ICCJ. Decizia nr. 162/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 162/2009
Dosar nr. 7704/105/2007
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele :
Prin acţiunea înregistrată la 27 noiembrie 2007 reclamanta SC P. SA a solicitat obligarea pârâtei SC I. SA la plata sumei de 341.206,03 lei reprezentând diferenţa dintre avansul plătit de reclamantă prin 4 ordine de compensare şi contravaloarea mărfurilor livrate de pârâtă.
Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 252 din 3 martie 2008 a respins excepţiile netimbrării, necompetenţei teritoriale şi inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâtă; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă şi a respins ca fiind prescrisă acţiunea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel s-a reţinut că acţiunea reclamantei a fost legal timbrată, iar cu privire la competenţa teritorială, în speţă sunt incidente prevederile art. 10 pct. 4 C. proc. civ. întrucât relaţiile comerciale dintre părţi s-au născut prin plata anticipată efectuată potrivit ordinelor de compensare depuse la dosar.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă cu motivarea că există la dosar dovada convocării pârâtei la concilierea directă potrivit art. 7201 C. proc. civ.
Instanţa a respins acţiunea ca fiind prescrisă întrucât ordinele de compensare invocate s-au derulat în perioada martie – aprilie 2002, iar drepturile de creanţă se prescriu în termen de 3 ani conform art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Reclamanta nu a dovedit existenţa unei cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei, întrucât convocarea la concilierea directă nu este un act care să întrerupă cursul prescripţiei în sensul dispoziţiilor art. 16 din acelaşi act normativ.
Prin Decizia nr. 114 din 4 iunie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, fiscal s-a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei instanţei de fond, ce a fost desfiinţată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea în fond a litigiului.
S-a reţinut în considerentele deciziei că în lunile martie şi aprilie 2002 în urma unor ordine de compensare şi a raporturilor comerciale dintre părţi, reclamanta a achitat pârâtei un avans în vederea livrării materialelor necesare fluxului de producţie. Comenzile emise de reclamantă au fost onorate de pârâtă, ultima livrare fiind la 24 noiembrie 200.
Ulterior, pârâta a refuzat să onoreze comanda emisă de reclamantă la 24 ianuarie 2005 pentru luna februarie 2005.
Instanţa a stabilit că termenul de prescripţie nu curge de la data emiterii ordinelor de compensare din anul 2002 şi de la data ultimei livrări, 24 noiembrie 2004, sau de la 27 ianuarie 2005, când intimata a refuzat să mai livreze mărfurile pentru care recurenta achitase în avans contravaloarea lor, aşa încât acţiunea reclamantei înregistrată la 23 noiembrie 2007 a fost formulată în termenul legal de 3 ani de prescripţie.
Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia, desfiinţarea hotărârii instanţei de apel şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de instanţa de fond.
A susţinut recurenta că instanţa de apel din eroare a menţionat că reclamanta a achitat pârâtei suma de 750.000.000 lei cu ordin de plată în loc de ordin de compensare, acestea fiind două noţiuni diferite care au un tratament juridic distinct.
S-a invocat că deşi acţiunea este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 969 şi 970 C. civ. reclamanta nu a dovedit existenţa între părţi a unor raporturi comerciale în acest sens, aşa încât operaţiunile de compensare reţinute conform art. 1143 C. civ., sunt lovite de nulitate.
Deşi instanţa a menţionat în cuprinsul deciziei recurate că pârâta nu şi-a executat obligaţia contractuală, între părţi nu a existat nici un contract din care să rezulte pretenţiile formulate de reclamantă.
Prin întâmpinare, intimata SC P. SA Câmpina prin administrator judiciar R.S.P.R.L. a solicitat respingerea recursului întrucât comenzile lansate de aceasta începând din luna februarie 2002 au ţinut locul unui contract de vânzare-cumpărare, iar acţiunea nu este prescrisă deoarece termenul curge de la data ultimei livrări – 24 noiembrie 2004 sau de la 27 ianuarie 2005 când recurenta a refuzat livrarea mărfurilor achitate de intimată în avans.
