ICCJ. Decizia nr. 1226/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1226/2010
Dosar nr. 6494/1/2009
Şedinţa de la 14 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată că prin decizia nr. 955 din 20 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a fost admis recursul declarat de pârâta E.P.C.O. BULGARIA, împotriva deciziei nr. 252 din 30 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială; a fost casată decizia atacată cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că hotărârea instanţei de apel nu răspunde exigenţelor legale sub aspectul motivării impuse de articolul 261 C. proc. civ., în măsura în care conţine numai afirmaţii cu privire la legalitatea şi temeinicia sentinţei fondului, fără ca această concluzie să fie fundamentată pe argumente de fapt şi de drept cu referire la criticile formulate prin motivele de apel.
Argumentul instanţei în sensul că sumele la care pârâta a fost obligată sunt corecte deoarece au fost verificate pe aspectul modului de calcul de expertiză contabilă dispusă în apel este insuficient deoarece contestările pârâtei au vizat în primul rând aspecte ce ţin de interpretarea clauzelor contractului de natura obligaţiilor asumate şi de efectele convenţiilor de reeşalonare a scadenţei obligaţiilor asumate, aspecte care nu intră în sfera atribuţiilor expertului ci constituie chestiuni de judecată esenţiale în soluţionarea cauzei.
În apel după casare, prin decizia nr. 357 din 7 iulie 2009 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, se respinge apelul formulat de apelanta reclamantă A.V.A.S. împotriva sentinţei comerciale nr. 12169 din 27 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 15987/3/2004 şi se admite apelul formulat de apelanta pârâtă E.P.C.O. BULGARIA împotriva aceleiaşi sentinţe pe care o schimbă în tot în sensul că se respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a constatat că prin sentinţa comercială nr. 12169 din 27 decembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă cererea formulată de reclamanta A.V.A.S., în contradictoriu cu pârâta SC E.P.C.O. BULGARIA şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 693.852 Euro reprezentând penalităţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau din contractul de vânzare-cumpărare nr. 20 din 224 decembrie 2001, contract ce are ca obiect vânzarea către pârâtă a unui procent de 69,984 % din valoarea capitalului social subscris al SC C. SA BUZĂU.
S-a reţinut că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută la clauza nr. 8 octombrie 2 prin care s-a obligat să determine societatea să plătească vânzătorului dividendele restante inclusiv cele aferente anului 2001 şi daunele datorate, neîndeplinirea acestei obligaţii determinând plata unei penalităţi de 15 % din preţul de cumpărare, respectiv 138.986 Euro. De asemenea, s-a reţinut că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de înregistrare a gajului, astfel că datorează penalităţi de 0,1 % pe zi, în cuantum de 274.119 Euro începând cu data de 23 februarie 2002. Pentru înregistrarea cu întârziere a garanţiei reale mobiliare la arhiva electronică, începând cu 16 februarie 2002, pârâta datorează penalităţi în sumă de 280.675 Euro.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel ambele părţi.
Apelanta pârâta a criticat sentinţa arătând că nu datorează penalităţi întrucât obligaţia prevăzută la art. 8 octombrie 2 din contract este o obligaţie de mijloace iar nu de rezultat, respectiv obligaţia de a determina societatea să plătească dividendele restante şi daunele aferente, negarantând în nici un fel reclamantei îndeplinirea acestei obligaţii de către societate.
De asemenea, în ceea ce priveşte penalităţile datorate ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate prin art. 8 noiembrie 3. pârâta arată că părţile au încheiat actul adiţional nr. 1 din 11 decembrie 2003 prin care au convenit modificarea contractului cu privire la reeşalonarea obligaţiilor de investiţii ale pârâtei.
Aşa fiind, pârâta în mod greşit a fost obligată la plata unor penalităţi pentru neîndeplinirea unor obligaţii care nu erau scadente.
A.V.A.S., a criticat sentinţa sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.853,5 Ron.
În apel după casare a fost efectuată o expertiză financiar contabilă. Această expertiză nu a făcut decât nişte calcule pur matematice având în vedere pretenţiile reclamantei A.V.A.S. și prevederile contractuale cu privire la cuantumul penalităţilor.
Criticile aduse sentinţei de către apelanta pârâtă au fost considerate ca întemeiate deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 8 octombrie 2. din contractul încheiat, pârâta, în calitate de acţionar majoritar, s-a obligat să determine societatea să plătească vânzătorului dividendele restante inclusiv cele aferente anului 2001 şi daunele aferente acestora (daune al căror cuantum va fi stabilit de instanţele judecătoreşti competente prin hotărâri judecătoreşti definitive) în termen de 1 an de la data transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor.
Aşadar apelanta pârâtă şi-a asumat o obligaţie de mijloace şi nu de rezultat, obligaţia sa fiind aceea de a determina societatea să plătească dividendele restante.
