ICCJ. Decizia nr. 2631/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2631/2009
Dosar nr. 362/118/2005
Şedinţa publică din 29 octombrie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 531 din 3 martie 2008, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta SC G.C. SRL Constanţa şi a obligat pârâta SC C.H.R. la plata sumei de 206.224 lei despăgubiri civile reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în perioada 3 mai 2005 – 1 noiembrie 2005 şi a sumei de 148.540 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea obiectelor lipsă şi a degradărilor produse spaţiului.
S-au respins, ca neîntemeiate, celelalte pretenţii ale reclamantei şi ca nefondată cererea reconvenţională formulată de pârâtă.
S-a respins, ca neîntemeiată, cererea de majorare a onorariului formulată de expertul Ţ.I.
S-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 6.256 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că imobilul situat în localitatea Ovidiu, compus din teren, 21.275 m.p. şi construcţii, s - 5.196 m.p., proprietatea SC S.I.C.C.C. SA a făcut obiect al actului translativ de proprietate autentificat sub nr. 1834 din 24 septembrie 2002 perfectat de SC M.O. SA - fostă SC H.C.S. SA.
SC M.O. SA, din condiţia de proprietar, a închiriat imobilul construit şi neconstruit (astfel cum a fost descris în contractul autentificat sub nr. 1834 din 24 septembrie 2002) către SC I.I.C.C.C. SA, până la 31 ianuarie 2003 (art. 4 din contract).
Imobilul proprietatea SC M.O. SA a fost valorificat prin vânzarea la licitaţia din 26 septembrie 2003.
Procesul verbal de predare-primire a imobilului ce a făcut obiectul urmăririi silite, adjudecat de SC G.C. SRL, încheiat la 10 octombrie 2003 este însoţit de lista anexă în care sunt individualizate clădirile (10 poziţii), construcţiile anexe (5 poziţii) şi îmbunătăţirile la teren şi construcţii anexe (35 poziţii).
La 12 decembrie 2003, noul proprietar SC G.C. SRL a perfectat cu SC C.C.H.R. SRL, contractul de închiriere pentru imobilul situat în Ovidiu, identificat prin număr cadastral 2-381/3, durata fiind convenită de părţi pentru o perioadă de 10 ani, cu posibilitatea încetării înainte de termen, prin denunţarea unilaterală, sub condiţia notificării intenţiei celeilalte părţi cu cel puţin 180 zile înainte de data la care contractul încetează ca efect al denunţării.
Chiriaşul SC C.C.H. SRL a anunţat concediul prin adresa nr. 9354, comunicată proprietarului la 3 noiembrie 2004.
Astfel, părţile litigante s-au aflat în executarea contractului în intervalul de timp cuprins între 12 decembrie 2003 şi 3 mai 2005, dată la care efectele contractului au încetat, consecinţă a denunţării unilaterale venite din partea chiriaşului SC C.C.H. SRL.
Imobilul care a făcut obiectul închirierii nu a fost eliberat la data de 3 mai 2005, de către SC C.C.H.R. SRL, iar în cursul lunii mai 2005, între părţi s-a purtat o amplă corespondenţă relativ la termenii şi condiţiile în care urma a se proceda la predarea-primire imobilului, operaţiune care a fost realizată abia la 20 iunie 2005, când a fost semnat de către reprezentanţii celor două societăţi procesul verbal de predare-primire.
Reclamanta a precizat fără echivoc că pretenţiile sale au ca izvor abuzul de drept al pârâtei reconveniente, săvârşit după încetarea contractului, prin denunţare unilaterală.
Sancţionarea pârâtei s-a solicitat a fi realizată în considerarea culpei extracontractuale a acesteia, pentru fapte săvârşite ulterior încetării contractului.
Deci, nu s-a pus problema unei acţiuni mixte sau în completarea antrenării răspunderii contractuale prin cea delictuală, nici a opţiunii între cele două acţiuni, de vreme ce izvorul raportului juridic de obligaţie nu îl constituie actul juridic, ci un fapt juridic, cauzator de prejudicii.
În folosinţa imobilului situat în Ovidiu, pârâta SC C.C.H. România SRL s-a legitimat din condiţia de chiriaş, doar pentru perioada cuprinsă între 12 decembrie 2003 - 3 mai 2005.
Încetarea contractului implica predarea către proprietar a spaţiului închiriat în starea în care l-a preluat, mai puţin uzura normală.
În condiţiile în care la data perfectării contractului de închiriere, pârâta SC C.C.H.R. SRL avea în exploatare imobilul, nu a fost necesară operaţiunea de predare-primire.
Constatarea stării tehnice a imobilului a fost însă realizată de reprezentanţii celor două societăţi, numai prin aceasta găsindu-şi explicaţie întocmirea Anexei 2 la contract, prin care proprietarul s-a obligat să remedieze deficienţele spaţiului.
Lucrările de reparaţii şi renovări necesare, au fost stabilite „de comun acord" de către părţi, după cum a rezultat din cuprinsul înscrisului însuşit prin semnătură.
Din corespondenţa părţilor, referitoare la condiţiile în care urma să aibă loc eliberarea spaţiului şi predarea acestuia către proprietar, instanţa a constatat că nu a existat un refuz nejustificat de preluare a spaţiului din partea reclamantei.
