ICCJ. Decizia nr. 1728/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1728/2009
Dosar nr. 5766/30/2006
Şedinţa publică din 3 iunie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Timiş la data de 21 iunie 2005 sub nr. 6297, reclamanta A.V.A.S. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta Asociaţia B. PAS Timişoara, instanţa să pronunţe o hotărâre prin care să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 837.461.086 lei, reprezentând daune – interese datorate A.V.A.S., în conformitate cu OG nr. 25/2002, modificată şi completată, urmare desfiinţării contractului de vânzare - cumpărare de acţiuni nr. 143/1996, după cum urmează: - 30.103.580 lei, dobânzi calculate pentru ratele 7 şi 8; - 807.357.506 lei, penalităţi calculate pentru ratele 4 - 8, deopotrivă, obligarea pârâtei la plata sumei de 511.993.080 lei, dividende aferente anilor 1996, 1997, 1998 şi 2000 şi, de asemenea, obligarea pârâtei la plata contravalorii altor prejudicii datorate A.V.A.S. prin nerespectarea obligaţiilor contractuale al căror cuantum se va stabili prin expertiză, conform art. 21 alin. (3) din OG nr. 25/2002.
Tribunalul Timiş, prin sentinţa nr. 796 din data de 12 septembrie 2005, a admis cererea formulată de reclamanta A.V.A.S., a obligat pârâta la plata la plata sumei de 837.461.086 lei, cu titlu de dobânzi şi penalităţi şi a sumei de 511.993.080 lei, reprezentând dividende.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia nr. 198 din data de 5 decembrie 2005, a admis apelul reclamantei, a desfiinţat hotărârea apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, având în vedere nepronunţarea asupra celui de-al 3-lea capăt de cerere ce viza obligarea pârâtei la plata contravalorii altor prejudicii datorate A.V.A.S. prin nerespectarea obligaţiilor contractuale al căror cuantum se va stabili prin expertiză, conform art. 21 alin. (3) din OG nr. 25/2002.
Tribunalul Timiş, prin sentinţa nr. 426 din 17 iunie 2008, în rejudecare, a respins acţiunea A.V.A.S., ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia nr. 224 din data de 11 noiembrie 2008, a admis apelul reclamantei A.V.A.S., a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.349.454.166 lei, cu titlu de despăgubiri şi a respins celelalte daune – interese solicitate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că numai cel de-al 3-lea capăt de cerere este neîntemeiat, mai mult, prejudiciile nici nu au fost cuantificate şi nici probate, însuşi expertul neputând stabili valoarea acestora, documentele necesare pentru a efectua o asemenea operaţiune nefiind găsite.
Împotriva deciziei pronunţată în apel a formulat recurs reclamanta A.V.A.S., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a arătat, în esenţă, încălcarea dispoziţiilor art. 21 din OG nr. 25/2002, deopotrivă, nedispunerea de către instanţa de apel a efectuării unui nou raport de expertiză contabilă, aşa fiind, impunându-se administrarea de probe noi şi a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 21 din OG nr. 25/2002 privind unele măsuri de urmărire a executării obligaţiilor asumate prin contractele de privatizare a societăţilor comerciale, A.V.A.S. reţine de la cumpărător, în situaţia desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, sumele achitate până la data notificării rezoluţiunii contractului, cu titlu de daune interese, de asemenea, penalităţile achitate cu orice titlu iar, pentru alte prejudicii aduse A.V.A.S.-ului ori societăţii comerciale, A.V.A.S.-ul are dreptul să ceară instanţei de judecată obligarea cumpărătorului la plata de daune-interese a căror întindere se determină prin expertiză economico-financiară întocmită de experţi desemnaţi de către instanţă, cheltuielile aferente fiind plătite în avans de A.V.A.S. sau, după caz, de societate, ulterior recuperându-se de la cumpărător.
Aşadar, din menţionatul text legal pe care recurenta şi-a construit recursul, rezultă că, în situaţia rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, cumpărătorul, la cererea A.V.A.S.-ului, poate fi obligat de către instanţa de judecată să plătească acestuia daune-interese şi pentru alte prejudicii ce depăşesc cadrul strict contractual şi, a căror comensurare este de competenţa experţilor numiţi de către instanţă spre a efectua o expertiză economico-financiară.
Cum, în sarcina unei persoane – fizice sau juridice – incumbă obligaţia de despăgubire numai sub condiţia existenţei consecinţelor negative - patrimoniale şi morale – ale unei fapte ilicite, este necesar de subliniat că aceste prejudicii cauzatoare de daune-interese trebuie să fie certe, personale, directe şi să fi fost determinate de atingerea adusă unui drept sau unui legitim interes, sens în care, este de esenţă reiterarea principiului conform căruia sarcina probei revine celui ce afirmă ceva.
Ori, în pricina de faţă, se constată ignorarea cu desăvârşire a evocatului principiu de către recurenta-reclamantă A.V.A.S., aspect reţinut, în mod just, de către instanţa de apel.
Recurenta-reclamantă A.V.A.S. confundă sintagma „determinarea întinderii prejudiciilor şi a daunelor-interese" reglementată de alin. (3) al art. 21 din OG nr. 25/2002, ce defineşte scopul obligaţiei expertului desemnat de instanţă, constând în obţinerea concluziilor competente prin valorificarea cunoştinţelor de specialitate, în aprecierea unor împrejurări de fapt, cu sintagma „sarcina probei" ce consfinţeşte principiul statuat de art. 1169 C. civ. potrivit căruia „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească", acest principiu fiind încălcat de către recurenta-reclamantă tocmai prin sinonimia sus-arătată, eronat înţeleasă de către această parte litigantă.
Ori, pentru a ajunge la solicitarea aplicării dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din OG nr. 25/2002, recurenta-reclamantă avea principala şi prioritara obligaţie de a proba acele „alte prejudicii" cauzatoare de despăgubiri băneşti prevăzute de alin. (2) al art. 21 din OG nr. 25/2002, obligaţie la care A.V.A.S. nu s-a conformat, simpla afirmaţie a recurentei-reclamante a sintagmei „administrare/gestionare defectuoasă", în lipsa unei prezentări corespunzătoare şi dovedite ipoteticilor rezultate ale acesteia neconducând la pretinderea plăţii daunelor-interese pentru repararea presupusei pagube literal enumerată de către recurenta-reclamantă.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, urmează ca Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul formulat în prezenta cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti, împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara nr. 224 din 11 noiembrie 2008, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1724/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1879/2009. Comercial → |
|---|
