ICCJ. Decizia nr. 3198/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3198/200.
Dosar nr. 1137/90/2008
Şedinţa publică din 3 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 11 aprilie 2008 reclamanta D.G.F.P. Vâlcea, în calitate de reprezentant legal al creditoarei Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Râmnicu Vâlcea, cheamă în judecată pe pârâţii SC M. SRL Râmnicu Vâlcea şi N.R.C. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună revocarea actului de înstrăinare, respectiv a facturii fiscale seria A cu nr. 1 din 1 aprilie 2007, făcută în dauna intereselor reclamantei de creditor al pârâtei, cu consecinţa revenirii în patrimoniul acesteia a bunului mobil marca Daewoo Matiz, serie şasiu 32274, serie motor 024994.
Prin sentinţa nr. 1521 din 10 decembrie 2008 Tribunalul Vâlcea, secţia comercială şi contencios administrativ fiscal, respinge cererea reclamantei, apreciind creanţa privilegiată a creditoarei reclamante ca o clauză de preferinţă recunoscută de lege unor creditori chirografari, cărora le conferă prioritate faţă de alţii, şi reţinând că, faţă de faptul că reclamanta a înţeles să invoce în dovedirea calităţii de creditor pentru suma de 16.790 lei titlul de creanţă constând în Decizia de impunere nr. 399 din 17 iunie 2005, în baza căreia s-au emis şi titlurile executorii nr. 17535-17544 şi, respectiv 18068, 18065, menţionate de reclamantă, pârâta a făcut dovada achitării sumei din litigiu la 20 iulie 2007, anterior datei introducerii acţiunii, fiind notificată de stingere a creanţelor prin adresa Administraţiei Finanţelor Publice a Municipiului Râmnicu Vâlcea nr. 1789 din 2 august 2007, creanţe printre care se numără şi sumele menţionate în procesul verbal de sechestru nr. 35305 din 7 noiembrie 2005, reclamanta nefiind, deci, titulara unui drept de creanţă, astfel că una dintre condiţiile exercitării acţiunii revocatorii prevăzute de art. 975 C. civ. nu este îndeplinită.
Apelul declarat de apelanta reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe este respins ca nefondat prin Decizia nr. 28/A-C din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, care reţine, în acest sens, că, aşa cum judicios a stabilit şi prima instanţă, creditoarea nu justifică existenţa creanţei pretinse asupra debitoarei, pentru a fi îndreptăţită să formuleze acţiunea revocatorie în privinţa actului de înstrăinare în discuţie, precum şi că, atâta vreme cât una dintre condiţiile esenţiale pentru declanşarea acţiunii revocatorii nu este îndeplinită, în mod justificat instanţa fondului nu a mai examinat celelalte apărări, fără ca prin aceasta să se fi încălcat dreptul creditoarei la un proces echitabil, prima instanţă neexaminând, de asemenea justificat, nici actele de înstrăinare a bunurilor de către debitoare, care nu au legătură cu obiectul sesizării instanţei.
Împotriva deciziei de mai sus reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea dispoziţiilor art. 299 C. proc. civ., admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, iar în subsidiar, modificarea deciziei recurate şi admiterea acţiunii sale astfel cum a fost formulată, cu constatarea nulităţii facturii fiscale nr. 1 din 1 aprilie 2007 şi dispunerea revenirii bunului înstrăinat în patrimoniul debitoarei intimate.
În susţinerea recursului său recurenta reclamantă critică instanţa de apel pentru a fi pronunţat Decizia atacată cu nesocotirea competenţei altei instanţe, respectiv a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dar fiind încălcate şi normele procedurale de ordine publică privitoare la competenţa materială prevăzute de art. 159 pct. 2 coroborate cu art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., faţă de soluţia reţinută prin Decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în recurs în interesul legii, dispoziţii în raport de care, faţă de preţul de vânzare, necontestat, stipulat în factura de vânzare, competenţa materială ar fi revenit judecătoriei menţionate.
Recurenta critică Decizia atacată şi pentru a fi fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 975 C. civ., ale art. 21 alin. (4) lit. f), art. 145 alin. (8) lit. a) şi b) din Legea nr. 82/1991, ale art. 166 C. proc. civ. şi ale deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, nr. V din 15 ianuarie 2007, instanţa de apel reţinând greşit că recurenta nu este titulara unui drept de creanţă, nesocotind şi hotărârile judecătoreşti irevocabile invocate în cauză, ca şi dovada înscrierii la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, hotărâri care atestă că intimata nu a achitat sumele cuprinse în Decizia de impunere nr. 399/2008.
Recurenta reproşează instanţei de apel şi nemotivarea hotărârii date, faţă de neanalizarea tuturor susţinerilor şi probelor administrate, de natură a fi dovedit îndeplinirea cerinţelor art. 975 C. civ., precum şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 7/1996, ca şi neanalizarea criticilor vizând neseriozitatea preţului de vânzare, aspect de natură să probeze fraudarea creditorului, realizată, de altfel, de către pârâta intimată şi prin înstrăinarea tuturor bunurilor sale mobile şi imobile asupra cărora reclamanta avea intabulate procese verbale de sechestru în Cartea Funciară, operaţii prin care şi-a creat voit starea de insolvabilitate, actele de înstrăinare fiind, însă, lovite de nulitate absolută potrivit art. 129 alin. (8) şi (9) C. proCod Fisca.