Această concluzie a fost susţinută şi de menţiunile procesului verbal întocmit de executorul judecătoresc la 11 mai 2005, semnat de reprezentanţii celor două societăţi „care nu au căzut de acord cu predarea-primirea", dar şi din cuprinsul proiectului de tranzacţie întocmit de pârâtă, comunicat prin fax la 2 iulie 2005), potrivit cu care „din cauza unor probleme de natură tehnică, eliberare şi predarea efectivă (..) s-a făcut la data de".
Ceea ce a analizat instanţa în speţă nu a fost măsura în care pârâta a exploatat şi beneficiat efectiv de spaţiu, ci dacă prin neeliberarea sa a determinat imposibilitatea de folosire de către reclamantă.
Bunuri aparţinând SC C.C.H.R. SRL se regăseau în spaţiu (indiferent că acestea erau sau nu funcţionale sau deşeuri), şi după data de 11 mai2005, situaţie recunoscută de chiar reprezentantul societăţii care a solicitat proprietarului, în iunie 2005, să desemneze o persoană în prezenţa căreia firma specializată contractată „în vederea ridicării deşeurilor" să poată acţiona.
La 20 iunie 2005, părţile au semnat procesul-verbal de predare primire, în care s-a consemnat starea efectivă a spaţiului şi poziţia părţilor, precum şi disponibilitatea părţilor ca, într-un timp rezonabil, să soluţioneze, pe cale amiabilă, aspectele rămase în divergenţă.
La 29 iunie 2006, a fost întocmit procesul-verbal prin care s-a constatat eliberarea spaţiului de deşeuri.
Nici la această dată reclamanta s-a aflat în situaţia de a fi în măsură să beneficieze de folosinţa spaţiului, de vreme ce, pentru lămurirea aspectelor privitoare la starea tehnică a spaţiului, a fost necesară conservarea lui, până la soluţionarea cererii de asigurare dovezi, cu care reclamanta investise instanţa la 17 iunie 2005.
Expertiza tehnică a fost efectuată la 24 august 2005, Judecătoria Constanţa a admis cererea formulată în procedura prevăzută de art. 235 C. proc. civ., la 4 octombrie 2005, iar împotriva încheierii, pârâta a declarat recurs.
Abia începând cu luna noiembrie, după efectuarea reparaţiilor impuse spre a asigura funcţionalitatea spaţiului, reclamanta a fost în măsură să procedeze la închirierea spaţiului către alte societăţi.
În raport de această situaţie, reclamanta a încercat un prejudiciu, respectiv a fost lipsită de a exploata, fie direct, fie prin închiriere, un spaţiu funcţional, deşi prerogativele dreptului de proprietate a cărui titulară este o îndreptăţeau în acest sens.
Imputabilă pârâtei este fapta de a nu fi eliberat imobilul la data de 3 mai 2005, când contractul a încetat consecinţă a denunţării. Intenţiile la nivel declarativ din partea pârâtei, de predare a spaţiului, nu au echivalat cu eliberarea acestuia.
Obligaţia locatarului de restituire a lucrului închiriat, la încetarea contractului, este consacrată de dispoziţiile art. 1431 – art. 1432 C. civ.
Ori de câte ori o normă obligă o anumită persoană să acţioneze într-un anumit mod, cerinţă care nu este respectată, ne aflăm în situaţia unei inacţiuni ilicite care se circumscrie faptei ilicite, condiţie a antrenării răspunderii delictuale.
Prejudiciul încercat de reclamantă prin imposibilitatea de exploatare a spaţiului a fost consecinţa directă a faptei pârâtei, săvârşită cu vinovăţie, de a nu se conforma obligaţiei de predare, în termenii consacraţi de lege, deci raportul de cauzalitate s-a verificat în speţă.
Răspunderea patrimonială a persoanei juridice apare ca o componentă a participării sale, în nume propriu, la circuitul civil, astfel încât este permisă angajarea răspunderii delictuale, în temeiul art. 998 – art. 999 C. civ.
Cât priveşte întinderea acestui prejudiciu, prima instanţă a apreciat întemeiate în parte pretenţiile reclamantei.
S-a respins solicitarea reclamantei de omologare a concluziilor expertizei efectuate de ing. G.G., care a stabilit contravaloarea lipsei de folosinţă la 945.274,76 lei, întrucât nu a argumentat evaluarea prin raportare la elemente concrete, ci doar cu trimitere la studiul „pieţei imobiliare pe anii 2005 şi 2006" şi la potenţialul interes al firmelor de a se orienta spre închirierea spaţiilor de natura celui în discuţie.
Acceptând raportarea la valoarea chiriei înscrisă în contractul nr. 103/2003 nu s-a transferat analiza pe tărâmul răspunderii contractuale, aşa cum a susţinut reclamanta.
În mod judicios, colectivul de 3 experţi, pornind de la semnificaţia lingvistică a „prejudiciului", nerealizarea unei valori pe care s-a contat, s-au raportat la un cuantum lunar al contravalorii lipsei de folosinţă egal cu al chiriei convenită de părţi, de 13.913 dolari S.U.A./lună.
Un argument în plus în acest sens este reprezentat de disponibilitatea declarată de reclamantă, după încetarea contractului, de a încheia cu SC C.C.H.R. SRL, un nou contract, „în aceleaşi condiţii financiare".
