ICCJ. Decizia nr. 167/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 167/2009
Dosar nr. 1387/2/2008
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul C.L. a chemat în judecată SC T. SA Bucureşti şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 1.142.815.758 lei chirie, diferenţă valoare contractuală, dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Litigiul a fost soluţionat de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială care prin sentinţa nr. 1390 din 28 martie 2005 a admis în parte acţiunea reclamantului iar pârâta SC T. SA Bucureşti a fost obligată la plata sumei de 127.467.500 lei chirie, 80.889.391 lei penalităţi de întârziere pe perioada 20 ianuarie 2001 – 31 iulie 2003, 411.687.124 lei diferenţă valoare construcţie nefinalizată şi 147.334.868 lei penalităţi de întârziere calculate pentru suma de 411.687.124 lei pe perioada 1 ianuarie 2002 – 31 iulie 2003. Pentru a hotărî astfel, după admiterea probelor, instanţa de fond a reţinut că între părţile în proces s-a încheiat un contract de închiriere pentru o suprafaţă de teren, pe o perioadă de 3 ani, prin care au stabilit ca chiria să se compenseze cu o construcţie ce urma să fie realizată conform documentaţiei cu caracter provizoriu întocmită în baza Legii nr. 50/1991, finalizarea lucrărilor şi predarea construcţiei urmând să se facă în termen de 5 luni. Părţile au prevăzut că nerespectarea acestei obligaţii, potrivit clauzelor stipulate, avea drept urmare rezilierea contractului şi plata chiriei cu penalităţi de întârziere. A mai reţinut tribunalul că a fost modificat succesiv contractul de închiriere prin actele adiţionale din 14 octombrie 1999 şi nr. 2 din 15 iunie 2001, şi că prin procesul - verbal încheiat la data de 17 decembrie 2002 părţile au stabilit situaţia derulării contractului de închiriere şi obligaţiile de plată sub forma chiriei, a dobânzilor şi penalităţilor calculate pe perioada decembrie 2001 – decembrie 2002. Prin aceeaşi convenţie părţile s-au înţeles ca evaluarea lucrărilor să fie făcută de un expert, plata acestora urmând să fie efectuată în 30 de zile de la comunicarea expertizei. Faţă de calculele efectuate prin raportul de expertiză, instanţa de fond a apreciat că sunt datorate sumele reţinute prin sentinţă, apreciind că chiria trebuie plătită pentru că pârâta nu a executat lucrările, astfel că valoarea acestora nu putea fi compensată cu chiria datorată aşa cum s-au înţeles părţile prin contract. De asemenea s-a stabilit că şi penalităţile de întârziere au fost acceptate prin convenţia din 17 decembrie 2002, clauza contractuală fiind interpretată în sensul aplicării ei aşa cum prevede art. 978 C. civ. Pentru repararea integrală a prejudiciului constând în nefinalizarea lucrării la care s-a obligat (al cărei cost urma să se compenseze cu chiria) instanţa a stabilit că este datorată şi suma de 411.687.124 lei, precum şi penalităţile de întârziere aferente.
Sentinţa nr. 1390 pronunţată la data de 28 martie 2005 de Tribunalul Bucureşti a fost apelată de S.C.T. Bucureşti. Apreciind ca fiind întemeiate criticile evocate de apelantă, sentinţa a fost schimbată în parte în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 1.187,16 lei chirie, 150 lei penalităţi calculate pe perioada martie 2001 – 31 iulie 2003, 45.618 lei diferenţă de valoare construcţie nefinalizată şi 433 lei penalităţi de întârziere pentru perioada 1 ianuarie 2002 – 31 iulie 2003, celelalte dispoziţii ale sentinţei fiind menţinute. Deşi Curtea de Apel a schimbat sentinţa primei instanţe, din considerentele deciziei nr. 102/2007 nu se pot sintetiza motivele care au dus la această modificare, instanţa apreciind doar că pârâta apelantă este în culpă pentru neexecutarea obligaţiilor. Această decizie nemotivată pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 63 din 17 ianuarie 2008, iar apelul a fost trimis pentru rejudecare cu îndrumarea de a se examina criticile privind efectele convenţiei părţilor din 17 decembrie 2002 şi a precizărilor făcute de expert la data de 12 februarie 2007 prin care s-a arătat că sumele corecte sunt cele din precizări şi nu din concluziile expertizei depuse la data de 31 ianuarie 2007.
