ICCJ. Decizia nr. 2258/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2258/2009
Dosar nr. 6677/2/200.
Şedinţa publică din 2 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa arbitrală nr. 167 din 20 iulie 2007 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, dată în dosarul 196/2006, s-a admis în parte, acţiunea formulată de reclamanta B.G.H.I. G.M.B.H. cu sediul social ales în Austria împotriva pârâtei SC D. SA cu sediul în Ploieşti judeţul Prahova, în sensul că aceasta din urmă a fost obligată la plata sumei de 1.200.000 EURO reprezentând restanţă scadentă conform contractului de vânzare de maşini şi Acordului de Lichidare Datorie, precum şi a sumei de 32.822 EURO cu titlu de cheltuieli arbitrale şi de apărare.
În fundamentarea acestei soluţii, instanţa arbitrală a reţinut, în principal, că disputa părţilor a luat naştere din diferite contracte care prevăd arbitrajul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, după cum urmează:
- contractul de vânzare nr. 325 datat 18 februarie 2002 încheiat între T.L.G.M.B.H. şi SC D. SA, în calitatea de vânzător, respectiv cumpărător;
- acordul de lichidare datorie, nedatat, încheiat între T. şi SC D. SA ş.
- contractul de împrumut încheiat la data de 10 iulie 2003 încheiat tot între aceleaşi părţi.
Pretenţiile B.G.H. provin din grupul de contracte enumerate anterior, semnate între T. şi D., deşi B.G.H. nu este semnatarul lor, dar şi-a justificat Jus Standi în procedura arbitrală.
Tribunalul arbitral, a constatat că, la data de 16 iulie 2003 T. a cesionat către W. creditul în valoare de 1.200.000 Euro rezultat din contractul de împrumut, ulterior acelaşi credit fiind transferat de către T. lui B.G.H la 12 decembrie 2005. T. şi B.G.H au semnat la data de 12 iunie 2006, un nou contract de cesiune, al cărui scop era: „toate datoriile pe care T. le are de recuperat de la D. în baza contractului de vânzare-cumpărare semnat la data de 18 februarie 2002 prin care echipamentele au fost vândute lui D. prin documentul numit Acord de Lichidare Datorie încheiat la data de 10 iulie 2003 şi cesionează toată creanţa în valoare de 2.554.584 EURO către B.G.H". Constatând că la data semnării celei de a treia cesiuni (12 iunie 2006) B.G.H. era deja titulara creditului în valoare de 1.200.000 EURO, pe care îl dobândise la data de 12 decembrie 2005 şi că prin semnarea unei noi cesiuni la data de 12 iunie 2006, T. şi B.G.H au intenţionat să înlocuiască acordul precedent format din combinaţia cesiunii T. /W. de la data de 16 iulie 2003 şi contractul W./B.G.H de la data de 12 decembrie 2005, tribunalul arbitral a reţinut că T. şi B.G.H. aveau dreptul de a înlocui cesiunea anterioară T. /W./B.G.H., conform art. 1128-1 C. civ. De asemenea, tribunalul a stabilit că semnarea unei noi obligaţii contractuale care să o înlocuiască pe precedenta nu ar fi putut afecta drepturile lui W., deoarece W. cesionase către B.G.H. toate pretenţiile sale asupra D. şi nici D. nu putea fi afectat, deoarece nu luase în considerare cesiunea T. /W., efectuând vreo plată către W.
În fine, Tribunalul arbitral a apreciat că singurul motiv plauzibil pentru care T. şi B.G.H. au semnat cea de a doua cesiune a fost că au intenţionat să înlocuiască prima cesiune T./W./B.G.H. cu un nou contract, fiind astfel satisfăcute cerinţele art. 1130 C. civ.
