ICCJ. Decizia nr. 210/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 210/2010
Dosar nr. 1379/116/2007
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I - Circumstanţele cauzei.
Prin acţiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi la data de 5 ianuarie 2007 reclamantul L.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C.N.A.P.D.F. SA GIURGIU şi N.C. – director general al companiei următoarele: constatarea nulităţii absolute a desfiinţării de către conducerea companiei a postului său de muncă, respectiv şef birou serviciu mecano-energetic din sucursala Călăraşi; constatarea nulităţii absolute a redistribuirii reclamantului după desfiinţarea postului său, în funcţia de inginer la serviciul tehnic, constatarea nulităţii absolute a tuturor actelor prin care a fost executată la hotărârea nr. 6 din 27 iulie 2000 a adunării generale a acţionarilor companiei de transformare a sucursalei Călăraşi în Agenţie; constatarea nulităţii absolute a demisiei reclamantului din funcţia de inginer la serviciul hidrotehnic în care a fost redistribuit şi reîncadrarea sa în cadrul Companiei în funcţia deţinută cu obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale de care a fost lipsit în mod nelegal; constatarea nulităţii absolute a hotărârii A.G.A. nr. 6 din 27 iulie 2000 şi a executării ei înainte de înregistrarea în registrul comerţului şi publicarea în Monitorul Oficial.
În motivare reclamantul a susţinut că prin somaţia nr. 1492 din 28 iulie 2000 emisă de Companie a fost încunoştiinţat că prin hotărârea A.G.A. din 27 iulie 2000 s-a aprobat programul de reorganizare a companiei prin reducerea numărului de posturi din organigramă de la 160 la 140, transformarea sucursalei în Agenţie şi desfiinţarea postului ocupat de şef birou mecano - energetic cu posibilitatea optării pentru unul din posturile vacante oferite.
Reclamantul susţine că schimbarea sa din funcţie s-a făcut fără modificarea sau anularea contractului de muncă, funcţia primită fiind inferioară celei deţinute, retribuită cu un salariu diminuat faţă de cel avut în funcţia de şef birou.
II - Tribunalul Călăraşi, în complet specializat pentru litigii de muncă, prin Încheierea dată în şedinţă publică din data de 5 aprilie2007 a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei invocată de pârâta C.N., a disjuns capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a hotărârii A.G.A. nr. 6 din 27 iulie 2000, constatarea nulităţii transformării Sucursalei Călăraşi în Agenţie şi constatarea nulităţii absolute a executării silite a hotărârii A.G.A. nr. 6/2000 şi a trimis spre soluţionare aceste capete de cerere unui complet specializat în litigii comerciale.
III - Instanţa comercială, astfel investită, prin sentinţa comercială nr. 2313 din data de 6 noiembrie 2007 a luat act de renunţarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Hotărârii A.G.A. nr. 6 din 27 iulie 2000 şi a respins ca lipsite de interes celelalte capete de cerere prin care se contestă măsurile de aducere la îndeplinire a hotărârii A.G.A.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a apreciat că la momentul formulării acţiunii introductive, reclamantul nu mai justifica un interes legitim personal şi actual pentru a invoca nulitatea punerii în executare a hotărârii nr. 6/2000, atât în ce priveşte transformarea Sucursalei Călăraşi în Agenţie cât şi măsura restructurării dispusă prin aceasta deoarece raporturile sale de muncă cu pârâta au încetat la data de 10 octombrie 2000 printr-un act unilateral de voinţă , în urma demisiei reclamantului din funcţia deţinută.
IV - Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de instanţa de apel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 505 din data de 21 noiembrie 2008.
Răspunzând motivelor de apel formulate, Curtea a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut că reclamantul nu mai are interes să solicite nulitatea executării Hotărârii A.G.A. nr. 6/2000 prin care s-a dispus restructurarea companiei şi implicit reintegrarea sa în postul deţinut, întrucât raporturile sale de muncă au încetat prin demisia depusă la 10 octombrie 2000.
Cu privire la cererea de constatare a nulităţii demisiei, Curtea a apreciat că acest aspect constituie o nouă apărare faţă de cele enunţate în cererea introductivă, iar în apel potrivit art. 294 C. proc. civ. nu se pot face cereri noi.
V - Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs la data de 20 februarie 2009, în termen legal solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, casarea ambelor hotărâri cu trimitere spre rejudecarea la instanţa de fond.
Recurentul a invocat prin cerere de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 , 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut , în sinteză, următoarele:
- În cauză, ambele instanţe au reţinut o situaţie de fapt neconformă cu realitatea şi în consecinţă au făcut o aplicare greşită a legii în condiţiile în care la data de 9 octombrie 2000 când s-a înregistrat pretinsa sa cerere de demisie se afla în concediu medical cu un picior imobilizat în ghips, compania fiind încunoştiinţată de această incapacitate temporară de muncă.
Susţine recurentul că, aceste apărări ale sale, invocate în mod constant pe parcursul judecăţii nu au fost analizate de cele două instanţe, care au admis excepţia lipsei de interes în considerarea demisiei, act contestat prin acţiunea de chemare în judecată.
Potrivit recurentului, ambele instanţe au încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care impun judecătorilor obligaţia de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului.
Or, susţine recurentul, deşi a contestat faptul că şi-ar fi înaintat demisia la data de 9 octombrie 2000 când se afla în concediu medical, ambele instanţe nu au făcut nicio cercetare judecătorească pe acest aspect, ceea ce, în opinia sa, constituie o încălcare a accesului la justiţie pentru apărarea intereselor sale legitime.