În rejudecare, Curtea de apel, secţia comercială a pronunţat Decizia nr. 332 din 24 iunie, după ce a examinat raporturile juridice dintre părţi, ţinând seama de probele administrate în completare în faza procesuală a apelului, a înţelegerii dintre părţi încheiată la 17 decembrie 2002, a precizărilor făcute de expert la data de 12 februarie 2007 şi a recomandărilor instanţei supreme. Urmare acestei analize, Curtea de Apel a admis apelul S.C.T., a schimbat în parte sentinţa nr. 1390 din 28 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în sensul obligării pârâtei apelante la plata chiriei în sumă de 1.187 lei a penalităţilor pentru neachitarea la termen a facturilor în sumă de 1.517 lei, precum şi la plata sumei de 4.334 lei penalităţi pentru neexecutare. Celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute. Prin reconsiderarea situaţiei de fapt, instanţa de apel a reţinut că suma de plată, reprezintă valoarea lucrării neexecutate, determinată potrivit expertizei şi precizărilor la aceasta, că lucrările care nu s-au executat au o valoare superioară sumei la care a fost obligată apelanta de instanţa de fond, însă având în vedere că apelul a fost promovat de pârâtă, s-a apreciat că nu-i poate fi creată o situaţie mai grea în propria cale de atac şi, ca urmare, a fost menţinută partea din hotărâre prin care aceasta a fost obligată la plata sumei de 41.168,71 lei. În sprijinul acestei analize, Curtea de Apel a adus ca argument şi înţelegerea părţilor din 17 decembrie 2002 prin care pârâta s-a obligat să achite contravaloarea construcţiei nefinalizate.
Din analiza aceluiaşi proces - verbal din 12 decembrie 2002 s-a reţinut şi faptul că părţile au convenit ca pentru perioada decembrie 2001 – decembrie 2002 inclusiv, să fie achitate de pârâtă penalităţile pentru sumele datorate, în această obligaţie fiind inclusă şi suma care reprezintă contravaloarea lucrărilor neexecutate.
În consecinţă, pârâta a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere în cuantumul redat mai sus, sumele fiind acordate în raport de precizările expertului, depuse în 8 februarie 2007.
Împotriva Deciziei nr. 332 din 24 iunie 2008 a declarat recurs, pârâta S.C.T. Bucureşti, cu respectarea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
În argumentarea motivului prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. pe care pârâta şi-a întemeiat recursul, s-au adus critici deciziei pronunţată de instanţa de apel în partea care se referă la obligarea sa la plata sumei de 41.168,71 lei reprezentând contravaloarea construcţiei nefinalizate.
În esenţă, autoarea a susţinut că părţile au revenit asupra art. 4 din contractul de închiriere nr. 541 din 30 martie 1998 prin care au stabilit ca preţul închirierii să se compenseze prin realizarea construcţiei şi au stabilit obligaţia de a se plăti chiria pentru toată perioada închirierii, actualizată cu rata inflaţiei, în cazul în care nu se realizează lucrările până la data de 31 mai 2000. Recurenta şi-a exprimat opinia pe baza acestui raţionament că se află în ipoteza situaţiei reglementată de actele adiţionale nr. 1/1999 şi 2/2001 şi că intimata este îndreptăţită numai la plata chiriei actualizată cu rata inflaţiei. În raport de aceste critici, a solicitat modificarea hotărârilor anterior pronunţate în sensul înlăturării obligaţiei de plată a sumei de 41.166,71 lei reprezentând contravaloarea construcţiei nefinalizate.
Recursul este nefondat.
Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., pe care şi-a întemeiat recursul pârâta S.C.T. Bucureşti, poate fi invocat atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii". Observând şi dispoziţiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ. precum şi dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ., se poate constata că promovarea acestei căi extraordinare de atac este condiţionată, în sensul că, modificarea sau casarea hotărârii recurate presupune în mod obligatoriu indicarea motivelor de nelegalitate şi dezvoltarea lor, lucru firesc dacă se ţine seama de faptul că părţile au avut la îndemână calea de atac a apelului, care este devolutivă, în cadrul căreia controlul judecătoresc nu a fost limitat strict la motivele de nelegalitate anume indicate procedural.