Recurenta cere constatarea nulităţii facturii fiscale ce face obiectul acţiunii sale întrucât aceasta nu cuprinde toate elementele de identificare potrivit deciziei nr. 5 din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă solicită respingerea recursului recurentei reclamante ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, cu precizarea că nu poate fi examinată cererea recurentei de a se pronunţa instanţa asupra nulităţii facturii fiscale ce face obiectul acţiunii sale, aceasta fiind o cerere nouă formulată prima dată în recurs.
Examinând recursul recurentei reclamante prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., motive în care – potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. – se pot încadra dezvoltările recurentei, care şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 299 C. proc. civ., fără a indica expres motive de nelegalitate prevăzute de art. 304, se constată că acesta nu este fondat.
Cât priveşte critica recurentei referitoare la pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea competenţei altei instanţe, aceasta nu poate fi primită întrucât, pe de o parte, Decizia nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a fost publicată în Monitorul Oficial al României ulterior promovării acţiunii de către reclamanta recurentă, dispoziţiile acesteia fiind obligatorii pentru instanţe, dar neretroactivând, iar, pe de altă parte, acţiunea revocatorie cu care a fost investită instanţa de către reclamanta recurentă vizează doar efectul inopozabilităţii contractului considerat fraudulos faţă de creditorul debitoarei, astfel că judecata în prima instanţă revine potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. tribunalului, instanţă competentă material, corect investită şi în cauza de faţă.
Nici criticile vizând greşita aplicare a legii de către instanţa de apel nu pot fi reţinute întrucât, pe de o parte, dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. f) indicate de recurentă, nu au relevanţă în cauză, nefiind valorificate în criticile sale de către reclamanta recurentă, ca şi dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 7/1996, deoarece în pricina de faţă recurenta are în vedere revocarea unui contract de vânzare cumpărare a unui bun mobil pus sub sechestru şi nu a unui bun imobil, ca şi dispoziţiile art. 129 alin. (8) şi (9) C. proCod Fiscal referitoare tot la bunuri imobile, iar art. 145 alin. (8) lit. a) şi b) nu există în corpul Legii nr. 82/1991, iar pe de altă parte, hotărârile judecătoreşti invocate nu au fost dovedite ca îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ. pentru a se putea reţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 166 C. proc. civ., aşa cum neîntemeiat susţine reclamanta.
În fine se constată, din actele dosarului că instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, de altfel, a făcut o corectă aplicare şi a dispoziţiilor art. 975 C. civ., reţinând judicios că o acţiune revocatorie poate fi promovată numai de creditorul care probează a avea, asupra celui care a înstrăinat un bun din patrimoniul său cu viclenie, o creanţă, condiţie pe care reclamanta recurentă nu o mai îndeplinea la momentul introducerii acţiunii, întrucât creanţa de 16.790 lei, menţionată în Decizia de imputare nr. 399 din 17 iunie 2005 - titlul executoriu invocat în cauză (filele 127 şi 259 dosar de fond), a fost achitată de intimata pârâtă anterior introducerii acţiunii, aşa cum rezultă din chitanţele depuse la dosar, dar şi, între altele, din Notificarea privind stingerea creanţelor nr. 1789 din 2 august 2007, comunicată intimatei pârâte de către A.N.A.F. (fila 139 dosar de fond). Se adaugă acestei constatări, făcute de instanţa de fond şi confirmată de instanţa de apel, faptul că procesul verbal de sechestru pentru bunuri mobile nr. 35305 din 7 noiembrie 2005, care vizează şi bunul mobil din litigiu, este calificat de chiar reclamanta recurentă, prin adresa nr. 8333 din 20 noiembrie 2007 (fila 146 dosar de fond), ca fiind nelegal întocmit şi contravenind dispoziţiilor art. 152 alin. (2) şi (3) C. proCod Fiscal, astfel că nici vânzarea autoturismului în cauză de către pârâta intimată la 1 aprilie 2007 nu poate fi calificată ca act încheiat cu viclenie, în prejudiciul drepturilor recurentei, care nu a probat nici că intimata s-ar afla în stare de insolvenţă.
Faţă de constatarea ca neîndeplinită de către reclamanta recurentă a condiţiei esenţiale cerută de art. 975 C. civ. pentru promovarea acţiunii revocatorii, în mod întemeiat instanţa de apel nu a mai analizat celelalte critici ale reclamantei, între care şi cele vizând neîndeplinirea de către factura fiscală în litigiu a cerinţelor legii spre a fi valabilă, acestea nemaiavând relevanţă.
Cât priveşte solicitarea recurentei de a se constata nulitatea absolută a facturii fiscale seria A nr. 1 din 1 aprilie 2007, aceasta fiind o cerere nouă, formulată direct în recurs, urmează a nu fi examinată faţă de dispoziţiile art. 316 cu raportare la art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de cele de mai sus, constatându-se că Decizia recurată a fost pronunţată de o instanţă competentă, cu corecta aplicare a legii, fiind legală şi temeinică, recursul declarat de reclamantă împotriva acesteia urmează a fi respins ca nefondat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Deşi intimata pârâtă a solicitat cheltuieli de judecată, cererea urmează a fi respinsă ca nedovedită, la dosar neexistând probe administrate de intimată în acest sens.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta D.G.F.P. Vâlcea împotriva deciziei nr. 28/A-C din 25 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge cererea intimatei pârâte SC M. SRL Rm. Vâlcea privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3197/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3204/2009. Comercial → |
|---|
