ICCJ. Decizia nr. 1998/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1998/2010
Dosar nr.8764/3/2007
Şedinţa publică de la 31 mai 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr . 83 din 27 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal a fost soluţionată - în sensul respingerii ca nefondată - cererea formulată la 14 septembrie 2005 de reclamanta SC O. SA din comuna Ostrov judeţul Constanţa prin care solicitase, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Constanţa, modificarea certificatului de atestare fiscală nr.9857 din 8 februarie 2005, eliberat pentru obligaţiile de plată ale reclamantei către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetul asigurărilor pentru şomaj la data de 29 mai 2004, în sensul diminuării acestor obligaţii bugetare cu suma de 177.406.319.477 lei (ROL), adică 17.740.632 RON, precum şi modificarea Ordinului comun nr. 730 din 29 iulie 2005 şi Ordinului comun nr.1157 din 15 august 2005 ale Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi Ministerului Finanţelor Publice, în sensul diminuării obligaţiilor bugetare restante cu suma de 22.017.527.584 lei (ROL), corespunzător modificării certificatului de atestare fiscală nr. 9857 din 8 februarie 2005.
Această sentinţă a fost dată în contradictoriu şi cu Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi Ministerul Finanţelor Publice, urmare completării cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă la 6 decembrie 2005 (f. 95 Dosar nr. 461/CA/2005), având în vedere petitul referitor la anularea celor două ordine administrative, iar în ceea ce priveşte pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, urmare aceleaşi cereri şi reorganizării pârâtei dispusă prin Ordinul M.F. nr. 345 din 23 martie 2005, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Constanţa a fost înlocuită cu Direcţia Generală a Marilor Contribuabili.
În esenţă, instanţa de contencios administrativ a reţinut că reclamanta a beneficiat în baza art. 1 alin. (4) din Legea nr. 254/2002 de anumite înlesniri la plată, respectiv, de eşalonarea unor obligaţii fiscale bugetare, cu amânarea la plată, în vederea scutirii, a dobânzilor şi penalităţilor aferente obligaţiilor fiscale, lege care a fost abrogată prin Legea nr. 507/2004 de aprobare a O.G. nr. 94/2004.
Ulterior, prin art. 2 alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2005 s-au mai acordat aceloraşi societăţi privatizate în temeiul Legii nr. 268/2001, înlesnirile de plată stipulate în Legea nr. 190/2004, respectiv scutirea de la plata majorărilor de întârziere şi a penalităţilor de orice fel aferente obligaţiilor bugetare restante la data la care s-a semnat contractul de privatizare, instanţa de contencios administrativ reţinând că reclamanta a beneficiat doar de scutirile acordate prin acest act normativ - cele două ordine ministeriale respectând aceste dispoziţii - aşa încât, la momentul eliberării certificatului de atestare fiscală a cărei modificare s-a cerut, s-a reţinut corect că reclamanta beneficiază de înlesnirile prevăzute în Legea nr. 190/2004, aplicabile în temeiul O.U.G. nr. 26/2005 în timp ce primul act normativ - Legea nr. 254/2002 - a reglementat doar eşalonări de plată şi nu scutiri.
În consecinţă, cererea reclamantei a fost respinsă reţinându-se corectitudinea atât a certificatului de atestare fiscală cât şi a celor două ordine atacate.
Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia nr. 4537 din 13 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, iar sentinţa de fond casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, instanţă apreciată ca fiind cea căreia i-ar fi revenit compentenţa soluţionării în fond a cererii reclamantei.
Pentru a decide astfel instanţa din oficiu, a reţinut că obiectul cererii îl constituie obligarea pârâţilor de a recunoaşte scutirile deja acordate, că pârâţii sunt autorităţi abilitate prin lege să acorde scutiri şi înlesniri la plata obligaţiilor bugetare aşa încât s-a apreciat că raporturile juridice create între aceste autorităţi şi reclamantă sunt raporturi juridice comerciale motiv pentru care, potrivit art. 40 din Legea nr. 137/2002, competenţa soluţionării cererii revenea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Reinvestit cu soluţionarea cererii Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 7820 din 23 iunie 2008 a admis acţiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată şi în contradictoriu cu A.N.A.F., Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul Local Constanţa, Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii şi Agenţia Domeniilor Statului, a dispus modificarea certificatului de atestare fiscală nr. 9857/2005 cu suma de 177.406.319.477 lei (ROL), adică 17.740.631,9477 lei (RON) precum şi modificarea Ordinului nr.340/2005 şi nr.1157/2005 ale Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi Ministerului Finanţelor Publice, în sensul diminuării obligaţiei bugetare restante cu suma de 22.017.526.584 lei vechi, adică 2.201.752,6584 lei (RON), cu cheltuieli de judecată aferente în sumă de 6.883 lei stabilite în sarcina pârâtelor Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut, în temeiul expertizei efectuate în cauză, că reclamanta face parte din sfera contribuabililor îndreptăţiţi să beneficieze de dispoziţiile legale din 2002 referitoare la scutirea şi apoi eşalonarea unor obligaţii fiscale precum şi cele din 2004 referitoare la scutirea de la plata accesoriilor obligaţiilor bugetare (dobânzi, majorări, penalităţi) calculate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 190/2004.