Prin urmare, instanţa a apreciat corectă, în raport de criteriile folosite, evaluarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a spaţiului, aferentă perioadei 3 mai 2005 - 1 noiembrie 2005, la suma de 206.224 lei, astfel cum a fost stabilită de colectivul de 3 experţi.
În intervalul celor 6 luni, lipsa de folosinţă a avut drept cauză neeliberarea imobilului de către pârâtă (până la 29 iunie 2005), iar ulterior necesitatea conservării lui în vederea efectuării expertizei tehnice în procedura asigurării de dovezi.
La 4 octombrie 2005, prin încheierea pronunţată în dosarul nr. 6566/2005 al Judecătoriei Constanţa, a fost omologată expertiza tehnică efectuată la 24 august 2005 de ing. G.L., aşa încât nu subzista niciun motiv ca imobilul să fi fost „conservat" şi după această dată şi, astfel, să se justifice adăugarea unui interval de timp suplimentar.
În ceea ce priveşte pretenţiile referitoare la prejudiciul cauzat prin deteriorările aduse spaţiului şi lipsa unor bunuri, s-a reţinut că, la 12 decembrie 2003, când părţile au perfectat convenţia de închiriere, nu a fost întocmit un proces verbal de predare-primire.
Chiar dacă nu a fost întocmit un înscris care să fie denumit generic „proces verbal de predare-primire", situaţie ce poate fi explicată prin faptul că SC C.C.H.R. SRL se afla în folosinţa spaţiului, a avut loc o constatare a stării tehnice a spaţiului, concluzie ce se desprinde din întocmirea Anexei 2 la contract în care au fost enumerate lucrările de renovări şi reparaţii "necesare" spaţiului, precum şi din răspunsul la pct. 8 din interogatoriul reclamantei.
Deşi reclamanta pârâtă a pretins că SC C.C.H.R. SRL nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii, susţinerea sa nu a fost probată prin niciun mijloc de dovadă. Dimpotrivă, înscrisul înregistrat la societatea pârâtă sub nr. 1561 din 30 iunie 2004, însuşit de părţi prin semnătură, este de natură să infirme apărările pârâtei.
S-a considerat corectă trimiterea pe care reclamanta o face la dispoziţiile art. 1432 C. civ., potrivit cu care, în lipsă de inventar se prezumă că locatarul a primit lucrul închiriat în starea în care locatorul era dator a-l preda şi trebuie să-l restituie în aceeaşi condiţie, „afară numai când ar putea proba contrariul".
S-a reţinut că reclamanta pârâtă SC G.C. SRL a transmis pârâtei reconveniente folosinţa imobilului compus din clădiri (10 poziţii), construcţii anexe (5 poziţii) şi îmbunătăţiri la teren şi construcţii (35 poziţii), adică exact ceea ce a adjudecat la 29 septembrie 2003.
Cu privire la destinaţia acestor clădiri, aspectul controversat îl constituie funcţionalitatea pe care o avea construcţia denumită în toate „Anexele" care au însoţit contractele în succesiunea lor, din 1992 şi până la momentul când a intervenit contractul de închiriere 103/2003 „clădire fabrică".
Reclamanta SC G.C. SRL a pretins pe parcursul cercetării judecătoreşti că, la încetarea contractului urma a prelua construcţia, „hală de producţie", în vreme ce pârâta a susţinut că, la 12 decembrie 2003, spaţiul în discuţie nu mai avea această destinaţie şi, implicit nici dotările aferente liniei de producţie.
În succesiunea actelor ce privesc imobilul şi în documentaţia cadastrală, părţile componente ale acesteia sunt identificate prin cod C 131 A, depozit şi C 131 B, hală producţie. În anexele ce au însoţit actul de adjudecare şi procesul verbal de predare-primire dintre SC G.C. SRL şi SC M.O. SA, imobilele au fost descrise generic, fără să fie prezentate şi echipamentele care ar da funcţionalitatea corespunzătoare destinaţiei ce ar implica-o denumirea clădirii „hală producţie".
Restituirea „în aceeaşi condiţie" a imobilului, în raport de probele administrate, presupune lăsarea spaţiilor în starea tehnică astfel cum ea a fost stabilită de părţi ca existând la data la care s-a încheiat contractul de închiriere şi anexele sale, respectiv s-a semnat înscrisul care cuprindea „situaţia lucrărilor executate".
A rezultat din cuprinsul acestui înscris, care emană de la reclamanta SC G.C. SRL că lucrările de reparaţii şi renovări executate la spaţiile închiriate au vizat şi montarea unui sistem de iluminat nou la depozitul (fostă hală de producţie).
Aşadar, clădirea, C 131 B, numită „hală producţie" avea la data de 30 iunie 2004 destinaţia şi funcţionalitatea unui depozit, în acest sens fiind chiar recunoaşterea reclamantei.
În procesul verbal de predare-primire din 20 iunie 2006, în referire la deficienţele din „hala producţie" sunt arătate lipsurile şi degradările (ex. ţeavă incendiu spartă, lipsă furtun incendiu şi aeroterme etc.), nefiind menţionată lipsa utilajelor şi echipamentelor ce compuneau linia de îmbuteliere.
