ICCJ. Decizia nr. 2479/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2479/2009
Dosar nr. 911/289/2006
Şedinţa publică din 19 octombrie 2009
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 142 din 11 februarie 2008 pronunţată în dosarul nr. 911/289/2006 al Tribunalului Comercial Mureş s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A.I. SA Reghin împotriva pârâtei S.C.M. Reghin, care a fost obligată la plata sumei de 160.500 lei cu titlu de pretenţii şi 17.432,5 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă că, reclamanta a solicitat transformarea daunelor cominatorii stabilite prin sentinţa civilă nr. 1614 din 25 octombrie 2005 a Judecătoriei Reghin, rămasă irevocabilă la data de 31 martie 2006, prin respingerea recursului, în daune compensatorii, cu motivarea că prin hotărârea menţionată pârâta a fost obligată la îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de prestări servicii nr. 1294 din 30 iunie 2004 şi la plata sumei de 500 lei reprezentând daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere până la executarea acestor obligaţii. Dat fiind faptul că pârâta şi-a îndeplinit obligaţia contractuală doar la data de 12 septembrie 2006, reclamanta apreciază că sunt îndeplinite condiţiile pentru transformarea acestora în daune, interese având în vedere Decizia XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În acest context, tribunalul constatând că pârâta nu a negat susţinerile reclamantei referitoare la executarea cu întârziere a obligaţiilor asumate, a apreciat că se impune antrenarea răspunderii pârâtei pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei care a pierdut contractele încheiate cu un partener extern ca urmare a imposibilităţii de a livra acestuia, la termen produsele ce trebuiau executate de pârâtă.
Raportat la poziţia procesuală a pârâtei, care a contestat doar întinderea prejudiciului suferit de reclamantă, prima instanţă, pe baza probelor administrate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 1084 – art. 1086 C. civ., a apreciat că este justificată cererea reclamantei de a acoperi atât paguba efectivă în sumă de 2.854,76 lei recunoscută, de altfel de pârâtă cât şi beneficiul nerealizat în sumă de 160.500 lei constând în diminuarea profitului ca urmare a scăderii vânzărilor către partenerul extern. Sub acest aspect, argumentul avut în vedere a fost acela că, dacă pârâta şi-ar fi îndeplinit întocmai obligaţia asumată, reclamanta putea să-şi continue la acelaşi nivel raporturile contractuale cu partenerul extern, ceea ce i-ar fi adus profituri la nivelul celor încasate în anii anteriori.
În privinţa cheltuielilor de judecată, tribunalul, a arătat că, în temeiul art. 274 alin. (1) – (3) C. proc. civ., pârâta, fiind parte căzută în pretenţii, urmează să suporte toate cheltuielile ocazionate de prezenta cauză, adică, pe lângă taxă judiciară de timbru în sumă de 2.426,5 lei respectiv 6 lei timbru judiciar, onorariul avocaţial în cuantum de 3.000 lei, precum şi suma de 12.000 lei achitată de reclamantă consilierului său juridic pentru reprezentarea în instanţă, pentru că această sumă a fost achitată de reclamantă în baza unor acte adiţionale încheiate în temeiul art. 969 C. civ., astfel că se include în categoria cheltuielilor avute în vedere de dispoziţiile art. 274 C. civ.
Apelul declarat de pârâtă a fost admis prin Decizia nr. 109 din 17 decembrie 2008 a Curţii de Apel Târgu – Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa modificării în parte a sentinţei în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 83.500 lei cu titlu de daune - interese şi 5.246,5 lei cheltuieli de judecată, au fost respinse restul pretenţiilor, şi s-a dispus darea în debit a reclamantei cu suma de 2.030,5 lei reprezentând taxă judiciară de timbru datorată la fond. Totodată, intimata SC A.I. SA a fost obligată şi la plata sumei de 6.099 lei cheltuieli de judecată către apelantă.
Pentru a proceda în acest mod, instanţa de apel a arătat, în sinteză, că deşi tribunalul a reţinut corect întinderea daunelor - interese în sensul că acestea trebuie să cuprindă atât paguba efectivă cât şi beneficiul nerealizat şi că prejudiciul este dovedit, totuşi cuantumul acestora a fost greşit determinat.
