ICCJ. Decizia nr. 1330/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1330/2009
Dosar nr. 6988/2/200.
Şedinţa publică din 7 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 5 octombrie 2007 SC A.T. Tormac SRL din localitatea Tormac judeţul Timiş a formulat contestaţie la executare împotriva titlului executoriu şi somaţiei de plată înregistrată cu nr. 6132 din 18 septembrie 2007 emise de A.D.S. Bucureşti solicitând anularea măsurilor dispuse de către intimată, a executării silite iniţiate în temeiul titlului executoriu indicat, inclusiv anularea titlului executoriu şi efectelor acestuia. Temeiul de drept al contestaţiei a fost indicat a fi art. 44 şi urm. din OUG nr. 51/1998 modificată, coroborate cu art. 399 şi urm. C. proc. civ.
Contestatoarea a arătat că, după mai multe comunicări succesive, la data de 25 septembrie 2007, i-a fost comunicat titlul executoriu respectiv contractul de concesiune nr. 11 din 3 iunie 2002 care constata soldul creanţei în valoare de 91.235,99 lei reprezentând redevenţa în sumă de 40.591,18 lei şi penalităţi de întârziere în sumă de 50.644,81 lei, fiind somată în temeiul dispoziţiile art. 58 din OUG nr. 51/1998 să achite creanţa în termen de 5 zile de la primirea comunicării, respectiv a adresei 61372 din 18 septembrie 2007. A arătat în continuare că la data încheierii contractului menţionat părţile nu au înţeles să-i confere acestuia, pe cale convenţională caracterul de titlu executoriu, iar potrivit Legii nr. 190/2004 acest contract nu poate fi titlu executoriu întrucât legea nu retroactivează, calitatea de titlu executoriu al contractelor de concesiune fiind conferită doar contractelor care au fost încheiate ulterior promulgării legii. Pe fondul litigiului a arătat că în contractul de concesiune părţile nu au prevăzut expres posibilitatea ca penalităţile de întârziere să depăşească debitul de bază invocând dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 şi a contestat caracterul cert şi lichid al creanţei aşa încât conform art. 44 din OUG nr. 51/1998 nu poate avea loc o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile.
în cauză a fost administrată proba cu înscrisuri şi expertiza contabilă având ca obiectiv stabilirea cuantumului sumei datorate de contestatoare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis contestaţia la executare, a anulat toate actele şi formele de executare efectuate de intimată împotriva contestatoarei în baza somaţiei de plată nr. 61372 din 18 septembrie 2007 şi a obligat-o pe intimată să plătească cheltuieli de judecată în cuantum de 3.566,30 lei, aşa cum rezultă din sentinţa comercială nr. 95 din 4 iunie 2008.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că Legea nr. 190/2004 nu-şi poate produce efectele pentru trecut, fără a fi încălcat principiul general al neretroactivităţii legii civile, astfel că în temeiul acestui act normativ contractul de concesiune încheiat între părţi în anul 2002 nu poate constitui titlu executoriu, că nu se poate confunda contractul ca act juridic, guvernat de legea existentă la momentul încheierii lui, cu efectele contractului, respectiv obligaţia de plată şi că nu se poate aprecia caracterul executoriu al unui act juridic în funcţie de normele juridice existente la data exigibilităţii creanţei.
In temeiul art. 274 C. proc. civ. intimata a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Intimata A.D.S. Bucureşti a formulat recurs împotriva sentinţei comerciale invocată mai sus, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii ca neîntemeiată a contestaţiei la executare.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ., art. 3041 C. proc. civ., OUG nr. 51/1998 republicată, OUG nr. 64/2005, Legea nr. 190/2004, contractul de concesiune nr. 183/2000.
A susţinut în recursul său că o contestaţie la executare nu poate fi întemeiată decât pe vicii şi nelegalităţi ale actelor de executare ulterioare actelor ce se execută, situaţie în care nu ne aflăm, pentru că executarea s-a început în temeiul unor acte normative respectiv OUG nr. 64/2005 şi OUG nr. 51/1998 cu modificările şi completările ulterioare precum şi Legea nr. 64/1994 cu modificările şi completările ulterioare. A invocat de asemenea dispoziţiile art. 399 C. proc. civ. privind netemeinicia contestaţiei la executare.