Faţă de menţiunile procesului verbal din 20 iunie 2005, dacă ar fi existat la momentul încheierii contractului de închiriere în clădirea denumită hală de producţie, linia de fabricaţie, nu se putea omite menţionarea lipsei echipamentelor şi utilajelor ce o compuneau, care erau de anvergură faţă de o bucată de priză sau un comutator, bunuri evidenţiate ca fiind lipsă.
Deci, nu era vorba despre o omisiune de consemnare a lipsei liniei de fabricaţie ci, dimpotrivă, nemenţionarea acesteia se corelează cu arătarea din „situaţia de lucrări" la „depozitul (fosta hală de producţie)".
La 21 decembrie 2001, în procesul verbal de inventariere al mijloacelor fixe ale S.I.C.C.C. SA - societate absorbită de SC C.C.H.R. SRL s-a prevăzut că în locaţia din Constanţa „nu se mai desfăşoară activitatea de producţie".
În acelaşi proces verbal din 21 decembrie 2001 s-a arătat că unele utilaje de producţie erau deja în dotarea laboratorului din locaţia Ploieşti, cele neamortizate folosite în cadrul atelierului auto, iar parte propuse pentru scoaterea din funcţiune şi casare.
Faptul că nu a fost prezentat un proces verbal definitiv de casare, apărare a reclamantei, că nu a fost respectată legislaţia specială în materie, nu este de natură a argumenta existenţa liniei de producţie, infirmată de celelalte înscrisuri la care am făcut referire.
Echipamentele şi utilajele nu sunt afectate unei clădiri, ci unei activităţi, aspect care, corelat cu cele reţinute din analiza înscrisurilor, conduce la concluzia că hala, la momentul în care părţile au semnat contractul de închiriere şi anexele în care s-a constatat starea tehnică, nu mai avea linia de fabricaţie.
Raportul de expertiză efectuat de ing. G.L., invocat de reclamantă, din această perspectivă, nu prezintă relevantă, căci prin acesta „au putut fi constatate" degradările şi lipsurile existente la 24 august 2005, fără însă a putea fi identificat momentul la care ele au intervenit.
Concluziile expertului G.L., relativ la dezafectarea liniei de fabricaţie, care „ar fi fost luată de chiriaş la plecarea din spaţiu", au fost înlăturate faţă de celelalte probe analizate, instanţa nefiind legată de concluziile expertizei care exced componentelor expertului, ci doar de constatările de fapt care privesc aspectele de specialitate.
De altfel, s-a insistat în raportul de expertiză efectuat în asigurarea de dovezi, asupra identităţii perfecte între anexele contractelor intervenite în perioada 2002 - 2004, în care au fost descrise ce compun imobilul, care la predare se menţionau a fi în stare tehnică bună.
Nu s-a observat însă cuprinsul procesului verbal din 31 ianuarie 2003, semnat de reprezentanţii SC M.O. SA şi S.I.I.C.C.C. SA, în care se menţionează că „au fost excluse din contractul iniţial de închiriere hala de producţie şi terenul aferent".
Faţă de cele reţinute, au fost dovedite apărările pârâtei SC C.C.H.R. SRL, potrivit cu care clădirea „hală de producţie" era în fapt depozitul, care, spre a avea această funcţionalitate nu putea fi afectat şi de linia de producţie.
Degradările pe care le prezintă celelalte locaţii ale imobilului (depozit, sediu administrativ, sală de mese, vestiare, grupuri sanitare, birou marketing, clădire hidrofor) au fost dovedite. Ele nu sunt dintre cele cauzate de uzură, ci s-au produs din dezafectarea clădirilor, de o parte din echipamentele şi utilajele care le asigurau funcţionalitatea. Aceasta a rezultat din analiza coroborată a înscrisurilor (corespondenţă, procesul verbal de predare-primire din 20 iunie 2005) cu constatările expertizei efectuată în procedura asigurării de dovezi.
Valoarea totală a prejudiciului a fost evaluată prin raportul de contraexpertiză omologat, la 126.822 lei.
Faţă de componenţa prezentată şi din analiza materialului probator, s-a dedus prejudiciul reţinut ca fiind provocat prin dezafectarea halei de producţie (119.938 lei), diferenţa rezultată fiind de 6.884 lei.
În mod explicit, în raportul de contraexpertiză s-a menţionat că evaluarea nu priveşte utilajele şi echipamentele enumerate în raportul de expertiză efectuat de ing. G.L.
Evaluarea acestor bunuri a fost realizată prin expertizele efectuate de expert evaluator Ş.L. şi respectiv raportul efectuat de expert Ţ.I.
Prin raportul efectuat de expert Ţ.I., în cele două variante de evaluare (valoarea de înlocuire ca noi a bunurilor şi cea rezultată în urma scăderii proporţionale a gradului de uzură), concluziile au fost justificate prin răspunsul la obiecţiuni, fiind indicată documentaţia care a stat la baza stabilirii preţurilor actuale de circulaţie şi criteriile în raport cu care a fost stabilită uzura.
A fost validat acest raport de expertiză, în varianta 2, căci altfel ar fi însemnat să ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei pârâte.
Potrivită evaluării în varianta 2, contravaloarea bunurilor lipsă era de 262.297 lei, din care valoarea instalaţiilor halei de îmbuteliere, 120.641 lei.