La termenul de judecată din data de 22 ianuarie 2010, Înalta Curte a invocat din oficiu, ca motiv de ordine publică excepţia de necompetenţă materială a instanţelor comerciale care s-au pronunţat în cauză, reţinând recursul spre soluţionare pe acest motiv.
VI - Asupra excepţiei invocate, Înalta Curte constată următoarele:
1. Este de necontestat că obiectul acţiunii introductive prin care reclamantul solicită reîncadrarea în postul deţinut la Companie anterior reorganizării şi plata tuturor drepturilor băneşti cuvenite pe perioada 1 august 2000 şi până la reîncadrarea efectivă în funcţie, vizează raporturile de muncă stabilite între reclamant în calitate de angajat şi pârâta; Compania, angajator.
2.Aşa cum s-a arătat în preambulul acestor considerente Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, în complet specializat pentru conflicte de muncă a apreciat că este necompetent să soluţioneze capetele de cerere care vizau nulitatea absolută a hotărârii Companiei nr. 6 din 27 iulie 2000 de transformare a Sucursalei Călăraşi în Agenţie, nulitatea executării acestei măsuri prin desfiinţarea postului deţinut de reclamant şi redistribuirea sa în alt post.
Tribunalul Comercial astfel investit era dator să-şi verifice propria competenţă de atribuţiune, deoarece necompetenţa este de ordine publică şi poate fi făcută de orice instanţă şi în orice materie, dat fiind natura imperativă a dispoziţiilor care o reglementează.
Cu alte cuvinte se impunea a se stabili dacă cele trei capete de cerere cu care a fost investită instanţa comercială reprezintă chestiuni prejudiciale de competenţa jurisdicţiei comerciale, rezolvarea astfel adoptată fiind obligatorie pentru instanţa iniţial investită, sau dacă ele constituie mijloace de apărare ce pot fi incluse în, sensul larg al noţiunii de excepţii, ipoteză în care, potrivit adagiului „judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei" instanţa investită cu soluţionarea cererii principale va soluţiona şi toate celelalte cereri, chiar dacă în mod obişnuit, acestea ar aparţine competenţei unei alte instanţe.
În cauză acţiunea introductivă are într-adevăr 9 capete de cerere, care cel puţin formal, din punctul de vedere al numerotării lor, ar părea capete de cerere de-sine-stătătoare, dar argumentate subsumate lor, impun concluzia că ele constituie apărările reclamantului, în sprijinul cererii sale de reintegrare în postul deţinut anterior reorganizării cu plata drepturilor băneşti cuvenite.
Altfel spus reclamantul prin cererile sale contestă actele care au stat la baza redistribuirii sale într-o altă funcţie urmare desfiinţării postului deţinut în baza contractului individual de muncă, aspecte care ţin în mod evident de specificul conflictelor de muncă.
Or, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 168/1999 modificată privind soluţionarea conflictelor de muncă, secţiunea 2, art. 43 lit. a), cererile care pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate, vizează măsurile unilaterale dispuse de unitate, de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului de muncă.
De altfel, dezlegarea dată de instanţa comercială, menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, de respingere a acţiunii, respectiv a capetelor de cerere cu judecata cărora a fost investită, ca fiind lipsită de interes cu motivarea că raporturile de muncă ale reclamantului au încetat prin demisie, ipoteza în care, în opinia instanţei, reclamantul nu justifică nici un folos practic şi imediat în contestarea măsurilor de restructurare a companiei, confirmă cu forţa evidenţei, că soluţionarea acestor capete de cerere aparţinea instanţei specializată pentru conflictele de muncă, prin calificarea lor corectă, ca apărări subsumate dreptului pe care reclamantul încearcă să îl valorifice prin promovarea acţiunii introductive.
În acest sens, Curtea, observă că prin acţiune, reclamantul a contestat şi actul unilateral al demisiei susţinând că nu a transmis Companiei la data de 9 octombrie 2000 o cerere cu un astfel de conţinut, în perioada respectivă fiind în concediu medical şi în imposibilitate de a se deplasa.
Aceste aspecte nu au fost verificate de instanţele comerciale şi nici nu puteau fi verificate din perspectiva competenţei de atribuţiune, astfel că soluţia pronunţată în considerarea demisiei şi în condiţiile în care acest act unilateral de voinţă era contestat, apare ca nelegală.
Examinând capetele de cerere, în mod rigid, şi în afara legăturii lor cu natura dreptului valorificat, instanţele comerciale au pronunţat hotărâri vădit nelegale prin încălcarea normelor de competenţă materiale incidente în cauză prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., referitoare la soluţionarea conflictelor de muncă.
Pentru raţiunile înfăţişate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (2) şi (3), C. proc. civ. va admite prezentul recurs şi va casa Decizia recurată, în sensul că admite apelul reclamantului împotriva sentinţei fondului pe care o anulează în parte, şi declină competenţa de soluţionare a capetelor 2 şi 3 din cerere în favoarea Tribunalului Călăraşi, în complet constituit potrivit legii pentru litigii de muncă.
Dispoziţiile din sentinţă cu privire la renunţarea reclamantului la judecată capătului 1 de cerere vor fi menţinute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul L.M. împotriva deciziei comerciale nr. 505 din 21 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, casează Decizia recurată în sensul că admite apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 2312 din 6 noiembrie2007 a Tribunalului Călăraşi, secţia civilă, pe care o anulează în parte în sensul că declară competenţa de soluţionare a capetelor 2 şi 3 din acţiune în favoarea Tribunalului Călăraşi, în vederea soluţionării în completul prevăzut de lege pentru litigii de muncă. Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei cu privire la renunţarea la judecata capătului 1 al cererii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2056/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2143/2010. Comercial → |
|---|