În cazul unei obligaţii de mijloace îndatorirea asumată nu este precizată la momentul contractării, iar în cazul neatingerii rezultatului dorit sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus pentru atingerea acestuia prudenţa şi diligenta care se impuneau, revine creditorului.
În speţă, A.V.A.S., nu a făcut dovada că pârâta nu a depus diligenţele necesare pentru a determina societatea să plătească dividendele restante.
Aşadar nu s-a făcut dovada că în calitate de acţionar majoritar în cadrul unei adunări generale pârâta s-ar fi opus sau ar fi votat împotrivă ca societatea să achite dividendele restante.
Răspunderea debitorului pentru neexecutarea obligaţiei este angajată numai dacă nu a utilizat toate mijloacele sau a procedat cu neglijenţă sau imprudenţă. Ca atare era necesar să se dovedească culpa.
În ceea ce priveşte obligaţia prevăzută la art. 8 noiembrie 3 din contract, respectiv de a înregistra garanţia reală mobiliară în registrul independent naţional al acţionarilor şi la arhiva electronică pentru acţiunile rezultate din majorarea capitalului social cu valoarea investiţiilor asumate pentru anul 2002 precum şi obligaţia să prezinte vânzătorului dovada înregistrării garanţiei reale mobiliare, Curtea reţine următoarele:
Părţile au încheiat actul adiţional nr. 1 din 11 decembrie 2003 prin care au convenit modificarea contractului în sensul reeşalonării obligaţiilor de investiţii ale apelantei pârâte.
Aşa fiind, tribunalul în mod greşit a obligat pârâta la plata de penalităţi pentru neîndeplinirea unor obligaţii care nu erau scadente faţă de actul adiţional încheiat.
Împotriva acestei decizii reclamanta A.V.A.S. Bucureşti a declarat recurs invocând art. 304 pct. 9 şi 169 C. proc. civ., precum şi art. 969, 1169, 1082 C. civ. La data de 25 ianuarie 2010 recurenta şi-a restrâns cuantumul pretenţiilor la suma de 1835,50 lei reprezentând cheltuieli de judecată pentru că noul debitor ce a preluat drepturile şi obligaţiile intimatei a achitat sumele datorate de fostul cumpărător cu titlu de penalităţi şi care au format obiectul prezentului dosar.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, va respinge recursul pentru următoarele considerente:
În conformitate cu dispoziţiile art. 132 din Titlul III (Procedura înaintea primei instanţe) C. proc. civ., obiectul acţiunii civile poate fi modificat dacă se solicită aceasta la prima zi de înfăţişare. De asemenea, nu se considera modificare a obiectului cererii micşorarea câtimii pretenţiilor si nu se va acorda termen paratului pentru a lua cunoştinţă de aceasta modificare.
Cazurile prevăzute de art. 132 C. proc. civ., se refera la procedura în faţa primei instanţe.
Căile de atac ordinare au ca obiect analiza legalităţii si temeiniciei hotărârilor date în primă instanţă sau în fază procesuală a apelului.
Astfel, este inadmisibilă mărirea sau micşorarea câtimii obiectului cererii de chemare in judecata in alta faza procesuala decât in prima instanţa, chiar dacă aceasta mărire/micşorare a pretenţiilor nu este calificata în drept ca o modificare a cererii de chemare în judecată.
În cazul de faţă, prin precizarea la recurs, recurenta A.V.A.S. solicita restrângerea pretenţiilor în sensul că renunţa în întregime la pretenţiile solicitate prin acţiune pretinzând doar acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.835,50 lei ocazionate în faza procesuală a apelului.
Faţă de faptul că instanţa de recurs este investită cu analiza legalităţii hotărârii din apel limitându-se la motivele de recurs cu care a fost sesizată, apreciem inadmisibilă precizarea recurentei în această fază procesuală.
În conformitate cu dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., instanţa poate: i) admite recursul modificând în tot sau în parte hotărârea recurată sau o poate casa, ii) respinge recursul sau iii) să ia act de renunţarea la recurs coroborat cu dispoziţiile art. 246 C. proc. civ. (plus anularea sau constatarea perimării recursului).
În concluzie, precizarea recurentei ca fiind o micşorare a câtimii obiectului cererii de chemare în judecată, este inadmisibilă în această fază procesuală.
Recursul formulat de recurenta-reclamantă este nefondat, fiind doar formală indicarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304, pct. 9 C. proc. civ. şi coroborarea acestuia cu textele legale „greşit încălcate sau aplicate”, respectiv art. 969 C. civ., art. 1169 C. civ., art. 1082 C. civ. si art. 169 C. proc. civ.