Faţă de argumentele expuse, prin necuprinderea instalaţiei de îmbuteliere din depozitul (fostă hală de producţie) în sfera lucrărilor dezafectate de pârâtă, s-a reţinut că prejudiciul încercat de reclamanta pârâtă prin lipsirea imobilului de parte din bunurile ce îi asigurau funcţionalitatea era de 141.656 lei (262.297 lei - 120.641 lei).
Fapta pârâtei SC C.C.H.R. SRL care şi-a însuşit unele bunuri, utilaje şi echipamente aferente spaţiilor, şi prin aceasta a provocat şi degradări clădirilor din proprietatea reclamantei se circumscrie ilicitului delictual şi urmează a fi sancţionată, în temeiul art. 998 – art. 999 C. civ.
Pretenţiile reclamantei inserate la pct. 2 din petitul acţiunii, a căror câtime a fost majorată, au fost admise în limita celor reţinute ca fiind dovedite, respectiv, 148.540 lei.
Pretenţia reconvenţională a pârâtei SC C.C.H.R. SRL, de obligare a reclamantei la restituirea centralei termice şi instalaţiei de încălzire din clădirea denumită „garaj auto", a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Pârâta reconvenientă a invocat dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate, dovedind că acestea au fost realizate de SC C.C.H.R. SRL, sens în care stă autorizaţia de construcţie nr. 39 din 16 aprilie 2001 şi documentaţia primară care a stat la baza eliberării ei.
Reclamanta pârâtă SC G.C. SRL, prin întâmpinarea la cererea reconvenţională a contestat pretenţiile, invocând dobândirea proprietăţii şi asupra acestor bunuri, prin actul de adjudecare.
A apreciat prima instanţă că probaţiunea administrată în cauză a fost de natură a confirma susţinerile reconvenientei, potrivit cu care SC C.C.H.R. SRL a fost proprietarul originar al bunurilor revendicate, astfel încât în patrimoniu SC M.O. SA nu putea fi transmis de vânzătoarea S.I.C.C.C. SA, proprietatea imobilelor.
Cu toate acestea, transferul de proprietate a vizat imobilul cu toate dotările aferente, deci inclusiv instalaţiilor termice şi centralele, astfel încât, la licitaţie, SC G.C. SRL a adjudecat şi aceste bunuri.
S-au considerat a fi întemeiate apărările reclamantei relativ la incidenţa în cauză a instituţiei vânzării lucrului altuia, SC C.C.H.R. SRL neavând deschisă calea acţiunii în anulare a actelor translative de proprietate (fiind terţ faţă de acestea), ci doar acţiunea în revendicare.
Centrala şi instalaţia de încălzire, prin natura lor fiind bunuri mobile, afectate fondului, au devenit imobile prin destinaţie, în accepţiunea art. 468 – art. 469 C. civ.
Vânzarea la licitaţie a imobilului, prin formalităţile anterioare, permitea potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. civ., tuturor celor care pretindea vreun drept asupra imobilului să-l anunţe executorului, înainte de data fixată pentru vânzare, sub sancţiunea de a nu li se mai lua în considerare.
Neinvocând proprietatea asupra bunurilor acum revendicate, înainte de vânzarea silită a imobilului, inclusiv cu centrala şi instalaţia de încălzire, titlul de care s-a prevalat SC C.C.H.R. SRL (autorizaţia de construcţie) nu a fost considerat preferabil celui al reclamantei, terţ adjudecatar care a plătit preţul.
S-a dat eficienţă titlului de proprietate al reclamantei pârâte care la licitaţie a adjudecat imobilul, fără fraudă sau opoziţie din partea adevăratului proprietar.
Faţă de aceste aspecte, soluţia primei instanţe în dezlegarea raporturilor juridice litigioase, a fost cea de admitere în parte a acţiunii, astfel cum au fost precizate, consecinţă a mărimii câtimii pretenţiilor, în sensul obligării pârâtei reconveniente la plata cu titlu de despăgubiri civile a sumei de 354.764 lei (206.224 lei, contravaloare lipsă folosinţă imobil şi 148.540 lei, contravaloare degradări aduse spaţiului şi obiecte lipsă). Faţă de dispoziţiile art. 1169 C. civ., diferenţa pretenţiilor a fost respinsă, ca nefondată, ca şi cererea reconvenţională dedusă judecăţii de pârâta reconvenientă.
În considerarea culpei procesuale, pârâta SC C.C.H.R. SRL a fost obligată către reclamantă la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de proces, constând în taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, onorariu avocat, onorarii expertize, inclusiv cea efectuată în procedura asigurării de dovezi.
Cererea de majorare a onorariului formulată de expert Ţ.I. a fost respinsă, ca neîntemeiată, cu motivarea că raportul de expertiză a fost însoţit numai de o „notă de evaluare", iar nu şi de decontul cheltuielilor care să justifice suplimentarea onorariului, aşa cum se dispune prin art. 22 din OG nr. 2/2000.