Un alt motiv invocat de recurentă constă în faptul că A.D.S. este în drept să obţină îndeplinirea obligaţiilor asumate de către contestatoare în temeiul contractului de concesiune nr. 11/2002 aceasta neputând produce dovezi pentru a demonstra plata redevenţei datorate în temeiul contractului.
Pe fondul contestaţiei a arătat că executarea a fost pornită în baza OUG nr. 64/2005 şi OUG nr. 51/1998 şi a principiului disponibilităţii procesuale, aşa încât recurenta a întocmit şi comunicat somaţia de plată a sumei datorate în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de concesiune nr. 11/2002; că potrivit art. 3741 C. proc. civ. înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără investirea cu formulă executorie astfel că actele de executare efectuate de recurentă sunt în deplină concordanţă cu legile în vigoare neexistând nici o cauză de nelegalitate care ar putea duce la anularea lor; că Legea nr. 190/2004 nu distinge în raport de momentul când a luat naştere raportul juridic şi nici nu aduce vreo atingere drepturilor şi obligaţiilor părţilor definitiv stabilite sub imperiul altei legi şi având în vedere că dispoziţiile legale referitoare la executarea silită cu caracter public nu se poate considera că asupra acestora prevalează legea privată a contractului, astfel că art. 3 din Legea nr. 190/2004 se aplică şi efectelor nerealizate ale contractului încheiat anterior, fiind norme de procedură de imediată aplicare, neavând relevanţă legea sub imperiul căreia s-a născut raportul de drept pe care se fundamentează şi neputând fi restrânsă sfera de aplicare asupra anumitor contracte în funcţie de data când aceasta a fost încheiată, astfel că legea nefacând nicio distincţie între contractele de concesiune încheiate anterior şi cele încheiate ulterior apariţiei acesteia, nici noi nu putem face o astfel de distincţie conform principiului ubi lex non distinquit nec nos distinquere dehemus. A invocat în acest sens sentinţa comercială nr. 71/2007 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI comercială, şi principiul tempus regit actum potrivit căruia un raport juridic civil produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii lor, precum şi caracteristica esenţială a contractului de concesiune, executare succesivă, arătând că în mod greşit instanţa de fond a interpretat dispoziţiile legale.
Analizând cererea de recurs Curtea consideră că dezvoltarea motivelor astfel cum au fost formulate de către recurentă face posibilă încadrarea acestora în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi modificată când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ. când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii şi constată că recursul este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 78 din Constituţia României „Legea se publică în Monitorul oficial al României şi intră în vigoare la 5 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută de textul ei".
Aplicarea legii în timp este guvernată de principiile neretroactivităţii legii civile noi şi aplicării imediate a legii civile noi, care se presupun şi se completează reciproc.
Principiul neretroactivităţii legii civile este regula juridică conform căreia legea se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei nu şi situaţiilor anterioare, Constituţia dispunând în art. 15 alin. (2) în sensul că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, legislativ acest principiu fiind consacrat expres în art. 1 C. civ., potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă".
Principiul aplicării imediate a legii noi, care presupune şi completează principiul neretroactivităţii, constituie regula potrivit căreia legea nouă, de îndată ce a fost adoptată, se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi şi ca regulă de interpretare este consacrată de art. 978 C. civ. în sensul că legea trebuie interpretată în sensul aplicării, iar nu în sensul neaplicării.
Ca urmare legea nu are putere retroactivă, însă ea trebuie aplicată imediat, astfel că o situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, regulă cristalizată în adagiul tempus regit actum.