În această privinţă, daunele cominatorii în limita cărora tribunalul trebuia să acorde daunele – interese, trebuiau calculate de la data de 31 martie 2006, data rămânerii definitive a sentinţei nr. 1614 şi nu de la data pronunţării acestei hotărâri, adică de la 25 octombrie 2005, şi până la executarea obligaţiei contractuale, respectiv 14 septembrie 2006. Prejudiciul determinat în acest mod, fiind în sumă de 83.500 lei, măsură în care a fost modificată hotărârea apelată.
De asemenea, referitor la cheltuielile de judecată acordate reclamantei, s-a reţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 514/2003, în sensul că, consilierul juridic îşi exercită mandatul în temeiul contractului de muncă, pentru care primeşte o indemnizaţie, iar actele adiţionale nu-i conferă un mandat de reprezentare şi nu sunt opozabile terţilor, astfel că onorariile respective nu pot fi avute în vedere la calculul cheltuielilor de judecată.
În consecinţă, raportat la cuantumul pretenţii admise, hotărârea primei instanţe a fost modificată şi în privinţa cheltuielilor de judecată, şi în temeiul art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 s-a dispus şi darea în debit a reclamantei întrucât suma stabilită cu titlu de taxă judiciară de timbru a fost greşit calculată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
Reclamanta SC A.I. SA, critică Decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., derivate din aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7208 şi art. 274 C. proc. civ.
În mod concret recurenta invocă faptul că instanţa de apel ignorând prevederile art. 7208 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile pronunţate în materie comercială, sunt executorii de drept de la data pronunţării, a apreciat eronat că pentru transformarea daunelor cominatorii în daune – interese trebuie luată în considerare data pronunţării hotărârii de obligare a pârâtei la plata acestora, respectiv, data de 25 octombrie 2005 şi nu 31 martie 2006, consecinţa fiind diminuarea nelegală a sumei datorate cu acest titlu.
O altă critică vizează nelegalitatea deciziei, pronunţată de un complet de judecată din compunerea căruia a făcut parte un judecător care a mai soluţionat un litigiu între aceleaşi părţi, şi în care, de asemenea, nu au fost incluse în cuantumul cheltuielilor de judecată sumele de bani achitate consilierului juridic, iar cererea de recuzare întemeiată pe dispoziţiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ., a fost greşit respinsă.
În privinţa cheltuielilor de judecată, recurenta arată că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, în cuantumul acestora trebuiau incluse şi onorariile acordate consilierului juridic prin actele adiţionale încheiate în temeiul libertăţii contractuale, cu atât mai mult cu cât nicio dispoziţie legală nu interzice încheierea acestora, iar reprezentarea părţilor în instanţă se poate face potrivit art. 67 şi 68 al.4 C. proc. civ. şi prin mandatar.
Pârâta S.C.M. invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., arătând în dezvoltarea criticilor că, procedând la evaluarea judiciară a prejudiciului suferit de reclamantă, instanţele au aplicat greşit dispoziţiile art. 1084 – art. 1086 C. civ. apreciind eronat cuantumul acestuia.
În concret, arată recurenta, singurul prejudiciu direct, şi real, suferit de reclamantă ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiilor contractuale este de 2.854,76 lei, singurul efect direct al neexecutării la timp a obligaţiei fiind lipsa din patrimoniul reclamantei a unor produse de mobilier care reprezentau un procent nesemnificativ faţă de volumul de producţie al societăţii reclamante.
În privinţa beneficiului nerealizat, susţine recurenta, acesta are un caracter eventual şi imprevizibil, a cărui nerealizare, de asemenea nu îi poate fi imputată, în condiţiile în care, contrar susţinerilor reclamantei relaţiile contractuale ale acesteia cu partenerul extern nu au fost afectate, ci dimpotrivă comenzile acestuia pentru produse de tipul celor executate cu întârziere au crescut. Pe de altă parte, diminuarea vânzărilor reclamantei şi eventualele pierderi suferite au fost cauzate de diferenţele de curs valutar şi dobânzile bancare plătite pentru creditele angajate, neavând niciun raport de cauzalitate cu conduita recurentei.
O altă critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., în privinţa determinării cuantumului cheltuielilor de judecată, care au fost greşit calculate deşi apelul s-a admis.
Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate şi dispoziţiilor legale anterior menţionate, Curtea constată că recursul reclamantei este nefondat, iar al pârâtei este întemeiat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare:
Astfel, se impune precizarea că ambele recurente, au criticat, din perspectivă proprie, întinderea daunelor - interese rezultate din transformarea daunelor cominatorii acordate prin sentinţa nr. 1614 din 25 octombrie 2005 a Judecătoriei Reghin, în daune – compensatorii, motiv pentru care şi criticile vor fi analizate concomitent.
Sub acest aspect, se va reţine că daunele cominatorii, ca mijloc juridic subsidiar de înfrângere a rezistenţei debitorului în executarea obligaţiei stabilite în sarcina sa, au un caracter provizoriu, fiind acordate până în momentul în care acesta îşi va îndeplini obligaţia şi totodată au un caracter nedeterminat în privinţa întinderii lor.
Prin urmare, tocmai în considerarea caracterului incert şi nelichid al unei asemenea creanţe, posibilitatea transformării în daune – compensatorii este condiţionată, potrivit regulilor dreptului comun privind răspunderea civilă, de producerea dovezilor privind pierderea suferită şi beneficiul nerealizat de reclamantă ca o consecinţă directă ţi imediată a neexecutării obligaţiei de către pârâtă.
Analizând cauza din această perspectivă, instanţele au apreciat însă eronat că între prejudiciu suferit de reclamantă şi evaluat la suma de 160.000 lei, şi respectiv conduita pârâtei există un raport de cauzalitate, în condiţiile în care aceasta şi-a nesocotit obligaţia de a executa la termen 50 de bucăţi produse de mobilier şi în acest mod a afectat esenţial şi a contribuit la deteriorarea relaţiilor comerciale ale reclamantei cu un partener extern cu care aceasta avea încheiat un contract în valoare de 2.500.000 EURO.
Cu alte cuvinte, lipsa din patrimoniul reclamantei a unor produse de mobilier care reprezentau un procent nesemnificativ faţă de volumul de activitate al acesteia, nu poate avea drept efect cauzarea unui prejudiciu în cuantumul solicitat de aceasta, motiv pentru care, critica formulată sub acest aspect de pârâtă este întemeiată astfel încât aceasta, va putea fi obligată în limitele recunoaşterii pretenţiilor doar la plata sumei de 2.854,76 lei, cu titlu de prejudiciu cert şi direct pentru celelalte sume nefiind îndeplinite cerinţele art. 1085 – art. 1086 C. civ.
Faţă de soluţia preconizată, rezultă că este nefondată critica reclamantei în privinţa întinderii daunelor solicitate.
Referitor la critica reclamantei privind modul de soluţionare a cererii de recuzare pentru motivul prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ., Curtea reţine că aceasta în mod corect a fost respinsă, deoarece judecătorul împotriva căruia s-a formulat cererea nu şi-a spus părerea în litigiul aflat pe rol ci a soluţionat o problemă de drept asemănătoare într-un alt dosar.
În privinţa aplicării art. 274 C. civ., instanţa de apel, a apreciat corect că onorariile acordate de reclamantă consilierului său juridic în baza unor acte adiţionale nu pot fi incluse în cuantumul cheltuielilor de judecată, pentru că acesta îşi exercită atribuţiile în conformitate cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, cu toate drepturile şi obligaţiile aferente, motiv pentru care şi această critică a reclamantei va fi înlăturată.
În concluzie, pentru considerentele anterior menţionate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, iar recursul pârâtei va fi admis, cu consecinţa modificării în parte a deciziei recurate în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 2.854,76 lei cu titlu de daune şi 734,34 lei reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial şi totodată reclamanta va fi obligată la plata sumei de 6.200 lei cheltuieli de judecată, în apel, compuse din taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial către pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.I. SA Reghin împotriva deciziei nr. 109/ A din 17 decembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Târgu – Mureş. secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de pârâta S.C.M. Reghin împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică în parte, în sensul că obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 2.854,76 lei, cu titlu de daune şi 734,34 lei cheltuieli de judecată, în fond.
Obligă intimata – reclamantă SC A.I. SA Reghin să plătească apelantei - pârâte S.C.M. Reghin suma de 6.200 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2443/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2514/2009. Comercial → |
|---|