Tocmai în considerarea complexităţii lucrării şi a volumului de muncă ce-l necesita, instanţa a stabilit onorariul la 1.500 lei, cuantum care depăşeşte toate celelalte onorarii stabilite pentru ceilalţi 5 experţi ce au efectuat lucrări în dosar.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată către reclamantă la plata cheltuielilor de judecată, 6.256 lei, proporţional cu valoarea pretenţiilor admise.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta SC G.C. SRL, pârâta SC C.C.H.R. SRL şi expertul tehnic Ţ.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Apelanta SC G.C. SRL a susţinut prin cererea de apel că, în mod nelegal, instanţa de fond a înlăturat concluziile raportului de expertiză efectuat de expertul G.G., acesta determinând just prejudiciul adus prin lipsirea reclamantei de folosinţa spaţiului al cărui proprietar este. Faptul că instanţa de fond a omologat al doilea raport de expertiză este nelegal, cât timp acesta a fost contestat de ambele părţi, iar valoarea cuprinsă în contractul de închiriere a reflectat înţelegerea părţilor asupra chiriei în anul 2003, iar prejudiciul a fost cauzat în anul 2005, când preţurile pe piaţa imobiliară erau majorate.
A apreciat apelanta reclamantă că raportul de expertiză avut în vedere de către prima instanţă nu a răspuns obiectivelor încuviinţate în prealabil, deşi determinarea lipsei de folosinţă prin studiul preţurilor practicate pe piaţa imobiliară putea fi efectuată de către experţi.
Un alt motiv de nelegalitate invocat de apelanta reclamantă SC G.C. SRL vizează întinderea prejudiciului doar până în luna noiembrie, cu toate că raportul de expertiză efectuat de expertul G.G. a stabilit că, pentru a aduce spaţiul în starea iniţială era necesară efectuarea de mai multe lucrări care se întindeau pe o perioadă de 2 luni.
În ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a capătului doi de cerere, a apreciat apelanta reclamantă că instanţa de fond, în mod nelegal, a scos valoarea unor bunuri din întinderea prejudiciului, cu toate că aceste bunuri erau aferente spaţiului închiriat, fiind făcută o gravă confuzie între linia de îmbuteliat şi instalaţiile aferente imobilului.
Deşi instanţa de fond a reţinut că instalaţiile evaluate de experţi au fost mutate în anul 2001 la locaţia din Ploieşti, apelanta a apreciat a fi nelegale aceste considerente, susţinând că toate aceste instalaţii au fost cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1834 din 24 februarie 2002, prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra întregului activ. Faptul că societatea apelantă a închiriat acest spaţiu cu destinaţia de depozit nu înseamnă, în accepţiunea sa, că instalaţiile nu mai existau în imobilul respectiv, ci doar că nu se mai producea băutura gazoasă.
Valoarea prejudiciului, calculată cu luarea în considerare a uzurii lucrurilor, a fost contestată de apelanta reclamantă pentru că, în opinia sa, prejudiciul real este compus din valoarea de piaţă a acestor instalaţii, la momentul actual, fiind astfel în imposibilitate de a procura bunurile cu gradul de uzură reţinut în hotărârea contestată.
Cu privire la cheltuielile de judecată, a criticat SC G.C. SRL modalitatea de acordare a acestora, arătând că a efectuat cheltuieli de 22.574 lei, iar numai pentru pretenţiile care i-au fost admise era calculată o taxă de timbru de4 6.734,16 lei, superioară cuantumului reţinut de instanţă ca fiind datorat de pârâta reconvenientă.
În apelul său, SC C.C.H.R. SRL a solicitat schimbarea hotărârii apelate, respingerea cererii principale ca nefondate şi admiterea cererii reconvenţionale, cu obligarea reclamantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
A criticat pârâta reconvenientă atât sentinţa civilă nr. 531 din 3 martie 2008, cât şi încheierea premergătoare prin care a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii întemeiată pe dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
A opinat SC C.C.H.R. SRL că procedura concilierii directe a fost viciată în prezenta cauză, nefiind anexate invitaţiei la conciliere toate înscrisurile pe care îşi întemeiase reclamanta pretenţiile, nefiind precizat temeiul de drept al cererii şi neexistând identitate între obiectul convocării la conciliere şi obiectul cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte fondul dreptului dedus judecăţii a apreciat apelanta pârâtă că nu sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale, întrucât prejudiciul nu este cert, reclamanta nefăcând dovada întinderii acestuia, spaţiul fiind pus la dispoziţia proprietarului la 11 mai 2005 şi luat în primire abia la 20 iunie 2005.
Astfel, a învederat apelanta că nu i se poate reţine în sarcina sa existenţa vreunei fapte ilicite, cât timp reclamantei îi aparţine culpa pentru întârzierea preluării imobilului.
Chiar dacă s-ar putea reţine vreo faptă ilicită în persoana pârâtei reconveniente, aceasta ar privi perioada 3 mai 2005 – 11 mai 2005, fiind contestată obligarea sa la plata de despăgubiri calculate până în luna noiembrie 2005.
Cu privire la raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu s-a opinat în prezentul apel că această condiţie a răspunderii delictuale nu a fost dovedită, iar pentru existenţa vinovăţiei era necesar ca reclamanta să probeze că fapta ilicită a fost săvârşită de către organele de conducere ale SC C.C.H.R. SRL.