În acest context, tribunalul arbitral a apreciat că B.G.H a dobândit drepturile lui T. asupra SC D. SA în mod valabil, în baza contractului de cesiune semnat la data de 12 iunie 2006, drepturile cesionate fiind toate drepturile lui T. care derivă din contractul de vânzare a maşinilor din data de 18 februarie 2002 şi din Acordul de Lichidare Datorie din data de 10 iulie 2003, inclusiv contractele semnate în baza Acordului de Lichidare Datorie, cum ar fi contractul de împrumut.
Urmare acestor constatări tribunalul a stabilit că datoria restantă nu provine din contractul de împrumut ci din contractul de vânzare maşini şi acordul de lichidare a datoriei, că stipulările din contractul de împrumut menţionează că datoria societăţii D. provine din contractul de vânzare de maşini din 18 februarie 2002 şi că, la data de 10 iulie 2003, părţile au căzut de acord să semneze o convenţie de creditare cu privire la plata unei părţi din sumele restante, în valoare de 1.200.000 EURO, astfel că scopul contractului de împrumut nu a fost de a crea o nouă datorie ci mai degrabă de a reorganiza plata unei datorii preexistente, printr-o reeşalonare şi o garanţie.
În consecinţă, Tribunalul arbitral a apreciat că deşi contractul de împrumut nu a intrat în vigoare, D. este obligat să plătească lui B.G.H. suma de 1.200.000 Euro aşa încât pretenţiile B.G.H. au fost admise până la suma la care Acordul de Lichidare Datorie stipulează o obligaţie de plată, adică 1.200.000 Euro, capătul de cerere pentru plata dobânzii fiind respins.
Împotriva sentinţei arbitrale nr. 167 din 20 iulie 2007 a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, pârâta SC D. SA a formulat acţiune în anulare întemeiată pe dispoziţiile prevăzute de art. 364 lit. g) şi i) C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 6 din 30 ianuarie 2008 a respins ca nefondată acţiunea în anulare formulată de pârâta SC D. SA, în contradictoriu cu intimata B.G.H I. G.M.B.H. reţinând, în esenţă, că sentinţa arbitrală atacată este temeinică şi legală, că tribunalul arbitral a stabilit o situaţie de fapt corectă, şi că a dat o interpretare şi aplicare adecvată clauzelor contractuale şi dispoziţiilor legale, astfel că motivele invocate în acţiunea în anulare au fost înlăturate ca netemeinice.
Critica potrivit căreia considerentele sentinţei arbitrale nu cuprind motivele de fapt şi de drept pe care aceasta se sprijină, nu a fost primită, întrucât aceste elemente se regăsesc în cuprinsul hotărârii, respectându-se astfel dispoziţiile legale.
Nici critica adusă hotărârii arbitrale prin care s-a arătat că nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau că motivarea este confuză, chiar contradictorie, nu a fost primită, deoarece faţă de situaţia de fapt reţinută s-a constatat că această împrejurare nu poate constitui motiv de desfiinţare a hotărârii arbitrale criticate, nefiind prevăzută printre cazurile expres şi limitativ enumerate de art. 364 C. proc. civ.
S-a evocat generic de pârâtă şi încălcarea ordinii publice, bunelor moravuri ori dispoziţiilor imperative ale legii, însă numai în scopul de a încerca determinarea instanţei judecătoreşti să analizeze fondul pricinii, în mod indirect şi desfiinţarea hotărârii arbitrale, ceea ce este inadmisibil.
Prin motivarea acţiunii în anulare, a mai reţinut Curte de Apel, s-a încercat crearea unei confuzii între obiectul contractului de vânzare-cumpărare, acordul de lichidare a datoriei rămase de plată, contractul de împrumut cât şi a celor trei contracte de cesiune, în aceiaşi idee, de implicare a instanţei judecătoreşti în reanalizarea probatoriului administrat.
