ICCJ. Decizia nr. 850/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 850/2009
Dosar nr. 19933/3/2007
Şedinţa publică din 12 martie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 9561 din 10 septembrie 2007 pronunţată în dosar nr. 19933/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi în consecinţă s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC D.B. SA Vatra Dornei împotriva pârâtei A.D.S., ca fiind inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că, litigiul este generat de existenţa contractului de concesiune din 23 februarie 2004 încheiat între părţi, având ca obiect transmiterea de către pârâtă, în calitate de concedent, către reclamantă în calitate de concesionar, a dreptului şi obligaţiei de exploatare a terenului cu destinaţie agricolă în suprafaţă totală de 7.756,48 ha situat în județul Călăraşi.
În acest context, arată Tribunalul, solicitarea reclamantei de a se constata suspendarea executării acestui contract, ca urmare a intervenţiei forţei majore, constând în inundarea, la data de 17 aprilie 2006 a incintei în care se afla şi terenul concesionat, nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în constatare cerute de art. 111 C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 9.1.2. din contract, forţa majoră constituie, printre altele, o cauză de încetare şi nu de suspendare a efectelor convenţiei, iar pe de altă parte aceasta este, conform art. 1082 şi art. 1083 C. civ., o cauză care exonerează pe debitor de răspundere şi poate fi invocată drept mijloc de apărare în condiţiile în care creditorul formulează o acţiune prin care solicită executarea obligaţiei sau daune - interese.
Pe cale de consecinţă, din perspectiva prevederilor art. 111 C. proc. civ., solicitarea reclamantei de a se constata o situaţie de fapt – respectiv inundarea controlată a terenului concesionat – şi nu constatarea existenţei unui drept al său ori inexistenţa unui drept al pârâtei, este inadmisibilă, iar cererea nu poate fi primită în cazul în care partea poate cere realizarea dreptului.
Apelul declarat de reclamanta SC D.A. SA (fostă SC D.B. SA) a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 76 din 22 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, cu motivarea că, raportat la caracterul subsidiar al acţiunii în constatare, corect aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă, având în vedere şi împrejurarea că solicitarea reclamantei viza constatarea unei stări de fapt, respectiv a forţei majore.
Pe de altă parte, arată instanţa de apel, cazul de forţă majoră putea fi invocat numai în situaţia în care, potrivit contractului A.D.S., cere contravaloarea redevenţei, ipoteză în care debitorul SC D.A. SA, are posibilitatea de a opune cazul de forţă majoră ca fiind o cauză exoneratoare de răspundere.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC D.A. SA (fostă SC D.B. SA) criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În mod concret, recurenta invocă faptul că instanţele interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, au respins ca inadmisibilă acţiunea în constatare, deşi suspendarea executării contractului ca efect al forţei majore a fost convenită de părţi, în condiţiile art. 969 - art. 970 C. civ., iar pe de altă parte un atare rezultat nu poate fi obţinut prin promovarea unei acţiuni în realizare.
Deşi, acesta a fost motivul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, instanţele nu au arătat care ar putea fi acţiunea în realizare precum şi dreptul ce ar putea fi invocat în condiţiile art. 111 teza a II-a C. proc. civ.
De asemenea, arată recurenta, hotărârea este lipsită de temei legal deoarece forţa majoră a fost invocată ca temei pentru a se constata imposibilitatea derulării contractului, respectiv a tuturor obligaţiilor asumate de părţi, cu consecinţa că atât timp cât pârâta nu îşi poate îndeplini – din această cauză – obligaţia predării terenului agricol, la rândul său nu poate pretinde de la reclamantă plata redevenţei datorate în schimbul acestei folosinţe.
În consecinţă, terenul fiind impropriu folosinţei prevăzute în art. 2.3 din contract din cauza forţei majore constând în inundarea controlată a zonei în care se afla şi cel din litigiu, solicitarea de a se constata, în acord cu prevederile art. 9.1.2 din convenţia părţilor imposibilitatea obiectivă a concesionarului de a exploata bunul concesionat, este conform cu dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate raportat la temeiurile de drept anterior menţionate, Curtea constată că este întemeiat.
Potrivit art. 111 C. proc. civ. „partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept".
Raportând cererea reclamantei de a se constata suspendarea executării contractului de concesiune încheiat între părţi, ca urmare a intervenţiei forţei majore, la dispoziţiile legale anterior citate, Curtea va reţine că în mod eronat ambele instanţe au considerat că au fost investite cu o cerere prin care se solicita a se constata o stare de fapt şi în consecinţă au respins acţiunea ca inadmisibilă.
Reclamanta nu a cerut să se constate că a intervenit forţa majoră, eveniment care de altfel, a fost notificat pârâtei potrivit art. 9.1.2 şi 12.1 din contract, ci a solicitat să se constate că din această cauză, efectele contractului – ca o sumă de drepturi şi obligaţii reciproce – sunt suspendate, în sensul că pârâta este în imposibilitate de a preda terenul concesionat astfel că nici reclamanta, până la îndeplinirea acestei obligaţii, nu datorează redevenţa aferentă.
Prin urmare, o atare cerere este admisibilă, în condiţiile art. 111 C. proc. civ., fiind exclusă ipoteza prevăzută de teza a II-a a articolului citat, conform căreia „cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului".
Sub acest aspect, deşi ambele instanţe motivează admiterea excepţiei inadmisibilităţii, prin posibilitatea reclamantei de a promova o acţiune în realizare, nu identifică o atare acţiune.
În plus, argumentul că în ipoteza în care A.D.S. ar cere contravaloarea redevenţei, debitorul acestei obligaţii, respectiv reclamanta poate invoca forţa majoră ca o cauză exoneratoare de răspundere, deşi corect, nu poate fi reţinut în sprijinul soluţiei adoptate de instanţele anterioare, deoarece o atare acţiune, în realizare, ar fi evident promovată de pârâta din prezenta cauză.
În concluzie, recursul reclamantei este întemeiat şi va fi admis ca atare, conform art. 312 alin. (1), dar fiind incidente şi dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ. în sensul că prin soluţionarea procesului nu a fost cercetat fondul litigiului, soluţia ce se impune este aceea a trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe care va judeca din nou ţinând seama de toate motivele invocate şi va administra toate probele necesare şi utile justei soluţionări a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC D.A. SA (SC D.B. SA) Vatra Dornei împotriva deciziei nr. 76 din 22 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Modifică Decizia atacată în sensul că admite apelul reclamantei împotriva sentinţei nr. 9561 din 10 septembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 849/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 856/2009. Comercial → |
|---|
