ICCJ. Decizia nr. 1789/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1789/200.
Dosar nr. 17626/3/200.
Şedinţa publică din 5 iunie 2009
Asupra recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
Prin cererea iniţial înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, reclamanta SC H. SRL BAIA MARE a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate inexistenţa dreptului pârâtei SC M.E. SRL MOGOŞOAIA de a solicita reclamantei suma de 231.309,96 lei. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost obligată prin somaţie de plată, să plătească suma sus menţionată pârâtei, însă această procedură nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului cauzei. În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., HG 610 /1992 şi OG nr. 78/2000.
Judecătoria Buftea, a analizat cu precădere excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, raportat la art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. raportat la art. 4 şi art. 7 C. com. şi prin sentinţa civilă nr. 2254 din 29 aprilie 2008 a admis această excepţie şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 7474 din 16 iunie 2008 a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că prin sentinţa comercială nr. 3453 din 24 octombrie 2007 privind emiterea somaţiei de plată, pronunţată de Tribunalul Maramureş, societatea SC H. SRL a fost obligată să plătească societăţii pârâte SC M.E. SRL suma de 23.130,28 lei, reprezentând penalităţi de întârziere aferente facturilor achitate cu întârziere pentru vânzări de medicamente în perioada 2006-2007. Prin sentinţa nr. 168 din 4 februarie 2008, aceeaşi instanţă a respins cererea în anulare. Potrivit OG nr. 5/2001, ordonanţa privind somaţia de plată are autoritate de lucru judecat cu privire la o altă somaţie cu acelaşi obiect, calea specială de atac în această situaţie fiind acţiunea în anulare. În consecinţă, în situaţia în care reclamanta nu a depus la dosarul cauzei dovezi pentru a demonstra fondul raporturilor juridice dintre părţi, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel, în termen legal reclamanta, iar Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 431 din 3 octombrie 2008 a anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de reclamantă, aplicând cererii de apel sancţiunea prevăzută de art. 20 pct. 3 din Legea nr. 146/1997.
Decizia Curţii de Apel a fost recurată de către reclamanta SC H. SRL BAIA MARE, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin cererea de recurs a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului pe fond.
În dezvoltarea în fapt a recursului s-a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 20 pct. 1 şi 3 din Legea nr. 146/1997 şi dispoziţiile OG nr. 32/1995 referitoare la timbrul judiciar.
Astfel, în cazul taxei judiciare de timbru, sancţiunea aplicabilă este anularea cererii, pe când în cazul lipsei timbrului judiciar sancţiunea este răspunderea potrivit legii a magistratului care a primit şi înregistrat cererea.
Pe de altă parte, invocă aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, privind darea în debit a recurentei cu suma reprezentând timbrul judiciar.
Recurenta reclamantă, prin înscrisul existent la fila 19 a dosarului de recurs, a solicitat să se ia act de înţelegerea amiabilă a părţilor, sens în care a depus la dosarul cauzei ,,convenţia" încheiată între părţi.
Recursul este nefondat.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului prin prisma motivului de recurs invocat, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la soluţia instanţei de apel, de anulare a cererii de apel ca insuficient timbrată, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este legală, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 146/1997, cererea de apel se timbrează cu 50% din taxa datorată pentru cererea sau acţiunea neevaluabilă în bani, soluţionată de prima instanţă. Alături de taxa judiciară de timbru, se datorează şi timbru judiciar, conform art. 1 alin. (3) din Normele metodologice nr. 2083 din 2 decembrie 1997 pentru aplicarea OG nr. 32/1995 privind timbrul judiciar.
În speţa de faţă, din înscrisul existent la fila 20 a dosarului de apel, rezultă că reclamanta SC H. SRL BAIA MARE a fost legal citată pentru termenul de judecată din data de 3 octombrie 2008, cu menţiunea a achita taxele judiciare de timbru aferente cererii de apel, satisfăcând cerinţa depunerii la dosarul cauzei a taxei judiciare de timbru, fără aplicarea timbrului judiciar de 15 bani.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, netimbrarea cererii de apel, atrage sancţiunea anulării cererii.
Răspunzând criticilor recurentei referitor la aplicarea sancţiunii nulităţii cererii de apel, datorită nedepunerii timbrului judiciar solicitat de către instanţă, Înalta Curte constată că în conţinutul sintagmei de taxe judiciare de timbru este cuprinsă atât suma reprezentând taxă judiciară de timbru cât şi timbrul judiciar aferent cererii. Distincţia pe care o face recurenta, privind aplicarea unei sancţiuni diferenţiate în situaţia constatării lipsei taxei judiciare de timbru sau a timbrului judiciar este greşită, întrucât în situaţiile în care se percepe taxa de timbru, pe cerere se aplică şi timbrul judiciar mobil, iar sancţiunea aplicabilă este cea prevăzută de art. 20 alin. (39 din Legea nr. 146/1997 şi art. 35 alin. (59 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997.
Trimiterea recurentei la art. 11 din Normele Metodologice 2083/1997 este lipsită de relevanţă, întrucât acest articol nu reglementează sancţiunea aplicabilă unei cereri netimbrate sau insuficient timbrate, această sancţiunea fiind prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, aplicabilă în situaţia constatării neîndeplinirii ambelor sau uneia dintre obligaţii.
De asemenea, invocarea dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, privind posibilitatea instanţei de control judiciar de a da în debit partea care nu a achitat taxa de timbru corespunzătoare nu este incidentă în cauză întrucât instituţia dării în debit se referă la ipoteza în care o taxă judiciară de timbru nu a fost corect stabilită şi nu la situaţia în care aceasta a fost corect stabilită, dar neachitată.
Pe cale de consecinţă, aplicarea sancţiunii prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru a fost corect aplicată reclamantei, împrejurarea invocată de către recurentă nefiind demonstrată.
În ceea ce priveşte convenţia depusă la dosarul cauzei, care atestă înţelegerea părţilor asupra fondului cauzei deduse judecăţii, aceasta nu prezintă relevanţă asupra soluţionării cererii de recurs, în situaţia în care nu s-a formulat de către recurentă o cerere privind renunţarea la judecată, în temeiul art. 246 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC H. SRL BAIA MARE împotriva deciziei comerciale nr. 431 din 3 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1786/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1794/2009. Comercial → |
|---|