Recursul declarat împotriva sentinţei comerciale nr. 6 din 30 ianuarie 2008 a Curţii de apel Bucureşti, a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 2395 din 8 iulie 2008, cu consecinţa casării sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În argumentarea acestei decizii Înalta Curte a reţinut că instanţa de fond nu a verificat toate aspectele invocate de recurenta SC D. SA în conţinutul acţiunii în anulare, că nu au fost verificate complet condiţiile impuse de art. 361 C. proc. civ. privind locul unde s-a pronunţat hotărârea arbitrală, împrejurările în care a avut loc deliberarea cu participarea tuturor arbitrilor în persoană, semnarea hotărârii arbitrale şi a minutei din data de 20 iulie 2007 dar şi a minutei corectate din data de 5 septembrie 2007.
Rejudecând cauza, după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin sentinţa comercială nr.19 din 16 februarie 2009, a respins ca nefondată acţiunea în anulare formulată de reclamanta SC D. SA prin administrator judiciar C.C.I.P.U.R.L.
Pentru a motiva această decizie instanţa de apel a reţinut că petenta SC D. SA nu a produs probe în sensul că pronunţarea hotărârii arbitrale s-ar fi făcut separat de către arbitrii sau că deliberarea acestora a avut loc telefonic sau în altă modalitate contrară unor dispoziţii legale imperative şi a apreciat că ar fi excesiv să considere că este posibil ca ,,locul pronunţării" să fie diferit de ,,locul arbitrajului". Instanţa a conchis că din dovezile administrate în cauză rezultă faptul că locul pronunţării hotărârii arbitrale este identic cu locul arbitrajului, acesta fiind Bucureşti, la sediul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Referitor la minuta de rectificare a hotărârii arbitrale din data de 5 septembrie 2007 Curtea de Apel a constatat că această rectificare priveşte exclusiv aspecte legate de erori materiale, aceasta fiind semnată de doi arbitrii care au pronunţat în majoritate sentinţa arbitrală, nefiind necesară pe aceasta şi cea de-a treia semnătură a arbitrului cu opinie separată.
De asemenea, Curtea de Apel a reţinut că hotărârea arbitrală cuprinde atât dispozitivul cât şi motivele pe care se sprijină, iar în ceea ce priveşte încălcarea de către hotărârea arbitrală a unor dispoziţii imperative ale legii, ordinii publice, bunelor moravuri, invocate de către petentă, Curtea a constatat că sunt nefondate, petenta criticând pe această cale soluţionarea fondului litigiului de către tribunalul arbitral.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta SC D. SA a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor recurenta a susţinut că instanţa de fond nu a rejudecat acţiunea în anulare în sensul şi limitele dispoziţiilor deciziei de casare ignorând aceste dispoziţii şi străduindu-se să demonstreze că ele nu sunt fundamentate. Astfel, susţine recurenta, deşi instanţa de casare a dispus clarificarea privind locul pronunţării hotărârii arbitrale instanţa de fond a dezvoltat teoria prin care încearcă să convingă că locul pronunţării hotărârii arbitrale este identic cu locul arbitrajului pierzând din vedere faptul că între judecarea cauzei şi pronunţarea hotărârii nu există identitate de dată.
Recurenta a mai susţinut că:
- instanţa de fond nu a constatat că deliberarea (minuta) şi nici menţiunea în hotărâre privind participarea în persoană a tuturor arbitrilor în ziua de 20 iulie 2007 nu s-a făcut conform dispoziţiilor art. 360 alin. (1) şi art. 58 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lângă CCIR.
- sentinţa arbitrală nr. 167 din 20 iulie 2007 nu cuprinde componenţa nominală a întregului complet de judecată din aceasta lipsind asistentul arbitral şi nici nu a semnat sentinţa în cauză.
- minuta corectată din 5 septembrie 2007, nu a fost tratată ca făcând parte integrantă din sentinţa arbitrală;
- sentinţa arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţiile imperative ale legii – art. 364 lit. i) C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Art. 3691 C. proc. civ. prevede că părţile pot stabili ca arbitrajul să aibă loc în România sau în altă ţară.
În conformitate cu prevederile clauzei compromisorii prevăzută în art. 13 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 18 februarie 2002, ,,…disputele vor fi adresate spre soluţionare Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în conformitate cu regulile de procedură aplicabile arbitrajului comercial ad-hoc" (fila 193 verso vol. I 196/2006)".