În consecinţă, reţinându-se că în temeiul Legii nr. 254/2002, modificată prin O.U.G. nr. 209/2002 (în prezent abrogată prin Legea nr. 507/2004) şi a Legii nr. 190/2004 reclamanta a beneficiat de scutiri de dobânzi în sumă de 177.406.319.477 lei (ROL), a dispus modificarea certificatului de atestare fiscală nr. 9857/2005 cu această sumă, precum şi modificarea celor două ordine ministeriale comune în sensul diminuării obligaţiilor bugetare restante ale reclamantei cu 22.017.526.584 lei (ROL).
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri toţi pârâţii, criticând sentinţa pentru netemeinicie şi nelegalitate, astfel:
Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti a invocat, în esenţă, prescripţia dreptului la acţiune pentru petitul 1 din cerere şi necompetenţa materială a instanţei comerciale în soluţionarea petitului II, invocând competenţa instanţelor de contencios administrativ; pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a invocat prescripţia dreptului la acţiune al reclamantei, invocând termenul special de prescripţie de o lună prevăzut în art. 39 din Legea nr. 137/2002 privind accelerarea privatizării, iar pe fond, netemeinicia soluţiei, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa a criticat soluţionarea cererii cu încălcarea competenţei instanţelor de contencios administrativ, competenţă atrasă urmare precizării cererii de chemare în judecată în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, în sensul că se solicită modificarea unor acte administrative; pârâtul Consiliul Local Constanţa a invocat lipsa capacităţii sale de folosinţă şi a calităţii sale procesuale pasive, iar pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a invocat greşita menţinere a sa în cauză şi deci lipsa calităţii sale procesuale pasive, excepţie invocată la fond care, de altfel, a introdus în cauză Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti şi s-a subrogat în drepturile sale, dar a omis a dispune scoaterea sa din cauză şi pronunţarea asupra acestei excepţii.
Prin decizia nr. 62 din 4 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, au fost respinse ca nefondate toate apelurile declarate împotriva sentinţei de fond de către pârâte.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut, analizând apelul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală Bucureşti, că dreptul valorificat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, precizată la 25 iunie 2007 şi 19 mai 2008 este modificarea certificatului fiscal emis la 8 februarie 2005, urmare aplicării O.G. nr. 94/2004, aşa încât nu este aplicabil în speţă termenul de prescripţie prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002.
Cât priveşte necompetenţa materială pe petitul doi referitor la modificarea celor două ordine ministeriale, instanţa de apel a reţinut că acest petit are caracterul unui petit accesoriu, aşa încât, în temeiul art. 17 C. proc. civ., competenţa revenea aceleiaşi instanţe investită cu petitul principal.
Pe fondul cauzei a apreciat că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a legii şi apreciere a probelor.
Apelul Ministerului Agriculturii Pădurilor şi Dezvoltării Rurale s-a apreciat ca nefondat deoarece, chiar dacă la 14 aprilie 2008 (f. 141 dosar tribunal) s-a cerut introducerea în cauză a Agenţiei Domeniilor Statului, corect acest minister a fost menţinut în cauză, el fiind unul dintre emitenţii ordinelor a căror modificare s-a solicitat prin petitul accesoriu.
Apelul Ministerului Finanţelor Publice a fost apreciat ca nefondat pentru aceleaşi considerente pentru care excepţia prescripţiei invocată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a fost respinsă. În plus, instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 137/2002 nu sunt aplicabile în cauză deoarece certificatele bugetare emise în temeiul acestui text de lege sunt emise în scopul vânzării unor pachete de acţiuni în procesul privatizării, ceea ce nu este cazul în speţă, neprimind nici susţinerea acestui apelant în sensul că reclamanta ar fi renunţat unilateral la înlesnirile acordate anterior prin solicitarea facilităţilor de care beneficia în temeiul Legii nr. 190/2004.