Un alt motiv de critică al hotărârii apelate îl constituie luarea în calcul a unui grad de uzură mai mic decât trebuia în conformitate cu prevederile legale, apreciind apelanta că estimarea uzurii s-a făcut pur subiectiv, fără ca expertul să aibă posibilitatea de a vedea efectiv bunurile.
Modalitatea de soluţionare a cererii reconvenţionale a fost criticată de SC C.C.H.R. SRL care a învederat în prezenta cale de atac faptul că activele revendicate au fost în proprietatea S.I.C.C., regăsindu-se după fuziune, în inventarele pârâtei reconveniente, nefiind înscrise în listele anexe la contractul de vânzare-cumpărare din 24 septembrie 2002.
Apelul formulat de expertul tehnic mobiliar Ţ,I. a vizat soluţia instanţei de fond privind respingerea cererii de majorare a onorariului încuviinţat iniţial.
Prin Decizia nr. 118 din 2 iulie 2008, Curtea de Apel Constanţa a admis apelurile formulate de reclamantă şi de pârâta-reconvenientă şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul admiterii cererii reconvenţionale precizate şi obligării reclamantei la restituirea centralei termice şi a instalaţiei de încălzire din clădirea „garaj auto".
S-a dispus obligarea pârâtei-reconveniente la plata sumei de 7.585 lei cheltuieli de judecată.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a dispus obligarea pârâtei-reconveniente la plata sumei de 4.375 lei cheltuieli de judecată în apel, după efectuarea compensării.
S-a respins, ca nefondat, apelul expertului Ţ.I.
În motivarea deciziei s-a reţinut că apelul reclamantei este fondat în ceea ce priveşte modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât acesteia i se cuvine contravaloarea taxei de timbru, precum şi sumele achitate cu titlu de onorarii cuvenite experţilor şi apărătorului ales.
În ceea ce priveşte motivul de apel invocat de reclamantă în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin lipsa de folosinţă a imobilului s-a respins, ca neîntemeiat, întrucât în speţă reclamanta este îndreptăţită să primească numai daune interese echivalente cu contravaloarea folosinţei spaţiului.
În raport cu probele administrate s-a reţinut că a fost corect stabilită perioada în care reclamanta a fost lipsită de folosinţa imobilului pe care-l deţine, prin fapta culpabilă a pârâtei de nepredare a imobilului în starea iniţială în care l-a primit la încheierea contractului de închiriere nr. 103/2003.
Referitor la deteriorările produse spaţiului închiriat s-a reţinut că instanţa de fond a procedat legal când a validat raportul de expertiză efectuat de Ţ.I. luând în considerare varianta a 2-a prin determinarea contravalorii bunurilor cu scăderea proporţională a gradului de uzură.
Susţinerile apelantei reclamante privind stabilirea contravalorii bunurilor conform preţurilor de achiziţie s-au respins ca nefondate întrucât sunt în contradicţie cu prevederile art. 1431 C. civ.
Critica apelantei privind neincluderea în prejudiciul cauzat a contravalorii liniei de îmbuteliere s-a respins întrucât nu este susţinută de probele administrate, iar procesul verbal de predare-primire, încheiat de părţile în litigiu cuprinde punctele de vedere exprimate cu privire la fiecare deficienţă a imobilului ce a format obiectul locaţiunii şi bunurilor închiriate odată cu activul principal.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei-reconveniente SC C.H.R. s-a reţinut că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că centrala termică şi instalaţia de încălzire sunt proprietatea pârâtei, nefiind prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de Societatea de îmbuteliat C.C. SA cu SC M.O. la 24 septembrie 2002; ceea ce o îndreptăţeşte pe pârâtă să pretindă restituire.
Criticile aduse de pârâtă asupra modului de soluţionare a cererii principale au fost considerate nefondate întrucât instanţa de fond a soluţionat corect excepţia inadmisibilităţii întemeiată pe dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., în sensul respingerii, din moment ce nu s-a dovedit producerea unei vătămări.
Apelul formulat de expertul tehnic Ţ.I. a fost considerat nefondat întrucât nu se justifică cererea de majorare a onorariului iniţial de 1.500 lei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta, pârâta şi expertul tehnic.
Recurenta reclamantă a formulat recurs în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând că în mod nelegal instanţa de apel nu a admis apelul în ceea ce priveşte întinderea despăgubirilor pentru primul şi al doilea capăt de cerere (pentru lipsa de folosinţă şi pentru contravaloarea obiectelor lipsă şi a degradărilor aduse spaţiului).
Recurenta reclamantă consideră că instanţa trebuia să ţină seama de expertiza efectuată de G.G. şi susţine că acţiunea fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală nu putea fi omologată opinia experţilor potrivit căreia nu se poate determina valoarea lipsei de folosinţă în raport de preţurile practicate pe piaţă şi gradului de uzură nemaiaplicându-se art. 1431 C. civ.
Ultimul motiv de recurs vizează soluţia pronunţată de instanţa de apel în ceea ce priveşte admiterea cererii reconvenţionale având ca obiect revendicarea centralei termice.
Recurenta-reclamantă mai susţine că în mod nelegal instanţa de apel a admis apelul intimatei în ceea ce priveşte cererea reconvenţională întrucât art. 1909 alin. (1) C. civ., instituie o prezumţie absolută de proprietate în favoarea sa decurgând din posesia de bună credinţă.