În acest sens Convenţia de la Geneva prevede că dacă părţile au optat pentru un arbitraj ad-hoc, ele au facultatea de a determina locul arbitrajului.
Astfel, Regulamentul UNCITRAL la art.16 prevede că şedinţele Tribunalului Arbitral pot fi ţinute în orice loc care îi va conveni, ţinând seama de circumstanţele arbitrajului iar alin.4 prevede că sentinţa se va da la locul arbitrajului.
În consecinţă, legea română asociază locul pronunţării sentinţei cu locul arbitrajului.
De altfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în mod corect că arbitrajul a fost realizat în cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, instituţie permanentă de arbitraj organizată la nivel instituţional, conform art. 3411 C. proc. civ. şi a constatat că prin menţiunea „locul arbitrajului: Bucureşti" hotărârea arbitrală cuprinde şi „locul pronunţării" acesta fiind tot în Bucureşti.
În acelaşi sens s-a reţinut corect că atâta timp cât partea nu a prezentat dovezi care să ateste că deliberarea şi pronunţarea s-ar fi făcut cu încălcarea unor norme imperative sau de ordine publică, locul deliberării arbitrilor se circumscrie în sintagma „locul arbitrajului"
- Nici critica privind nesemnarea sentinţei arbitrale nu poate fi reţinută câtă vreme, din verificările efectuate, s-a constatat că hotărârea arbitrală cuprinde semnăturile arbitrilor, (ultima pagină a sentinţei fila 91 şi fila 93 din vol. IV al dosarului Curţii de Arbitraj), şi hotărârea a fost dată în urma opiniei majoritare a arbitrilor W.M. şi A.M. cu opinia separată a arbitrului S.C. potrivit art. 3602 C. proc. civ.
Aşa cum corect a reţinut şi curtea de apel, procesul de deliberare nu se consemnează în scris, acesta având o natură verbală, de dezbatere secretă şi fără formule sacramentale fiind imposibil a se proba cu acte că deliberarea s-a desfăşurat într-un anumit mod sau că aceasta nu a avut loc.
- Şi critica referitoare la faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra faptului că nu s-a consemnat în hotărâre participarea tuturor arbitrilor în persoană la deliberare în ziua de 20 iulie 2007 este nefondată. În acest sens se va reţine că art. 45 din Regulamentul privind Organizarea şi Funcţionarea Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a RSR prevede în mod expres ce trebuie să cuprindă hotărârea arbitrală. Din verificarea sentinţei arbitrale rezultă că aceste dispoziţii au fost respectate întrucât sentinţa cuprinde toate cerinţele suscitatului articol iar arbitrii au fost corect menţionaţi în hotărârea arbitrală.
- Art. 361 C. proc. civ. prevede că hotărârea arbitrală se redactează în scris şi trebuie să cuprindă între altele, componenţa nominală a tribunalului şi nu menţiunea participării la deliberare a tuturor arbitrilor.
- În ceea ce priveşte minuta de rectificare a hotărârii arbitrale din data de 05 septembrie 2007, Curtea de Apel a reţinut în mod corect, cu aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. ultim C. proc. civ., că această rectificare priveşte exclusiv aspecte legate de erori materiale iar obiectul acţiunii în anulare cu care a fost învestită instanţa îl reprezintă exclusiv sentinţa arbitrală.
- Referitor la motivul privind încălcarea de către sentinţa arbitrală a unor dispoziţii imperative ale legii, ordinii publice, bunelor moravuri invocate de către recurentă, este nefondat, recurenta aducând critici privind soluţionarea fondului litigiului de către tribunalul arbitral, critici ce nu pot fi analizate în această cale procesuală.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC D. SA prin lichidator C.C.I.P.U.R.L. împotriva sentinţei comerciale nr. 19 din 16 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2207/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2266/2009. Comercial → |
|---|