În contextul procedural arătat se va reţine că deşi recurentul a invocat pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., argumentele aduse în sprijinul motivului invocat nu se încadrează în nici o ipoteză a textului. În concret, trebuie reţinut că recurenta nu a demonstrat că s-a încălcat legea de drept substanţial în sensul că s-ar fi aplicat texte de lege străine situaţiei de fapt sau că s-a restrâns conţinutul unor dispoziţii imperative ale legii. Revenind la Decizia atacată cu recurs, Înalta Curte va reţine şi faptulcă aceasta s-a fundamentat pe reanalizarea probelor în raport de recomandarea Înaltei Curţi prin care, în alţi termeni, instanţei de apel i s-a cerut să reanalizeze raporturile juridice dintre părţi în conformitate cu ultima convenţie a acestora încheiată la data de 17 decembrie 2002.
În alte cuvinte, s-a dat eficienţă, prin soluţia Curţii de apel pronunţată în rejudecare, atât dispoziţiilor art. 969 C. civ. cât şi deciziei de casare.
În contextul arătat s-a reţinut corect că recurenta s-a obligat prin ultima convenţie ca după expertizarea lucrărilor neterminate să achite contravaloarea „părţii rămase de executat" din construcţia la care s-a obligat. Aceste aspecte care privesc nu doar obligaţia asumată de recurentă ci şi cuantumul sumei stabilită de expertize nu mai pot fi reconsiderate în recurs întrucât vizează fondul litigiului şi nu încălcarea legii, aşa cum s-a arătat mai sus. Concluzia se impune în condiţiile în care interpretarea dată raporturilor juridice este în acord cu voinţa reală a părţilor materializată în convenţia din 17 decembrie 2002.
O altă chestiune care trebuie observată din conţinutul motivelor de recurs este aceea că recurenta readuce spre analiză actele adiţionale care au modificat unele clauze din contractul de închiriere, care sunt anterioare convenţiei din 17 decembrie 2002 intitulată „proces - verbal", cu scopul vădit de a crea confuzie cu privire la obligaţiile asumate, în privinţa plăţii lucrărilor neterminate, la a căror contravaloare a fost obligată, aşa cum s-a arătat în sinteza soluţiei pronunţată în rejudecare de Curtea de Apel. Rezultă, deci, că instanţa de apel în rejudecare, a avut în vedere puterea convenţiei legal făcută, şi că a respectat astfel prevederile art. 969 C. civ.
În fine, susţinerea recurentei potrivit căreia nu poate fi debitoarea a două obligaţii cumulate, respectiv de a achita chiria şi de a finaliza construcţia, nu vor fi primite întrucât aceste chestiuni vizează fondul şi au fost definitiv tranşate urmare probelor administrate (cu expertiză) prin care s-a determinat suma datorată cu acest titlu ţinând seama de obligaţia asumată prin convenţia din decembrie 2002 la care a făcut trimitere instanţa supremă, convenţie care reprezintă voinţa părţilor în legătură cu „situaţia rezultată din derularea contractului…", cu modificările aduse prin actele adiţionale nr. 1/1999 şi 2/2001 şi cu reconsiderarea obligaţiilor la momentul decembrie 2002.
Prin urmare, faţă de dispoziţiile procedurale care limitează posibilităţile de rediscutare a probelor, după ce s-a judecat fondul şi apelul, prevederi raţionale faţă de modul de organizare a sistemului căilor de atac, în care recursul este cale de atac de reformare, neevolutivă, criticile bazate pe aceste chestiuni vor fi înlăturate, întrucât nu vizează nelegalitatea soluţiei care a fost pronunţată în rejudecare de Curtea de Apel, secţia comercială.
Aşa fiind, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C.T. BUCUREŞTI împotriva Deciziei comerciale nr. 332 din 24 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 165/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 169/2009. Comercial → |
|---|