Nu hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 969 C. civ., art. 1169 C. civ., art. 1082 C. civ. si art. 169 C. proc. civ., ci hotărârea instanţei de fond pe care, în mod legal si temeinic, Curtea de Apel Bucureşti a cenzurat-o şi a schimbat-o în totalitate respingând acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Apreciind asupra probelor administrate în cauză şi asupra cererilor şi apărărilor părţilor, instanţa de apel a reţinut o stare de fapt şi de drept cu corespondent în realitate şi în normele legale în vigoare, aplicând în mod corect dispoziţiile art. 969 C. civ., care consacra principiul obligativităţii convenţiilor legal încheiate pentru părţile contractante, precum si cele ale art. 1169 C. civ., art. 1082 C. civ. si art. 169 C. proc. civ., referitoare la probaţiune.
Având în vederea caracterul devolutiv al apelului, instanţa de apel a analizat cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept pronunţând o hotărâre legală si temeinică.
Cu privire la motivul de recurs referitor la aplicarea greşită şi încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ., de către instanţa de apel:
Curtea apreciază că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 969 C. civ., atât cu privire la clauzele prevăzute în art. 8 octombrie 2 din Contract coroborat cu art. 8.15, alin. (l), cât şi cu privire la dispoziţiile art. 8 noiembrie 3.7 alin. (1) – (4) din Contract.
La data de 24 decembrie 2001, între intimată şi A.V.A.S. a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 20 din 24 decembrie 2001 (denumit în continuare „Contractul”), prin care intimata a dobândit un număr de 1.930.370 acţiuni reprezentând 69,984 % din capitalul social al SC C. SA Buzău.
Conform art. 8 octombrie 2 din Contract „cumpărătorul (intimată) în calitate de acţionar majoritar, se obligă să determine Societatea să plătească Vânzătorului (intimatei - reclamante) dividendele restante, inclusiv cele aferente anului 2001 şi daunele aferente acestora (daune al căror cuantum va fi stabilit de instanţele judecătoreşti competente prin hotărâri judecătoreşti definitive) în termen de un an de la data transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor".
Art. 8.15 alin. (1) din Contract prevede ca în cazul neîndeplinirii obligaţiei mai sus menţionate, intimata se obligă să plătească reclamantei o penalitate de 15 % din preţul de cumpărare.
În mod corect instanţa de apel a calificat obligaţia asumată de intimata societate prin art. 8 octombrie 2 din Contract drept o obligaţie de mijloace, iar nu de rezultat, intimata asumându-şi obligaţia de a determina Societatea la plata dividendelor restante şi daunelor aferente, negarantând în nici un fel reclamantei îndeplinirea acestei obligaţii de către Societate, respectiv neangajându-se la obţinerea unui rezultat.
Chiar modul de redactare al clauzei contractuale conduce la concluzia clară că obligaţia asumată este o obligaţie de mijloace şi nu de rezultat.
Daunele aferente dividendelor restante au fost stabilite pe cale judecătorească, de către A.P.A.P.S. (actual A.V.A.S., reclamantă) în contradictoriu cu SC C. SA Buzău, aşa cum reiese din sentinţele depuse la dosarul cauzei, respectiv sentinţele nr. 543 din 09 mai 2000, nr. 537 din 13 martie 2002 şi sentinţa nr. 1327 din 09 mai 2003 pronunţate de Tribunalul Buzău.
În cadrul acestor dosare pârâta SC C. SA a avut o atitudine de acceptare a cererii reclamantei şi a fost de acord cu plata acestor dividende. Atitudinea procesuală a pârâtei în cadrul acestor dosare se datorează acordului şi susţinerii în acest sens de către intimată, în calitate de acţionar majoritar.
Se demonstrează astfel că intimata a avut o abordare activă în cuantificarea pe cale judecătorească a daunelor datorate către A.V.A.S. a urmare a neplăţii dividendelor datorate.
Stabilirea întinderii acestor daune pe cale judecătorească este prevăzută expres în art. 8 octombrie 2 din Contract; plata acestora nu putea fi votată într-o Hotărâre a Adunării Generale a Acţionarilor SC C. SA înaintea stabilirii cuantumului lor.
Intimata a efectuat toate demersurile şi a depus toate diligentele pentru stabilirea daunelor datorate A.V.A.S. de către SC C. SA tocmai în scopul convocării unei Adunări Generale a Asociaţilor având ca ordine de zi restituirea dividendele restante, inclusiv cele aferente anului 2001 şi daunele aferente acestora către A.V.A.S.
În ceea ce priveşte obligaţia de mijloace de a determina Societatea (SC C. SA) sa plătească A.V.A.S. dividendele restante, inclusiv cele aferente anului 2001 şi daunele aferente acestora către A.V.A.S., executarea acesteia se poate realiza exclusiv prin participarea şi exprimarea votului în Adunarea Generală a Acţionarilor Societăţii.
