ICCJ. Decizia nr. 82/2008. Comercial. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 82/2008
Dosar nr. 5521/105/2006
Şedinţa publică de la 18 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 5514/2006 la Tribunalul Prahova, reclamanta SC C.R. SRL Bucureşti, a chemat în judecată pe pârâta C.M.E., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate dreptul de locaţiune asupra imobilului situat în Buşteni, Drumul Naţional, cu obligarea la cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a subînchiriat acest imobil, la data de 14 iulie 2000 de la SC D.C.I. SRL Bucureşti pentru o perioadă de 19 ani.
Reclamanta a invocat în susţinerea stării de fapt, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1441 C. civ.
Pârâta formulând întâmpinare şi cerere reconvenţională, a solicitat respingerea acţiunii pe considerentul inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 1441 C. civ. şi constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere din 10 decembrie 1994 încheiat între SC D. SRL Bucureşti şi SC D.C.I. SRL Bucureşti, a contractului de subînchiriere din 14 iulie 2000, încheiat între SC D.C.I. SRL Bucureşti şi SC C.R. SRL Bucureşti şi a actului adiţional nr. 1 la contractul de închiriere.
Pârâta a mai solicitat obligarea reclamantei, a pârâtei SC D. SRL Buşteni şi SC D.C.I. SRL Bucureşti la plata sumei de 1050 Ron, pentru fiecare lună, începând cu data introducerii acţiunii, reprezentând lipsa de folosinţă pentru imobilul în litigiu.
A solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 57 C. proc. civ., introducerea în cauză a coproprietarei L.A.M.
În motivarea cererii reconvenţionale, pârâta a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 149/2002 a Tribunalului Braşov, s-a anulat în parte contractul de vânzare-cumpărare prin care SC D. SRL, a achiziţionat imobilul, pentru fraudă la lege şi constându-se dreptul său de proprietate şi al intervenientei L.A.M., asupra acestuia, s-a dispus şi evacuarea SC D. SRL din spaţiul locativ.
În susţinerea cererilor, părţile au depus înscrisuri.
Analizând probatoriul administrat, Tribunalul, prin sentinţa nr. 266 din 26 ianuarie 2006, a respins acţiunea reclamantei şi admiţând cererea reconvenţională a constatat nulitatea contractului de închiriere din data de 10 decembrie 1994, încheiat între SC D. SRL şi SC D.C.I. SRL, a contractului de subînchiriere din 14 iulie 2000 încheiat între SC D.C.I. SRL şi reclamantă şi a actului adiţional nr. 1, la contractul de închiriere din 10 decembrie 1994.
Prin aceiaşi hotărâre, pârâta reclamantă a fost obligată la plata sumei de 1050 Ron lunar, începând cu data de 20 decembrie 2005, până la data pronunţării hotărârii, reprezentând despăgubiri, pentru lipsa de folosinţă şi la 773,80 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând cererea reconvenţională, faţă de pârâtele SC D. SRL şi SC D.C.I. SRL, în ceea ce priveşte solicitarea de despăgubiri, pentru lipsa de folosinţă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut:
Prin contractul încheiat la 14 iulie 2000, reclamanta a subînchiriat imobilul în litigiu, de la SC D.C.I. SRL Bucureşti.
Tribunalul Braşov, prin sentinţa nr. 149/2002 rămasă irevocabilă, a constatat nulitatea absolută, parţială, a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat la data de 11 februarie 1993, între pârâtele SC C. SA Sinaia şi SC D. SRL Bucureşti în ceea ce priveşte vânzarea imobilelor V.M. şi V.M. din localitatea Buşteni.
Potrivit principiului anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului iniţial, datorită legăturii sale cu primul, instanţa a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere din 10 decembrie 1994, încheiat între pârâtele SC D. SRL Bucureşti şi SC D.C.I. SRL Bucureşti, a contractului de subînchiriere din data de 14 iulie 2000, încheiat între pârâta SC D.C.I. SRL şi reclamantă precum şi a actului adiţional la contractul de închiriere.
S-a reţinut astfel că, pârâta SC D. SRL Bucureşti, ca urmare a anulării titlului său de proprietate, nu putea transmite vre-un drept către subdobânditoarele pârâte, în favoarea cărora, nu s-a reţinut buna credinţă, deoarece cunoşteau existenţa unor litigii privind bunul.
Instanţa a apreciat că în cauză nu se pot reţine dispoziţiile art. 1441 C. civ., deoarece pârâta reclamantă şi-a redobândit dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească.
Prin încheierea din 25 aprilie 2007, Tribunalul admiţând cererea de îndreptare eroare materială şi lămurirea înţelesului dispozitivului sentinţei, formulată de pârâta C.M.E., a îndreptat eroarea materială, în sensul că data pronunţării sentinţei este 26 ianuarie 2007 şi nu 26 ianuarie 2006 şi că amânarea pronunţării a fost pentru data de 26 ianuarie 2007 şi nu pentru 26 februarie 2007.
