ICCJ. Decizia nr. 3364/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3364/2008
Dosar nr. 3407/62/2007
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2592 din 18 iunie 2007, Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis cererile formulate de reclamanţii M.E. şi G.B.D., inclusiv cele din dosarele conexate nr. 3408/62/2007 şi nr. 3405/62/2007 şi C.V., T.G.A. şi B.M.L.
S-a constatat nulitatea contractelor de cesiune din data de 19 decembrie 2006 încheiate între pârâta SC R. SA în calitate de cedent şi pârâţii H.L., C.V., T.G.A. şi B.M.L., în calitate de cesionari, cu privire la părţile sociale deţinute la SC B. SRL.
Prin acţiune, reclamanţii M.E. şi G.B.D. au investit instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractelor de cesiune din 19 decembrie 2006 încheiate între pârâta SC R.F. SA, H.L., C.V., T.G.A. şi B.M.L., acţiune prin care au invocat nevalabilitatea consimţământului SC R.F. SA, cauza ilicită a contractului şi încălcarea dispoziţiilor art. 192 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că societatea pârâtă a cedat – la 19 decembrie 2006 – către ceilalţi părţi, un număr de 230,2 şi respectiv 60 părţi sociale pe care le deţinea la SC B.I. SRL, cesiune efectuată în baza hotărârii A.G.O.A. din 27 aprilie 2006.
S-a mai avut în vedere că prin sentinţa nr. 15 din 15 martie 2007 a Tribunalului Braşov s-a constatat nulitatea absolută a hotărârii mai sus arătate situaţie în care consimţământul exprimat prin contractul de cesiune nu a fost valabil exprimat mai ales că prin sentinţă s-a anulat şi împuternicirea Consiliului de Administraţie a societăţii pârâte.
Pe de altă parte, instanţa a constatat că actele au fost încheiate de societate prin numitul P.I. care nu putea angaja valabil societatea.
Apelul formulat de pârâtul B.M.L. împotriva sentinţei a fost respins prin Decizia nr. 9 din 29 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială.
În considerentele deciziei s-a reţinut că susţinerea reclamanţilor în sensul încălcării dreptului la apărare şi a normelor de competenţă materială nu se confirmă întrucât reclamanţii sunt terţi atât faţă de actele de cesiune, cât şi faţă de clauza compromisorie, iar înscrisurile de care reclamanţii au înţeles să se folosească i-au fost comunicate conform art. 112 pct. 5 C. proc. civ. pentru termenul din 2 mai 2007, cererea de amânare fiind corect respinsă.
Pe fondul cauzei, instanţa apelului a considerat că s-a constatat greşit nulitatea contractelor de cesiune motivat de anularea A.G.O.A. din 21 septembrie 2006 prin sentinţa nr. 15 din 15 martie 2007, întrucât Decizia de vânzare a părţilor sociale a fost adoptată în şedinţa Consiliului de Administraţie din 13 septembrie 2006, ca neconstituind act de executare a hotărârii adunării generale prin care s-a votat doar necesitatea adoptării unor măsuri de creştere a eficienţei, inclusiv prin acţiune.
Cu privire la hotărârea Consiliului de Administraţie s-a precizat că, în lipsa unei hotărâri a adunării generale care s-ă cenzureze ori să-i dea girul, Decizia nefiind validă, ci nulă absolut pentru lipsa capacităţii SC R. SA de a cesiona.
De asemenea, societatea nu a exprimat un consimţământ valabil întrucât P.I. a avut calitatea de membru al consiliului de administraţie, având atribuţii de gestiune alături de ceilalţi membri ai Consiliului de Administraţie ca organism colectiv. Or, hotărârea Consiliului de Administraţie nu echivalează cu hotărârea adunării generale care să-i confere domnului P.I. un drept de reprezentare, nefiind aplicate prevederile art. 150 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. Pe de altă parte, deşi contractul de administrare încheiat cu SC I. SRL a fost denunţat unilateral cu o zi înainte de semnarea actelor de cesiune (18 decembrie 2006), el a fost depus împreună cu cererea de menţiuni la Registrul Comerţului, în data de 20 decembrie 2006, după semnarea actelor de cesiune. Astfel, s-a constatat că la 19 decembrie 2006, societatea SC R.F. SA era reprezentată legal de B.M.L. ce putea fi înlocuit – în situaţii excepţionale de C.V.
Pentru aceste motive instanţa a reţinut lipsa consimţământului societăţii.
În ce priveşte cauza ilicită s-a considerat că nu se poate vorbi de o deturnare a interesului social la interesul reclamanţilor, motiv pentru care nu se confirmă.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul care a invocat motivele de nelegalitate reglementate de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în susţinerea cărora arată următoarele:
1. Respingând cererea de amânare, instanţa de fond i-a încălcat dreptul la apărare garantat prin Constituţie.
Recurentul susţine că, prin încheierea de şedinţă din 18 iunie 2007 s-au produs mai multe încălcări ale acestui drept la sensul că: în mod nejustificat nu s-a admis cererea de amânare deşi părţile adverse nu s-au opus amânării; dat fiind că în şedinţă s-au depus înscrisuri, instanţa trebuia să oblige partea să predea suficiente exemplare pentru a le comunica tuturor părţilor; nu s-a observat că cererea de apărare era prima formulată în cauză.
2. Decizia atacată s-a pronunţat cu încălcarea competenţei altei instanţe, neluându-se în considerare clauza compromisorie inserată în contractul de cesiune, prin care părţile au convenit ca soluţionarea eventualelor litigii să fie soluţionată de Comisia de Arbitraj de pe lângă C.C.I. Braşov.