Interpretarea actului juridic în opinia recurentei în sensul că Legea nr. 190/2004 se aplică şi situaţiilor juridice produse înainte de adoptarea acesteia, astfel că titlul executoriu este dat prin lege şi că în mod corect s-a început executarea silită în virtutea dispoziţiilor OUG nr. 64/2005 şi OUG nr. 51/1998, este eronată pentru că dacă am aplica dispoziţiile Legii nr. 190/2004 situaţiilor produse înainte de adoptarea ei ar însemna pe de o parte să nesocotim legea aplicabilă la acel moment adică la data de 3 iunie 2002 când a fost încheiat contractul de concesiune, situaţie fată de care sancţiunea aplicată ar fi nulitatea actului încheiat, pe de altă parte acest mod de interpretare ar crea nesiguranţa în circuitul civil şi neîncrederea în lege.
În acelaşi sens este de precizat că nici o lege nu poate să prevadă o dispoziţie privind aplicarea ei retroactivă, rară ca aceasta să nu fie neconstituţională, motiv pentru care, cu atât mai mult, nu se poate pe cale de interpretare să se ajungă la concluzia că o dispoziţie din legea nouă să fie aplicabilă pentru trecut.
În ceea ce priveşte motivarea întemeiată pe principiul ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus recurenta se află din nou într-o eroare atâta vreme cât aplicarea legii în timp este guvernată de principiul neretroactivităţii care obligă ca legea nouă să se aplice numai pentru viitor astfel că nu se poate reţine că dacă legea nu distinge cu privire la aplicarea ei în timp, legea nouă poate fi aplicată şi pentru trecut şi pentru viitor. O astfel de interpretare ar conduce la încălcarea principiului neretroactivităţii legii ceea ce ar determina în final nulitatea actelor juridice încheiate cu nerespectarea acestui principiu.
Se constată deci că validitatea contractelor de concesiune se apreciază potrivit condiţiilor stabilite în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 190/2004 potrivit căruia „contractele de concesiune a terenurilor cu destinaţie agricolă, încheiate cu A.D.S., constituie titlu executoriu pentru plata redevenţei, la termenele şi modalităţile stabilite în contracte" şi cum contractul de concesiune nr. 11/2002 a fost încheiat anterior adoptării Legii nr. 190/2004, acestuia nu-i pot fi aplicate decât condiţiile legii aplicabile la momentul încheierii lui şi nicidecum dispoziţiile Legii nr. 190/2004, contractul de concesiune mai sus menţionat neputând fi titlu executoriu.
In acest context motivele invocate de recurentă în susţinerea legalităţii emiterii actelor de executare fundamentate pe existenţa contractului de concesiune nr. 11/2002 ca titlu executoriu, nu pot fi reţinute, urmând a fi respinse, Curtea constatând că în mod corect prima instanţă a aplicat dispoziţiile art. 44 din OG nr. 51/1998 şi art. 399 C. proc. civ., analizând apărările pe fond ale contestatoarei şi reţinând că nu se poate aprecia caracterul executoriu ale unui act juridic în funcţie de normele juridice existente la data exigibilităţii creanţei, ci la data încheierii actului, moment la care nu exista o lege care să confere contractului nr. 11/2002 caracterul de titlu executoriu.
In aceste împrejurări se constată că instanţa de fond corect a interpretat actul dedus judecăţii şi a aplicat dispoziţiile OUG nr. 64/2005, OUG nr. 51/1998, precum şi Legea nr. 190/2004, astfel că hotărârea atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii iar Decizia împotriva căreia a fost declarat recursul se află la adăpost de orice critică.
Reţinând că motivele invocate de recurentă sunt nefondate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul. Cheltuielile de judecată solicitate de intimată constând în contravaloarea cheltuielilor de deplasare nu se acordă întrucât din examinarea copiilor facturilor fiscale se constată că deplasarea s-a efectuat anterior termenelor de judecată, respectiv la data de 19 ianuarie 2009 şi 4 mai 2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E CI D E
Respinge recursul declarat de pârâta A.D.S. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 95 din 4 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2009
| ← ICCJ. Decizia nr. 1327/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1332/2009. Comercial → |
|---|