Intimată în calitate de acţionar nu avea nici un alt mijloc sau posibilitate de a determina plata dividendelor decât cea menţionată, fapt necontestat de intimata-reclamantă A.V.A.S., intimată depunând toate diligentele în acest sens, prezentându-se în Adunarea Generală a Acţionarilor Societăţii şi votând pentru repartizarea dividendelor. Faptul că Societatea a plătit sau nu aceste dividende nu-i poate fi imputat intimatei, aceasta neasumându-şi o obligaţie de a garanta executarea acestei obligaţii de către Societate, terţ în raport cu raportul obligaţional creat prin Contract.
Intimată şi-a executat în mod complet şi suficient această obligaţie, prin iniţierea unor Adunări Generale a Acţionarilor, supunerea pe ordinea de zi a acestei chestiuni, discutarea acesteia şi votarea în favoarea obligării Societăţii la plata respectivelor dividende. Finalizarea si îndeplinirea obligaţiei asumate de către intimată societate consta in emiterea unei hotărâri A.G.A. de repartizare şi plata a dividendelor SC C. SA către A.V.A.S.
Mai mult decât atât, intimata, în calitate de acţionar majoritar al SC C. SA nu putea să îşi asume contractual o obligaţie ce ar fi în afara drepturilor si obligaţiilor conferite de Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 acţionarului unei societăţi.
Or, conform dispoziţiilor imperative ale Legii speciale nr. 31/1990, acţionarul unei societăţi are dreptul şi obligaţia de a convoca Adunarea Generală a Acţionarilor, de a propune împărţirea si acordarea dividendelor si de a îşi exprima votul în cadrul Adunării Generale a Acţionarilor, fapte săvârşite de către intimată societate.
Cu privire la motivul de recurs referitor la aplicarea greşită şi încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1169, 1082 C. civ. si art. 169 C. proc. civ.:
Recurenta afirmă că sarcina probei revine celui care face o propunere afirmativă şi, că, în speţă reclamanta a dovedit faptul generator al dreptului, respectiv existenta Contractului.
Mai mult, apreciază recurenta că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 1082 C. civ., potrivit căruia culpa este prezumată, fără a distinge între felul obligaţiei, de diligenţă sau de rezultat.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală si temeinică cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art. 1169, 1082 C. civ. şi art. 169 C. proc. civ.
Astfel, după cum s-a mai arătat, printr-o interpretare corectă a actului dedus judecăţii, a Contractului si a obligaţiilor părţilor, instanţa de apel a reţinut că obligaţia intimatei prevăzută la art. 8 octombrie 2 din Contract este o obligaţie de mijloace şi nu de rezultat.
Diferenţa între obligaţiile de mijloace şi de rezultat se manifestă şi sub aspectul probaţiunii.
Astfel, aflându-ne în faţa unei obligaţii de mijloace, dispoziţiile art. 1082 C. civ., nu se aplică. Textul legal sus-citat presupune existenta unui rezultat, ceea ce exclude obligaţiile de mijloace.
În cazul probaţiunii executării obligaţiei de mijloace, sarcina probei, cu privire la dovedirea culpei debitorului obligaţiei incumbă reclamantului, acesta trebuie sa dovedească faptul că nu s-au depus toate diligenţele.
Pentru a se putea angaja răspunderea civilă contractuală trebuie întrunite următoarele condiţii:
Fapta ilicită, neexecutarea obligaţiei;
Existenţa unui prejudiciu;
Având în vedere natura clară a obligaţiei asumate de intimată, în mod greşit şi nelegal, Tribunalul Bucureşti a calificat această obligaţie ca fiind o obligaţie de rezultat, obligând intimata, în lipsa dovedirii de către A.V.A.S. a culpei, la plata de penalităţi, în temeiul răspunderii civile contractuale.
În ceea ce priveşte angajarea răspunderii civile contractuale, instanţa trece peste necesitatea întrunirii condiţiilor imperative pentru a ne afla în prezenţa acestui tip de răspundere, arătând că „în materia răspunderii civile contractuale, creditorul obligaţiei pretins neexecutate trebuie să dovedească numai existenţa contractului şi faptul că obligaţia nu a fost executată”, iar în temeiul acestor dovezi, astfel ca hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică şi a fost cenzurată în mod corect de către instanţa de apel.
În concluzie, cel de-al doilea motiv de recurs este nefondat, hotărârea instanţei de apel fiind pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1169, 1082 C. civ. şi art. 169 C. proc. civ.
Aşadar, faţă de menţinerea în totalitate a deciziei atacate, prin care a fost schimbată în tot soluţia primei instanţe şi respinsă acţiunea, nu mai sunt întrunite cerinţele art. 274 C. proc. civ., pentru ca reclamanta să pretindă de la intimată cheltuielile de judecată de la fond.
Pentru aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamanta, A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 357 din 7 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 357 din 7 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 14 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1219/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1363/2010. Comercial → |
|---|
