ICCJ. Decizia nr. 3015/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3015/2009
Dosar nr. 5565/1/2009
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 3030 din 5 martie 2007 pronunţată în dosar nr. 311793/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar Bucureşti împotriva pârâtei SC B. România SRL Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 39.243,38 dolari SUA reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiului situat administrativ în Bucureşti, sector 3, pentru perioada 1 august 2003 – 28 februarie 2004, a penalităţilor de întârziere aferente sumei pentru perioada 1 august 2003 – 31 mai 2006, precum şi a sumei de 30.844,22 dolari SUA cu titlu de majorări la soldul acordat prin sentinţa comercială nr. 2556/2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
În privinţa pretenţiilor constând în contravaloarea lipsei de folosinţă, tribunalul a constatat că reclamanta avea obligaţia de a dovedi întrunirea condiţiilor generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în conformitate cu regulile prevăzute de art. 998-999 C. civ., respectiv împrejurarea că pârâta a continuat să utilizeze spaţiul din litigiu şi ulterior datei de 31 iulie 2003, până la care a fost obligată prin sentinţa comercială nr. 2556/2006 la plata contravalorii chiriei şi totodată s-a dispus şi evacuarea acesteia din imobil.
Cum o atare susţinere a reclamantei nu a fost dovedită, s-a respins cererea formulată în acest sens, precum şi petitul accesoriu referitor la plata penalităţilor de întârziere. În privinţa majorărilor de întârziere, cerute în temeiul hotărârii judecătoreşti anterior menţionate, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu s-a conformat solicitării de a indica temeiul de drept şi modul de calcul al sumei pretinse cu acest titlu, a respins ca nefondată şi această cerere.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 220 din 23 aprilie 2009 pronunţată în dosar nr. 31179/3/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Pentru a proceda în acest mod, instanţa de apel, a avut în vedere probele administrate în faţa tribunalului, poziţia procesuală a reclamantei care nu şi-a dovedit susţinerile în conformitate cu dispoziţiile art. 1169-1170 C. civ. precum şi apărarea constantă a pârâtei în sensul că nu a folosit spaţiul din litigiu în perioada pretinsă de reclamantă.
În plus, arată instanţa, sentinţa nr. 2556/2006 a Tribunalului Bucureşti a fost desfiinţată, iar cauza trimisă spre rejudecare, prilej cu care prin sentinţa comercială nr. 13677/2007 a Tribunalului Bucureşti, rămasă irevocabilă, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat împrejurarea că pârâta nu mai foloseşte acest spaţiu din cursul anului 2000, motiv pentru care s-a respins acţiunea reclamantei având ca obiect plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada aprilie 2000 – iulie 2003 precum şi cererea de evacuare.
De altfel, această stare de fapt a fost dovedită inclusiv prin actele depuse de reclamantă, în apel, şi care atestă împrejurarea că pârâta nu mai este în posesia imobilului de aproximativ 4 ani.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor recurenta invocă faptul că, contrar celor reţinute de ambele instanţe, pârâta a continuat să utilizeze spaţiul din litigiu cel puţin până la data de 1 martie 2004, împrejurare care rezultă din sentinţa civilă nr. 4166/2004, prin care pârâta a fost obligată la plata unor sume de bani către asociaţia de proprietari din imobilul în care se află spaţiul administrat de reclamantă, concluzia fiind că în mod nelegal pârâta nu a fost obligată la plata contravalorii folosinţei spaţiului până la acea dată.
Pe de altă parte, nu întreg debitul a fost solicitat în temeiul sentinţei nr. 2556/2006, astfel încât desfiinţarea acestei hotărâri nu are nicio consecinţă în privinţa sumelor solicitate cu titlu de contravaloare lipsă folosinţă şi penalităţi de întârziere.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la temeiurile de drept anterior menţionate, Curtea constată că este nefondat.
Reclamanta a investit instanţa cu o cerere de chemare în judecată, înregistrată la data de 19 septembrie 2006, având ca obiect pretenţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiului din litigiu şi a penalităţilor de întârziere aferente perioadei 1 august 2003 – 31 mai 2005, întemeindu-şi această solicitare pe sentinţa comercială nr. 2556 din 26 aprilie 2000 a Tribunalului Bucureşti, care a soluţionat un litigiu între aceleaşi părţi iar pârâta a fost obligată la plata contravalorii chiriei pentru perioada 26 ianuarie 2001 – 31 iulie 2003, dispunându-se şi evacuarea din acelaşi spaţiu. Această hotărâre a fost însă desfiinţată, iar cauza trimisă spre rejudecare, prilej cu care prin sentinţa comercială nr. 13677 din 20 noiembrie 2007, rămasă irevocabilă, s-a statuat cu putere de lucru judecat că pârâta nu mai utilizează spaţiul din litigiu din anul 2000, considerente pentru care a fost respinsă cererea reclamantei, recurenta de azi, de obligare a aceleiaşi pârâte la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru o perioadă anterioară celei din litigiu, respectiv pentru aceea cuprinsă între aprilie 2000 – iulie 2003, precum şi cererea de evacuare.
În aceste condiţii, instanţa de apel, aplicând corect prevederile art. 998-999 raportat la art. 1169-1170 C. civ. a concluzionat că sunt lipsite de orice fundament pretenţiile cu titlu de contravaloare lipsă folosinţă pentru perioada 1 august 2003 – 31 mai 2006, deoarece susţinerea reclamantei în sensul că pârâta a utilizat spaţiul din litigiu, în perioada indicată şi în acest mod i-a cauzat un prejudiciu constând în lipsa de folosinţă a bunului, este contrară realităţii.
Faţă de această concluzie, rezultă că şi criticile referitoare la modul de soluţionare a capătului de cerere privind plata penalităţilor şi majorărilor de întârziere, sunt nefondate, pentru că în lipsa temeiurilor care să justifice acordarea debitului principal, soluţia este identică şi pentru petitele accesorii.
În consecinţă, constatând că Decizia recurată este legală, aceasta va fi menţinută ca atare, ca efect al respingerii recursului ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar Bucureşti, împotriva deciziei nr. 220 din 23 aprilie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3014/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3016/2009. Comercial → |
|---|
