ICCJ. Decizia nr. 1208/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1208/200.
Dosar nr. 42056/3/200.
Şedinţa publică din 8 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 693 din 17ianuarie 2008 pronunţată în dosarul nr. 42056/3/2007, în fond după declinare spre competenţă soluţionare, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acţiunea prin care reclamanta SC P. SA a solicitat obligarea pârâtei SC M.S. SRL la plata sumei totale de 221.756,77 Ron din care 108.869,98 Ron reprezentând contravaloare preţ livrări beton şi chirii auto, iar 112.886,76 Ron penalităţi de întârziere, precum şi la plata cheltuielilor de judecată aferente litigiului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta nu a probat existenţa raporturilor comerciale cu pârâta, întrucât facturile anexate acţiunii nu îndeplinesc cerinţele art. 46 C. com., nepurtând nici ştampila reclamantei, nefiind dovedite existenţa raporturilor de locaţiune sau o împuternicire din partea pârâtei cu identificarea unui delegat însărcinat cu ridicarea produselor pentru care se solicită preţul.
A mai constatat instanţa fondului că în lipsa încheierii unui contract între părţi, prin care să se prevadă o clauză penală sancţionatorie în condiţiile art. 1066 C. civ. pentru situaţia executării cu întârziere sau necorespunzatoare de către debitor a obligaţiilor contractuale, apare nefondată şi solicitarea plăţii unor penalităţi de întârziere.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta.
Prin Decizia nr. 270 din 20 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat, instanţa de control judiciar apreciind că soluţia tribunalului este temeinică şi legală.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând prevederile art. 299 şi urm. C. proc. civ. şi susţinând greşita aplicare a art. 1176 C. civ. şi art. 46 C. com.
A mai aratat recurenta că factura fiscală nr. 2835279 din 28 februarie 2007 este sub incidenţa OUG nr. 110/2006, de modificare şi completare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal - art. 155 alin. (5), cu aplicabilitate din 01 ianuarie 2007 şi că, potrivit art. 46 C. com., facturile acceptate pot constitui mijloace de probă în litigiile comerciale, în speţă facturile depuse având semnătura debitorului, astfel încât îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 1176 şi urm. C. civ.
Analizând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Recurenta solicită modificarea hotărârii instanţei de apel şi cu toate că motivele de recurs invocate sunt neindicate de către aceasta în drept, ele pot fi însă încadrate în motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând hotărârile instanţei de fond si apel se observă că ele cuprind motivele pe care se sprijină si acestea nu sunt motive contradictorii ori străine de natura pricinii; instanţa nu a schimbat natura ori înţelesul lămurit si vădit neindoielnic al actului juridic dedus judecăţii, iar hotărârea pronunţată este întemeiată legal si nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii .
Instanţa de fond si cea apel au reţinut în mod corect că nu există raporturi contractuale comerciale între părţile din acest dosar si că acestea nici nu au fost probate de către recurenta-reclamantă SC P. SA, sarcina probei incumbându-i acesteia conform art. 1169 C. civ. iar „cel ce face o propunere în faţa judecăţii trebuie să o dovedească" .
Legea română în Codul Civil are dispoziţii imperative obligatorii care prevăd ca numai contractele scrise încheiate între părţi beneficiază în caz de neexecutare a obligaţiilor, de concursul coercitiv al statului, astfel: în art. 969 C. civ. se arata: "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante", si "Convenţiile trebuie executate cu buna-credinţă." (art. 970 C. civ.).
Deasemenea, în art. 46 C. com. se stipulează că numai "facturile acceptate " pot constitui o probă pentru existenţa unor obligaţii comerciale sau liberaţiuni. "
Recurenta nu a făcut dovada nici in faţa instanţei de fond, nici in apel şi nici în recurs ca ar fi livrat produse către intimată sau că ar exista un contract de prestări servicii, de vânzare-cumpărare sau raporturi de locaţiune pentru a se putea solicita contravaloarea unei chirii auto sau alte obligaţii de plată.
Numai prin existenţa unui contract se putea dovedi existenţa unui acord de voinţă al părţilor, contract bilateral care ar fi născut drepturi si obligaţii pentru ambele părţi cocontractante, adică raporturi juridice obligaţionale.
Acest contract, daca ar fi existat, ar fi trebuit să îndeplinească si anumite condiţii pentru a putea fi considerat o convenţie valabil încheiată, conform art. 948 C. civ. (1. capacitate de a contracta; 2. consimţământ valabil al părţii care se obligă ; 3. obiect determinat si 4. cauza licită).
Recurenta-reclamantă, nu numai că nu a dovedit executarea prestaţiilor pentru care s-au emis facturile fiscale care nu au fost acceptate la plată (in acceptiunea legii), dar mai mult decât atât, aceste facturi inclusiv cea indicată prin cererea de recurs F.F. nr. 2835279 din 28 februarie 2007 nu poartă la rubrica de primire semnătura niciunui angajat al intimatei.
Tribunalul Bucureşti reţine în mod corect în sentinţa comercială nr. 693 din 17ianuarie 2008 că facturile depuse "nu îndeplinesc cerinţele art. 46 C. com., nu poartă nici ştampila reclamantei" dar mai ales nu poartă nici ştampila intimatei pentru a putea fi considerate că sunt acceptate la plată.
Faţă de faptul invocat şi în cererea de recurs ca o singură factură (F. nr. 2835279 din 28 februarie 2007) ar cădea sub incidenţa Legii nr. 571/2003 (modificată si de OUG nr. 110/2006) si nu ar fi fost necesară ştampila firmei emitente nu are nicio relevanţă juridică asupra faptului că nu este o factură acceptată la plata de societatea intimată-parată.
lnstanţa de apel a arătat în considerentele deciziei comerciale nr. 270 din 20 mai 2008 că prevederile Legii nr. 571/2003 [art. 155 alin. (5) si (6)] nu au rolul dovedirii raporturilor comerciale ci arată numai cerinţele, informaţiile pe care trebuie sa le cuprindă o factură (obligaţii ale unităţii emitente) având relevanţă faptul că intimata nu îşi însuşeşte semnăturile aplicate la rubrica "semnătura de primire" pe aceste facturi pentru că ele nu reprezintă semnăturile unor angajaţi ai acesteia, precum şi faptul că unele facturi nici măcar nu au niciun fel de semnătură .
Pentru toate aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 270 din 20 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC P. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 270 din 20 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 8 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1204/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1212/2009. Comercial → |
|---|