Recursul reclamantei este nefondat.
Motivele de recurs invocate de reclamantă nu constituie veritabile motive de nelegalitate a hotărârii atacate ci reprezintă motive de netemeinicie invocate şi în susţinerea apelului.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei care se referă la plata despăgubirii pentru lipsa de folosinţă a imobilului se constată că este neîntemeiată întrucât în mod corect instanţa de fond şi de apel au reţinut că expertul G.G. nu şi-a raportat evaluarea la elemente concrete, ci a făcut doar trimitere la un studiu al pieţei imobiliare pe anii 2005 – 2006 şi la un potenţial interes al firmelor de a se orienta spre închirierea spaţiului de natura celui din litigiu. Drept urmare, în mod corect acest raport de expertiză a fost considerat neconcludent de instanţa de fond şi s-a dispus efectuarea unui raport de contraexpertiză de către 3 experţi, care a stat la baza soluţiei pronunţate în cauză.
În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, se reţine că motivarea instanţei de apel este suficient de clară şi cuprinzătoare şi că a fost omologat raportul de contraexpertiză care a stabilit contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiului în raport cu chiria lunară plătită pentru acest spaţiu.
Susţinerile recurentei fundamentate pe expertiza G.G. nu pot fi reţinute întrucât aceasta a fost înlăturată de instanţa de fond, fiind considerată neconcludentă.
În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la soluţia pronunţată pentru al doilea capăt de cerere se constată că este neîntemeiat întrucât instanţa de fond şi instanţa de apel au motivat soluţia de a nu lua în calculul despăgubirilor bunurile aferente halei de producţie (liniei de îmbuteliere) în raport cu probele administrate în cauză din care rezultă că, clădirea denumită „hala de producţie" era un depozit care nu putea fi afectat şi de linia de producţie. Ca atare în mod corect a fost respinsă cererea de acordare a despăgubirilor aferente liniei de producţie.
În mod greşit susţine recurenta că situaţia în care bunurile lipsesc nu mai poate fi aplicat principiul prevăzut de art. 1431 C. civ., deoarece în speţă prejudiciul nu constă în lipsa sau deteriorarea unor bunuri noi, astfel că pârâta nu poate fi obligată la plata contravalorii unor bunuri noi, ci în raport cu uzura acestora.
Motivul de recurs care vizează admiterea cererii reconvenţionale este nefondat întrucât din coroborarea probelor dosarului rezultă că instanţa de apel a reţinut în mod corect că activele „centrala termică" şi „centrala de încălzire" sunt proprietatea pârâtei şi în consecinţă a dispus obligarea pârâtei la restituirea acestora.
Recurenta pârâtă a formulat recurs în temeiul art. 304 alin. (7) C. proc. civ., susţinând că nu s-a motivat respingerea motivelor de apel referitoare la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru aplicarea coeficientului de uzură stabilit de contraexpertiză.
În subsidiar, recurenta invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 susţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, prejudiciul nu este cert, nu s-a făcut dovada existenţei faptei ilicite, nu există raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi nu există prejudiciu.
Recursul pârâtei este nefondat întrucât instanţa de apel a grupat toate motivele de apel formulate de ambele părţi care vizau existenţa şi întinderea prejudiciului şi prin soluţia pronunţată a răspuns la toate criticile formulate de părţi.
În ceea ce priveşte motivul de recurs referitoare la neîndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale este nefondat întrucât:
- existenţa şi întinderea prejudiciului a fost dovedită cu rapoartele expertiză efectuate în cauză;
- fapta ilicită a fost dovedită prin nepredarea spaţiului în litigiu şi prin nerecunoaşterea stării reale a spaţiului şi a cauzelor apariţiei deteriorărilor bunurilor, ceea ce a determinat efectuarea cererii de asigurare de dovezi;
- există legătură de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită din moment ce s-a pus în discuţie lipsa de folosinţă a spaţiului şi deteriorarea acestuia;
- vinovăţia recurentei-pârâte rezultă din poziţia exprimată cu ocazia întocmirii procesului verbal de predare-primire în care recunoaşte o parte din deteriorări şi o parte din bunurile lipsă cât şi din procesul verbal de conciliere în care este de acord să achite o sumă aferentă lipsei de folosinţă şi deteriorărilor existente.
În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la uzura aplicată bunurilor este nefondat întrucât uzura aplicată bunurilor s-a făcut după ce expertul a efectuat deplasarea la faţa locului pentru a constata starea acestora.
Prin recursul declarat expertul tehnic Ţ.I. susţine că în mod greşit s-a respins cererea de majorare a onorariului provizoriu.
Recursul este nefondat întrucât onorariul se stabileşte în raport cu volumul de muncă depus de expert, iar în speţă instanţa a apreciat că nu se justifică cererea de majorare faţă de onorariul iniţial de 1.500 lei deoarece acesta a fost stabilit proporţional cu munca depusă.
Pentru aceste considerente recursurile urmează să fie respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC G.C. SRL Constanţa, de pârâta SC C.C.H.R. SRL Bucureşti şi de expertul tehnic Ţ.I. împotriva deciziei nr. 118/ COM din 2 iulie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă, fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2623/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2716/2009. Comercial → |
|---|