Cât priveşte apelul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Constanţa instanţa de apel a reţinut că, în raport de considerentele deciziei nr. 4537 din 13 septembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, şi de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., necompetenţa instanţelor comerciale nu mai poate fi invocată în rejudecarea pricinii.
În final, analizând apelul Consiliului Local Constanţa instanţa de apel a reţinut că acesta are capacitate de folosinţă şi calitate procesuală pasivă în raport de Legea nr. 215/2001 şi el trebuia să stea în proces pentru a-i fi opozabile hotărârile date în cauză, întrucât reclamanta a pus în discuţie în cererea sa stabilirea obligaţiilor fiscale.
Nemulţumiţi de această decizie pârâţii apelanţi au declarat recursuri solicitând modificarea ei pentru nelegalitate.
În recursul său Ministerul Agriculturii Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia din apel pentru reţinerea calităţii sale procesuale pasive şi nu a Agenţiei Domeniilor Statului Bucureşti, care, în temeiul art. 1 din Legea 268/2001, începând cu 7 iunie 2001 - data intrării în vigoare a acestei legi - s-a subrogat în toate drepturile şi obligaţiile ministerului rezultate din contractele de privatizare, fapt confirmat şi de Protocolul încheiat în acest sens, în care, la poziţia 252 din Anexa I, este menţionat expres contractul încheiat cu reclamanta.
Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti critică decizia din apel, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât, deşi a invocat faptul că reclamanta a precizat la 16 iunie 2008 că nu solicită cheltuieli de judecată instanţa de fond a obligat-o să suporte cheltuieli de judecată, critică asupra căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat.
De asemenea apreciază că instanţa de apel nu a argumentat înlăturarea dispoziţiilor art.39 din Legea nr. 137/2002 şi nici motivele pentru care a menţinut admiterea acţiunii, astfel încât, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ. consideră că se impune modificarea soluţiei, reluând în recurs criticile invocate în apel pe cele două aspecte criticate şi care ar fi condus la respingerea cererii.
Ministerul Finanţelor Publice, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critică decizia din apel pentru greşita rezolvare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi neaplicarea dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 potrivit cărora termenul de prescripţie era de o lună, termen incident în cauză având în vedere că certificatul de atestare fiscală a obligaţiilor bugetare ce formează obiectul judecăţii a fost emis potrivit art. 8 din Legea nr. 137/2002.
De asemenea acest recurent critică şi rezolvarea dată fondului litigiului apreciind că instanţele au încălcat dispoziţiile Legii nr. 190/2004, singurul act normativ aplicabil speţei de faţă, soluţiile date de instanţe bazându-se greşit numai pe concluziile expertizei.
La rândul său recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. critică rezolvarea litigiului de către instanţele comerciale, excepţie invocată şi în faţa instanţei de apel dar care greşit a respins-o.
În acest sens recurenta susţine că obiectul acţiunii îl constituie modificarea unor acte administrative - certificat de atestare fiscală şi a unor ordine comune ale Ministerului Agriculturii Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi Ministerul Finanţelor - aşa încât competenţa revenea, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 2 lit. d) şi art. 3 alin. (1) C. proc. civ., curţii de apel ca instanţă de contencios administrativ.
În cazul în care şi instanţa de recurs va trece peste această excepţie apreciază că fondul litigiului a fost soluţionat cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 190/2004 întrucât societatea reclamantă era privatizată încă din 30 octombrie 2000, aşa încât, deveneau aplicabile ei dispoziţiile O.U.G. nr. 26/2005 şi implicit ale Legii nr. 190/2004.
Prin întâmpinările intimatei-reclamante depuse în dosar aceasta a răspuns criticilor invocate prin fiecare recurs în parte, solicitând menţinerea deciziei din apel.
Cât priveşte soluţionarea excepţiilor prescripţiei, şi lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale intimata apreciază că ele au fost corect soluţionate întrucât certificatul fiscal a cărei modificare s-a cerut a fost emis nu în cadrul procedurii sale de privatizare - proces încheiat încă din 2000 - ci pe tărâmul raporturilor fiscale pe care ea le are cu autorităţile statului după privatizare, aşa încât nu sunt incidente în speţă nici dispoziţiile art.8 şi nici cele ale art. 39 din Legea nr. 137/2002 privind accelerarea privatizării.
În acest context şi susţinerea calităţii procesuale a ADS este nefondată deoarece urmărirea şi executarea obligaţiilor din contractul de privatizare sunt irelevante în cauză în condiţiile în care ea a investit instanţele cu verificarea legalităţii unor ordine emise Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.