Instanţa a lămurit şi dispozitivul sentinţei, în sensul obligării pârâtei reclamante SC C.R. SRL la plata sumei de 1050 Ron lunar către reclamanta pârâtă, cu titlu de lipsă de folosinţă începând cu data de 20 decembrie 2006, până la data pronunţării sentinţei şi a sumei de 773,80 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei în termen legal, a declarat apel, pârâta reclamantă C.M.E., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, numai în ceea ce priveşte soluţionarea cererii reconvenţionale susţinând următoarele:
- instanţa în mod greşit a admis cererea de despăgubiri, pentru lipsa de folosinţă doar pentru suma de 1050 Ron în loc de 3000 Euro.
- în mod greşit au fost exonerate de la plata acestor despăgubiri şi pârâtele intimate SC D. SRL şi SC D.C.I. SRL deoarece s-a dovedit manoperele frauduloase la care au recurs la încheierea actelor juridice.
Examinând sentinţa, în raport de criticile formulate de apelantă, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 150 din 12 iulie 2007 pronunţată în dosarul nr. 5521/105/2006, a respins apelul ca nefondat, pentru următoarele considerente.
S-a apreciat că, prin precizarea cererii reconvenţionale s-a solicitat obligarea pârâtelor la câte 1050 Ron, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă de la data introducerii acţiunii şi până la rămânerii definitive a hotărârii pronunţate, pentru care a achitat şi taxa de timbru.
Faţă de această precizare s-a apreciat că prima instanţă s-a pronunţat exact pe cele solicitate de către apelantă.
În ceea ce priveşte cea de a doua critică, s-a reţinut ca, fiind justificată, doar obligarea la despăgubiri civile a societăţii care a deţinut imobilul respectiv a reclamantei pârâte SC C.R. SRL Bucureşti.
Pârâta reclamantă C.M.E., a declarat recurs împotriva acestei decizii, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea ei, admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul obligării reclamantei intimate SC C.R. SRL Bucureşti şi a pârâtelor intimate, în solidar la plata unei despăgubiri, reprezentând echivalentul în lei la data plăţii a 3000 Euro, pentru fiecare lunară de la data introducerii acţiunii.
Susţinând că decizia atacată este lipsită de temei legal, fiind dată prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998 – art. 999 C. civ. şi art. 247 C. proc. civ., recurenta a dezvoltat în fapt două critici şi anume:
- cererea introductivă nu a fost modificată, prin nota de calcul a taxei de timbru, aşa cum greşit au reţinut instanţele, deoarece această notă nu atrage incidenţa art. 247 alin. (3) C. proc. civ., şi nu putea fi apreciată ca o renunţare la drept.
- instanţele au reţinut greşit că împrejurarea legată de deţinerea imobilului este cea care atrage răspunderea pentru despăgubirile solicitate pentru nefolosinţa imobilului.
Or, cererea de obligare la despăgubiri îşi are izvorul în convenţia celor trei părţi aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ.
Criticile sunt nefondate.
Aşa cum au reţinut ambele instanţe, în temeiul art. 119 C. proc. civ., recurenta, în calitatea sa de pârâtă faţă de cererea introductivă, a introdus cerere reconvenţională, urmărind valorificarea unor drepturi proprii, unul dintre acestea referindu-se la obligarea pârâtelor la 3000 Euro lunar pentru lipsa folosinţei spaţiului în litigiu.
Cererea reconvenţională a fost precizată ulterior, în raport de care recurenta a întocmit o notă de calcul a taxei de timbru, taxă pe care a achitat-o.
Aşa fiind, în mod judicios, instanţele s-au pronunţat în raport de această precizare, acordând suma solicitată aceea de 1050 lei, respectând dispoziţiile legale prevăzute de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Chiar şi în ipoteza în care, nu s-ar fi făcut acea precizare, instanţa de fond, era ţinută să se pronunţe în raport de cuantumul pentru care s-a plătit taxa de timbru cu respectarea art. 18 din Legea nr. 146/1997.
Aşadar critica este nefondată.
Obligarea doar a intimatei reclamante SC C.R. SRL Bucureşti la despăgubiri civile, cu motivarea că numai aceasta a deţinut imobilul în litigiu şi astfel a împiedicat folosinţa lui de către recurentă, este justă şi se întemeiază pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ.
Refuzul intimatei reclamante de a elibera imobilul, după pronunţare hotărârii de evacuare, îmbracă forma unui act ilicit, ce atrage răspunderea civilă delictuală.
Relevant în stabilirea izvorului pretenţiilor de despăgubiri formulate de recurentă este tocmai acest fapt şi nu raportul juridic anterior, în baza căruia intimata reclamantă a intrat în posesia bunului în litigiu aşa cum se susţine în recurs.
Urmează a se reţine că nici această critică nu este fondată şi implicit că în cauză, decizia atacată nu este afectată de motivul de nelegalitate invocat.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, în baza art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta C.M.E. împotriva deciziei nr. 150 din 12 iulie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 18 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 80/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 904/2008. Comercial. Obligatia de a face.... → |
|---|
