ICCJ. Decizia nr. 2610/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2610/2010
Dosar nr. 28006/3/2007
Şedinţa publică din 6 iulie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 4622 din 20 martie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC S. SA în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., aşa cum a fost precizată şi ca urmare, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 1.460.017 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. de la data plăţii, cu titlu de despăgubiri, reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului suferit de către SC S. SA ca urmare a restituirii în natură către fostul proprietar a imobilului Vila R., construcţie şi teren situat în Sinaia, judeţul Sinaia, în temeiul art. 324 alin. (2) din OUG nr. 88/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, precum şi suma de 6.075 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile generale privind prescripţia prevăzute în art. 3 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la termenul de 3 ani şi nu cele din legea specială, termen care a început să curgă de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a dispus restituirea imobilului, în cauză, 23 septembrie 2007, încât dreptul la acţiune nu este prescris.
Pe fond, a reţinut că societatea reclamantă s-a înfiinţat în temeiul HG nr. 1041/1990, dată în baza Legii nr. 15/1990, privind reorganizarea unităţilor de stat în regii autonome şi societăţi comerciale. Din cuprinsul anexei la HG nr. 1041/1990 şi din conţinutul „Situaţiei privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societăţii comerciale cu capital de stat" a rezultat că imobilul Vila R., compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 1.634,78 mp figura în patrimoniul SC S. SA.
La data de 28 iulie 1994 reclamanta a primit certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 21 iulie 1994 pentru suprafaţa de 49.515,93 mp.
La data de 31 martie 1995, între F.P.S., în prezent A.V.A.S., pârâtă în cauză, în calitate de vânzător, şi Asociaţia S. PAS, în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare- cumpărare de acţiuni având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra unui număr de 136.582 acţiuni, reprezentând 70% din capitalul social al SC S. SA, iar în anexa contractului este menţionat terenul aflat în Sinaia, în suprafaţă de 1.634,78 mp şi clădirea R. Prin sentinţa civilă nr. 27 din 13 ianuarie 2003, pronunţată de Tribunalul Prahova, în dosarul nr. 6319/2002, s-a dispus restituirea în natură a imobilului format din Vila H. şi terenul în suprafaţă de 1.655,77 mp situat în Sinaia, devenită irevocabilă prin respingerea recursurilor ca nefondate, în baza deciziei nr. 4384 din 23 mai 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 15369/1/2003, ceea ce atrage incidenţa art. 324 din OUG nr. 88/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, prevederi aplicabile contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002.
S-au înlăturat apărările pârâtei privind lipsa identităţii între imobilul retrocedat şi cel prevăzut în anexele contractului de privatizare, avându-se în vedere copia fişei matricole a imobilului şi alte înscrisuri, respectiv proba cu expertiză tehnică.
Pârâta A.V.A.S. a declarat apel împotriva acestei hotărâri, considerând-o nelegală şi netemeinică, solicitând schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată, iar în subsidiar, schimbarea în parte a sentinţei şi omologarea raportului de expertiză contabilă, prin obligarea apelantei la plata sumei de 256.516,09 lei, cu titlu de despăgubiri, conform celor stabilite de către expertiza R. şi I.
Prin Decizia comercială nr. 548 din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost corect rezolvată, dispoziţiile art. 3228, privind termenul de 3 luni de zile fiind aplicabil doar în cazul atacării unor operaţiuni sau acte prevăzute de ordonanţă sau de valorificare a unui drept conferit în cadrul procesului de privatizare, iar momentul de la care începe să curgă este cel stabilit de prima instanţă.
Pe fond, a reţinut că problema identităţii între imobilul retrocedat de către SC S. SA către foştii proprietari şi cel aflat în patrimoniul reclamantei a fost pe deplin lămurită, atât prin Decizia nr. 127 din 27 mai 2003, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, cât şi prin evaluările şi constatările expertului C.G., desemnată să efectueze raportul de expertiză topografică.
Cât priveşte faptul că nu mai pot fi acordate despăgubiri, contractul de privatizare nemaiproducând efecte juridice, fiind anulat, s-a reţinut că apărarea nu este fondată deoarece, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 1995 nu a fost anulat integral. Prin sentinţa nr. 27/2003 s-a constatat nulitatea absolută parţială a contractului numai în ceea ce priveşte imobilul Vila R. şi terenul aferent, ca urmare a restituirii către foştii proprietari, şi a faptului că statul nu putea vinde un bun care nu era proprietatea sa. Tocmai din acest motiv au fost reglementate dispoziţiile speciale privind acordarea de despăgubiri în situaţia societăţilor comerciale privatizate şi care ar putea fi deposedate de bunuri în baza unor hotărâri irevocabile de retrocedare a acestor bunuri către foştii proprietari.
