ICCJ. Decizia nr. 2039/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2039/2010
Dosar nr. 41047/3/2006
Şedinţa publică de la 2 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 13940 din 16 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC L.C.M. SRL în contradictoriu cu pârâta SC F.B. SRL, având drept obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 420.257,456 lei, reprezentând contravaloarea comisionului în procent de 47 % din primele de asigurare efectiv încasate şi predate în derularea contractului de colaborare din 21 decembrie 2002.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut faptul că în baza relaţiilor contractuale existente între părţi, (21 decembrie 2002) au fost negociate şi s-au încheiat contracte de asigurare cu terţii (art. 1), comisionul acordat de pârâtă pentru anul 2002 la asigurările RCA fiind de 40 % iar pentru anul 2003 de 7% şi nicidecum de 47 % din totalul primelor efectiv încasate şi predate aşa cum a susţinut reclamanta.
Referitor la asigurările RCA încheiate pe parcursul anului 2003, instanţa de fond a reţinut că a avut loc o compensaţie reciprocă a datoriilor până la concurenţa sumei de 2.928.906.090 lei.
Împotriva acestei sentinţe comerciale, reclamanta, în termenul legal, a declarat apel, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea hotărârii în sensul admiterii acţiunii.
Prin decizia comercială nr. 272 din 1 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins apelul, ca nefondat, obligând apelanta reclamantă la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile articolelor 997- 982 C. civ. şi a plicând aceste reguli de interpretare, potrivit cărora toate clauzele contractuale se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul care rezultă din întregul act şi în sensul în care poate produce efecte juridice, a constatat că prin Anexa 1 la contract, părţile au convenit în mod expres ca pentru anul 2003, comisionul pentru încheierea de asigurări RCA să fie de 7 %, prin urmare, comisionul de 40 % referindu-se doar la asigurările RCA, încheiate în perioada 21 decembrie - 31 decembrie 2002, sens în care rezultă expres din contract.
Întrucât convenţia legală încheiată de părţi reprezintă potrivit dispoziţiilor art. 969 legea părţilor, instanţa de apel a apreciat ca nefondat acest motiv de apel dar şi cel referitor la neomologarea de către instanţa de fond a întregului raport de expertiză, deoarece acesta nu leagă instanţa de pronunţarea unei anumite soluţii, iar expertul nu se poate substitui voinţei părţilor (art. 16 litera a din contract), şi nici nu poate încălca dispoziţiile legale în materie (vezi Ordinul nr. 9/2002 art. 1 alin. (3), care fixează cuantumul maxim al comisioanelor începând cu anul 2003).
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a apreciat greşit că părţile au încheiat convenţia în sensul potrivit căreia comisionul de 40 % nu se aplică decât în anul 2002, nu şi pentru anul 2003, deşi contractul a fost încheiat pe o durată de 1 an.
De asemenea, nu s-a ţinut cont de sumele depuse în derularea raportului juridic, luându-se în considerare concluziile unei expertize întocmite cu încălcarea dispoziţiilor de procedură, în condiţiile în care s-au avut în vedere doar actele depuse de partea adversă, situaţie care a condus la formularea unor obiecţiuni neluate în considerare de către instanţă, în privinţa compensării datoriilor.
O altă critică a vizat aplicarea greşită a Ordinului nr. 9/2002 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, nefiind aplicabil în cauză, în opinia recurentei, în relaţiile dintre brokeri şi intermediarii în asigurări, ci în relaţiile dintre brokeri şi societăţile de asigurare şi are în vedere doar nivelul primelor de asigurare şi nu al comisioanelor, nicio lege neplafonându-le, astfel că instanţa trebuia să aibă în vedere convenţia părţilor.
Ulterior, şi-a completat motivele de recurs, invocând lipsa încheierii privind dezbaterile pe fond, considerând că s-au încălcat dispoziţiile art. 147 C. proc. civ. raportat la art. 261 C. proc. civ. şi 105 alin. (2) C. proc. civ. şi principiile oralităţii şi contradictorialităţii, motiv de recurs încadrat în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., dar cu ocazia cuvântului pe fond a renunţat la susţinerea acestui motiv de recurs.
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul în limitele arătate de parte şi reîncadrând criticile în raport de conţinutul acestora în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., se găseşte nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
În ceea ce priveşte perioada de valabilitate a contractului din 21 decembrie 2002, potrivit art. 2 din acest contract, rezultă că a fost încheiat pe o durată de 1 an, începând cu data semnării de către părţi, încât această formulare exclude susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia contractul a vizat asigurări încheiate în anul 2003, nu şi în anul 2002 şi că, pentru încheierea acestora, s-a prevăzut un comision de 40 % + 7 % = 47 %, fiind evident din conţinut şi din modul de derulare a raportului juridic, că acesta a început la data de 21 decembrie 2002, emiţându-se în acest sens poliţe de asigurare pentru care s-au emis facturile nr. 4485468 din 30 decembrie 2002 şi nr. 4485472 din 31 decembrie 2002 pentru care s-a încasat un comision de 40 %.
Ceea ce are relevanţă juridică în interpretarea care trebuie dată voinţei reale a părţilor, este perioada când s-au realizat prestaţiile şi nu anul pentru care s-au încheiat poliţele de asigurare, fiind evident că recurenta-reclamantă face o confuzie între data intrării în vigoare a contractului şi data intrării în vigoare a asigurărilor încheiate.
În ceea ce priveşte comisionul aplicabil pentru anul 2002 şi anul 2003 se constată, de asemenea, că instanţele au dat o interpretare corespunzătoare clauzelor contractului, respectând întocmai voinţa reală a părţilor, recurenta-reclamantă nefiind, de altfel, constantă în susţinerile sale, deoarece în unele situaţii a afirmat că procentul convenit pentru anul 2003 a fost de 40 %, iar în alte situaţii de 40 % + 7 % = 47 %.
În realitate, este evident, din conţinutul contractului şi a anexei la contract a căror clauze trebuie interpretate unele prin altele, că s-au prevăzut comisioane diferite, respectiv 40 % pentru poliţele încheiate în anul 2002 şi 7 % pentru cele din anul 2003, susţinerea recurentei-reclamante în sens contrar nefiind susţinută de nicio clauză din contract, iar orice dubiu se interpretează în favoarea debitorului.
În privinţa incidenţei Ordinului nr. 9/2002, privind Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autoturisme şi autorizarea asigurătorilor care vor practica această asigurare în anul 2003, se observă că aceasta reglementează şi activitatea avută în vedere prin obiectul contractului, iar art. 1 alin. (3) din acest act cu valoare normativă rezultă că în anul 2003, comisioanele au fost plafonate şi chiar dacă s-ar admite susţinerea recurentei-reclamante privind puterea convenţiei părţilor, acestea nu ar putea încălca o normă imperativă, sens în care s-au şi obligat prin art. 16 lit. a) din contract, ordinul fiind în vigoare la data încheierii contractului.
Referitor la criticile vizând expertiza efectuată în cauză, se constată că sunt nefondate, instanţa de apel fiind suverană în aprecierea pertinenţei şi concludenţei probelor, iar aprecierea acestora sub aspectul restabilirii situaţiei de fapt nu mai poate face obiectul analizei în acest ciclu procesual, faţă de caracterul nondevolutiv al acestei căi de atac, alte aspecte privind încălcarea regulilor legate de administrarea probelor neconstatându-se în cauză.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat, iar în baza art. 274 C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă, în valoare de 1.000 lei, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC L.C.M. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 272 din 1 iunie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte SC F.B. SRL Bucureşti suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1999/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2043/2010. Comercial → |
|---|