Recursul pârâtei este nefondat.
Din rezumarea argumentelor aduse în sprijinul criticilor care au fost evocate de recurentă se constată că deşi în drept au fost indicate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., acestea nu au fost argumentate pentru a sprijini cerinţa acestor texte.
Recursul nu este cale devolutivă de atac astfel că nu pot fi analizate critici care vizează judecata în fond a litigiului. În speţă chestiunile evocate relevă aspecte care nu pot fi analizate pe fondul litigiului într-o cale extraordinară de atac de reformare.
Această concluzie are în vedere şi faptul că soluţiile anterior pronunţate au luat în examinare numai excepţia prescripţiei dreptului la acţiune fără să se bazeze pe alte aspecte decât cele care privesc momentul naşterii dreptului la acţiune.
Revenind la motivele de recurs se constată prin prisma art. 304 pct. 7 C. proc. civ. că nu s-a demonstrat încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. dezvoltând argumente în sensul că Decizia nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină. Se observă din considerentele deciziei recurate că instanţa a dezvoltat numai aspectele care ţin de analiza excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, a momentului naşterii acestui drept fără să examineze alte chestiuni de fond şi tot corect s-a făcut aplicarea art. 297 C. proc. civ. în condiţiile în care prima instanţă a rezolvat litigiul fără a se intra în cercetarea fondului.
În ce priveşte al doilea motiv indicat în motivele de recurs – art. 304 pct. 8 C. proc. civ. – se constată de asemenea că nu a fost argumentat în drept pentru a putea fi examinat. Au fost expuse de recurentă chestiuni de fapt legate de o eventuală confuzie între noţiuni respectiv între ordinul de plată şi ordinul de compensare, aceste susţineri fiind în afara motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care se referă la actul juridic dedus judecăţii şi nu la interpretarea probelor.
Se mai observă din considerentele deciziei criticate că la stabilirea momentului naşterii dreptului la acţiune s-au avut în vedere raporturile juridice dintre părţile în proces care deşi nu s-au stabilit sub forma înscrisului unic, au subzistat în forma simplificată admisă de codul comercial astfel încât relaţiile juridice stabilite se supun reglementărilor generale privind convenţiile dintre comercianţi atât în ce priveşte livrarea cât şi plata preţului. Clarificarea chestiunilor legate de operaţiunile de compensare nu pot fi examinate în recurs, acestea ţin de judecata în fond, cu atât mai mult cu cât s-au făcut cu privire la dispoziţiile art. 1143 şi art. 1145 C. civ. afirmaţii generale care nu sunt la obiect în sensul vă nu vizează soluţia pronunţată pe dezlegarea dată prescripţiei extinctive.
Ultima critică care vizează motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu a fost argumentat în drept şi dezvoltat pentru a se demonstra că soluţia din apel se bazează pe aplicarea greşită a legii sau că Decizia astfel pronunţată este lipsită de temei legal.
Relatarea unor chestiuni de fond nu estre suficientă pentru a se reţine că recurenta a răspuns cerinţelor de argumentare a motivului de nelegalitate invocat. Din perspectiva acestui motiv şi a soluţiei pronunţate nu a fost pusă în discuţie aplicarea unor dispoziţii din Decretul nr. 167/1958 în legătură cu exerciţiul dreptului la acţiune sau a prevederilor din acelaşi decret în legătură cu întreruperea cursului prescripţiei.
Aşa fiind, se va reţine în principal că s-au evocat chestiuni de fond, care nu se subscriu motivelor evocate, că în condiţiile în care recursul extraordinar vizează numai soluţia sub aspectul legalităţii, nu pot fi examinate şi reţinute în sprijinul motivelor de nelegalitate alte susţineri care vizează netemeinicia.
În consecinţă, potrivit art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC I. SA Timişoara împotriva Deciziei nr. 114 din 4 iunie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 161/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 163/2009. Comercial → |
|---|