3. Instanţa de apel a respins cererile în probaţiune formulate, limitându-se doar la proba cu înscrisuri astfel că a fost pus în imposibilitatea de a dovedi aspecte importante în economia cauzei.
4. Sentinţa este nemotivată, instanţa fondului limitându-se la a relua susţinerile reclamanţilor.
5. S-a reţinut greşit lipsa consimţământului întrucât Decizia de vânzare a părţilor sociale deţinute de SC R. SA la SC B.I. SRL a fost adoptată în şedinţa Consiliului de Administraţie din 13 septembrie 2006, iar la 6 octombrie 2006 a fost adoptată hotărârea asociaţilor SC B.I. SRL prin care s-a aprobat intenţia de cumpărare a părţilor sociale, cele două acte nefiind contestate.
Se susţine că, în cauză nici nu era nevoie de o hotărâre A.G.A. pentru că părţile sociale cesionate au reprezentat 2,6% din capitalul social.
De asemenea se arată că prin Consiliul de Administraţie, domnul P.I. a fost împuternicit să se ocupe de cesionarea părţilor sociale deşi, în calitate de administrator al SC B. SRL nici nu avea nevoie de o asemenea împuternicire, în raport de prevederile art. 150 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care dau posibilitatea administratorului să înstrăineze active a căror valoare să nu depăşească 10% din valoarea totală a activelor societăţii.
Intimaţii au depus întâmpinare la 8 septembrie 2008 prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând că motivele de recurs sunt preluate din apel şi vizează nelegalitatea sentinţei şi nu a deciziei atacate. Se susţine că singurele motive de recurs care ar putea fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege sunt pretinsa încălcare a competenţei şi a art. 156 C. proc. civ. care însă, nu sunt fondate.
Analizând Decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele motive:
Referitor la motivele ce vizează încălcarea dreptului la apărare se constată că au fost respectate prevederile art. 112 pct. 5 C. proc. civ., pârâtului fiindu-i comunicate înscrisurile depuse de reclamanţi în dovedirea acţiunii pentru termenul din 2 mai 2007.
Corect au fost aplicate şi dispoziţiile art. 156 C. proc. civ. conform cu care – instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată- în sensul că instanţa nu este obligată să acorde un nou termen de judecată, aceasta constituind o simplă facultate prevăzută de lege.
Acordarea amânărilor în temeiul prevederilor menţionate este atributul suveran de apreciere al instanţei care poate refuza o asemenea solicitare în situaţia în care constată că cererea nu este temeinic motivată. De altfel, instanţa a dat eficienţă prevederilor alin. (2) în sensul că a amânat pronunţarea, oferind părţii posibilitatea de a depune concluzii scrise.
Nu pot fi primite nici criticile ce vizează încălcarea competenţei materiale a instanţei dată fiind măsura convenţională a clauzei compromisorii inserată în contractul de cesiune, contract faţă de care reclamanţii au calitatea de terţi.
De asemenea, sunt nefondate criticile ce ţin de presupusa nemotivare a sentinţei, constatându-se respectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Relativ la soluţia dată cererii de apel, Înalta Curte constată că sunt fondate motivele întemeiate pe aplicarea greşită a legii.
Astfel, s-a reţinut greşit că, la data perfectării contractului de cesiune a lipsit consimţământul SC R. SA întrucât Decizia de vânzare a părţilor sociale deţinute de SC R. SA la SC B.I. SRL a fost adoptată în şedinţa Consiliului de Administraţie al SC R. SA din 13 septembrie 2006 şi nu în hotărârea A.G.A. din 6 octombrie 2006 prin care s-a votat doar necesitatea adoptării unei măsuri de creştere a eficienţei, inclusiv prin vânzarea de active.
Prin această decizie, ce nu a fost atacată, numitul P.I. a fost împuternicit să se ocupe de vânzarea părţilor sociale.
Mai mult, în calitatea sa de administrator al SC B. SRL, acesta nici nu ar fi avut nevoie de o aprobare a adunării generale în raport de faptul că părţile sociale înstrăinate reprezentau 6% din valoarea totală a activelor societăţii [art. 150 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, modificată prin Legea nr. 441/2006].
Pe de altă parte, instanţa a făcut aplicarea greşită şi a prevederilor art. 54 din Legea nr. 31/1990 când, deşi a reţinut denunţarea unilaterală a contractului de administrare încheiat cu SC I. SRL la 18 decembrie 2006 (cu o zi înainte de perfectarea cesiunii) a considerat că acesta nu produce efecte întrucât a fost publicată în Monitorul Oficial în ianuarie 2007.
Instanţa de apel a făcut o confuzie între efectele de opozabilitate faţă de terţi şi condiţiile de validitate ale acestor acte, dat fiind că reclamanţii nu sunt terţi faţă de SC R. SA, ci acţionari ai acesteia.
Mai mult, chiar şi în situaţia în care s-ar fi constatat o depăşire a limitelor mandatului administratorului, sancţiunea actelor încheiate nu ar fi constat în nulitatea acestora, ci într-o eventuală răspundere a acestuia pentru prejudiciul cauzat.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va admite recursul în sensul art. 312 C. proc. civ. şi va modifica Decizia atacată în sensul că se va admite apelul pârâtului cu consecinţa respingerii acţiunii reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite, recursul declarat de pârâtul B.M.L. împotriva deciziei nr. 9/AP din 29 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială, pe care o modifică, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul B.M.L. împotriva sentinţei comerciale nr. 2592 din 18 iunie 2007 a Tribunalului Braşov, secţia comercială, de contencios administrativ, pe care o schimbă în tot şi respinge cererile conexe formulate de reclamanţii G.B.D. şi M.E., ca neîntemeiate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3363/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3366/2008. Comercial → |
|---|