Privitor la excepţia necompetenţei instanţelor comerciale în soluţionarea litigiului intimata reclamantă apreciază că o asemenea excepţie nu mai poate fi reiterată în condiţiile în care, potrivit art. 315 C. proc. civ., dezlegarea dată prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ, este obligatorie pentru instanţe.
Pe parcursul soluţionării recursurilor s-a făcut dovada de către recurenţi a mandatelor semnatarilor recursurilor depunându-se regulamentele de organizare şi funcţionare a respectivelor autorităţi şi instituţii publice.
Recursurile pârâţilor sunt întemeiate, urmând a fi admise, pentru considerentele ce se vor arăta:
Întrucât în recursurile formulate în prezenta cauză s-au invocat critici atât în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiilor - necompetenţa instanţelor comerciale, calitate procesuală, prescripţia dreptului la acţiune - dar şi cu privire la rezolvarea fondului litigiului, Curtea apreciază că analizarea acestora - şi implicit a recursurilor - urmează a fi făcută în ordinea impusă de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ.
Astfel, critica invocată de recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa privind încălcarea competenţei instanţelor comerciale Curtea o apreciază ca întemeiată întrucât atât instanţa de fond cât şi cea din apel au omis să soluţioneze pricina prin prisma precizărilor şi completărilor cererii iniţiale făcute de reclamantă după pronunţarea Deciziei nr. 4537 din 13 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Astfel, deşi instanţa de recurs a stabilit că raporturile dintre societatea reclamantă şi autorităţile emitente ale actelor administrative a căror modificare s-a solicitat instanţelor sunt raporturi comerciale ce intră sub incidenţa normelor Legii nr. 137/2002 privind accelerarea privatizării, ulterior, în faţa instanţelor comerciale, reclamanta şi-a precizat şi complinit cererea iniţială atât sub aspectul persoanelor cu care se judecă - chemând în judecată şi Consiliul Local Constanţa (f. 77 dosar tribunal) sau înlocuind şi precizând anumite direcţii din cadrul autorităţilor administrative cu care înţelege să se judece (f. 88 acelaşi dosar) - cât şi sub aspectul obiectului cererilor sale (f. 77 verso, f. 221 dosar tribunal).
Din aceste cereri precizatoare în faţa instanţei de fond cât şi din întâmpinările pe care le-a formulat reclamanta în apel (f. 72-73 şi 104) sau în recurs (f. 53-62, 78-86) rezultă că obiectul cererii reclamantei vizează modificarea unor acte administrative privitoare la acordarea unor facilităţi fiscale ulterioare momentului privatizării în temeiul unor acte normative speciale emise în domeniul fiscal şi nicidecum referitoare la raporturi juridice comerciale.
Însăşi reclamanta s-a apărat în toate etapele procesuale în faţa instanţei comerciale că dreptul pretins de ea nu derivă din legi speciale în domeniul privatizării, ci el îşi are sorgintea în reglementări din domeniul fiscal, ea solicitând modificarea unor acte administrative ce-i încalcă dreptul la acordarea anumitor facilităţi fiscale pentru obligaţiile sale bugetare.
În atare situaţie Curtea apreciază că deşi iniţial cererea sa a fost apreciată ca vizând raporturi comerciale, prin completările şi precizările ulterioare ale cererii iniţiale făcute în fond după casarea dispusă, cererea reclamantei revenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 2 lit. d) şi art. 3 alin. (1) C. proc. civ., spre competentă soluţionare instanţei de contencios administrativ, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
În consecinţă recursul Direcţiei Generală a Finanţelor Publice Constanţa urmează a fi admis, Curtea apreciind ca întemeiată critica privind necompetenţa instanţelor comerciale în soluţionarea pricinii.
Întrucât excepţia necompetenţei materiale este peremptorie şi dirimantă, Curtea va admite şi celelalte recursuri declarate de ceilalţi pârâţi, având în vedere că soluţia ce se impune în cauză este cea a casării atât a deciziei din apel cât şi cea a instanţei de fond, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare instanţei competente în conformitate cu dispoziţiile art. 313 C. proc. civ.
În faţa instanţei competente urmează a fi analizate şi rezolvate şi celelalte aspecte invocate în criticile referitoare la calitate procesuală, la prescripţie, dar şi cele vizând fondul pricinii, astfel cum a fost el precizat de reclamantă pe parcursul procesului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de recurenţii pârâţi M.A.P.D.R. Bucureşti, A.N.A.F. Bucureşti, M.F.P. Bucureşti şi D.G.F.P. Constanţa - în numele administraţiei pentru contribuabili mijlocii Constanţa.
Casează decizia nr. 62 din 4 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, şi sentinţa nr. 7820 din 23 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1983/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1999/2010. Comercial → |
|---|
