) băncile ar putea presta doar servicii legate de administrarea bunurilor şi nu de dispoziţie iar art. 12 interzice operaţiunile cu bunuri mobile şi imobile cu excepţia celor prevăzute de art. 13, între care nu se regăsesc şi cesiunile de creanţă. Este de asemenea eronată şi aprecierea B.N.R. făcută în adresa din 4 iunie 2007. Drept urmare contractul de cesiune de creanţă în cauză este afectat de nulitate absolută întrucât a fost încheiat cu încălcarea condiţiilor esenţiale de validitate în ceea ce priveşte capacitatea de a contracta şi cauza licită.
Examinând recursul prin prisma motivului invocat Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Este nefondat motivul de recurs privind capacitatea de a contracta a pârâtei L.B. SA şi cauza ilicită a contractului de cesiune de creanţă întrucât art. 11 şi art. 13 din Legea nr. 58/1998 reglementează activităţile pe care băncile le pot desfăşura, activităţi printre care se numără şi cele de efectuare de operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile necesare desfăşurării activităţii. Or, creanţele reprezintă bunuri mobile incorporale care pot face obiectul actelor juridice translative, respectiv pot fi transmise pe calea unor contracte specifice, cum ar fi şi contractul de cesiune de creanţă (dar nu numai).
Art. 11 alin. (3) din Legea nr. 58/1998 prevede că băncile pot efectua orice alte activităţi ori operaţiuni necesare pentru realizarea obiectului de activitate autorizat, fără a fi necesară includerea lor în autorizaţia acordată, deci inclusiv operaţiuni de recuperare a creanţelor, care se pot concretiza şi în contracte şi în contracte de cesiune de creanţă prin care se urmăreşte încasarea sau recuperarea unor creanţe neperformante.
Pe de altă parte nu există nicio prevedere legală sau reglementară care să instituie numai anumite modalităţi de recuperare a creanţelor sau care să excludă încheierea unor contracte de cesiune de creanţă, astfel încât creditorul, indiferent că este sau nu o bancă, poate recurge la orice modalitate legală de încasare/recuperare a creanţei sale.
De altfel, dreptul băncilor de a efectua operaţiuni de cesiune de creanţă este expres prevăzut şi reglementat în acte normative specifice domeniului bancar, respectiv în Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar şi Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum, iar acestea se bazează pe dispoziţiile generale ale Legii bancare nr. 58/1998.
B.N.R., prin D.R.A., conform adresei din 4 iunie 2007, a precizat că „transmiterea (prin intermediul cesiunii de creanţă) a unei creanţe rezultate dintr-o facilitate de credit acordate de instituţia de credit unei persoane fizice sau juridice, reprezintă pentru respectiva instituţie de credit un aspect accesoriu al activităţii de creditare şi nu necesită o autorizare distinctă în baza prevederilor art. 18 din OUG nr. 99/2006. Apreciem că acelaşi raţionament se aplică şi în cazul dispoziţiilor din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată".
Prin urmare, nefiind vorba de o cauză a cesiunii prohibită de lege, nu sunt aplicabile, referitor la motivele de nulitate invocate, prevederile art. 948, art. 966 şi art. 968 C. civ.
Faţă de cele de mai sus Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Satu Mare împotriva deciziei nr. 58 din 31 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3344/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3351/2008. Comercial → |
|---|