În privinţa legii aplicabile contractului s-a reţinut că, faţă de momentul încheierii contractului şi a producerii prejudiciului, legea în vigoare era OUG nr. 88/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999.
În privinţa modului de stabilire a cuantumului despăgubirilor s-a reţinut că alin. (2) al art. 324 din OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, prevede că instituţiile statului implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 rămân aplicabile pentru contractele de vânzare- cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, lege care limitează cuantumul despăgubirilor numai pentru contractele încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002.
În acord cu instanţa de fond, instanţa de apel a constatat că despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art. 324 trebuie să respecte principiul reparării integrale a prejudiciului, şi o reparare justă presupune stabilirea despăgubirilor în funcţie de valoarea de circulaţie a imobilului la data evicţiunii, respectiv la momentul în care reclamanta a suferit prejudiciul cauzat de restituirea imobilului prin hotărâre judecătorească irevocabilă (27 septembrie 2007).
Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, a formulat recurs pârâta invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat, totodată şi suspendarea executării sentinţei, în temeiul art. 300 C. proc. civ. până la soluţionarea recursului.
A invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi după expunerea situaţiei de fapt a susţinut, în esenţă, următoarele:
- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 şi ale art. 324 din OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, privind termenele speciale de prescripţie, termenul general de prescripţie de 3 ani nefiind incident în cauză cât şi data de la care acestea au început să curgă, respectiv de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de retrocedare a imobilului şi nu aceea a pierderii posesiei bunului.
- Situaţia de fapt a fost incorect reţinută, din actele depuse şi din susţinerile părţilor rezultând că nu există identitate între imobilul retrocedat şi cel prevăzut în anexa la contractul de privatizare, din 1995, respectiv imobilul menţionat în dispozitivul sentinţei de restituire este „vila H. cu o suprafaţă de teren de 1.644,7 mp, iar imobilul menţionat în anexa la contractul de privatizare este „vila R., având teren aferent de 1.634,78 mp, or dreptul la despăgubiri prevăzut de art. 324 din OUG nr. 88/1997 este recunoscut exclusiv pentru imobilele deţinute de societăţile comerciale privatizate, iar proba deţinerii imobilului la data privatizării se face întotdeauna cu menţiunile înscrise în contractul de privatizare şi nu cu alte probe.
- În cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, în partea privitoare la activul comercial restituit de reclamantă, prin sentinţa civilă nr. 27/2003 a Tribunalului Prahova, definitivă şi irevocabilă, deoarece contractul de privatizare a fost anulat în această privinţă.
Astfel, recurenta nu poate fi obligată la despăgubiri, fiind stabilit judicios, definitiv şi irevocabil, că privatizarea nu a fost valabilă, iar incidenţa responsabilizării speciale are la bază fundamentul răspunderii derivate din garanţia pentru evicţiune, care în cauză nu mai există, apărare ignorată de către instanţă.
În subsidiar, răspunderea ar putea fi antrenată doar în temeiul art. 6 pct. 3 din contractul de privatizare din 31 martie 1995, dacă se admite că, cumpărătorul acţiunilor, aflat în situaţia prevăzută de art. 47 din Legea nr. 77/1994, este substituit de societatea privatizată.
Pe de altă parte, dispoziţiile Legii nr. 137/2002 privind responsabilitatea în caz de evicţiune în cadrul contractelor de privatizare, exclusiv în situaţia restituirii judiciare a imobilelor preluate incorect de stat, a abrogat art. 324 din OUG nr. 88/1997, aceste dispoziţii fiind înlocuite cu dispoziţiile art. 27 – art. 30 din această lege, iar garanţia legal instituită se bazează pe prevederi legale ce au în vedere contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni, care nu are ca obiect imobilele preluate, încât obligaţia de garanţie se abate de la prevederile de drept comun ale art. 1336 C. civ., aspecte legale nesocotite de către instanţa de apel.
- Hotărârea este nelegală şi pentru faptul că a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de OUG nr. 88/1997, completată cu Legea nr. 99/1999, dispoziţie prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător, iar interpretarea corectă a art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, este în sensul că art. 324 din OUG nr. 88/1997 se aplică în continuare contractelor menţionate, respectiv celor încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, dar cu privire la aspectele pe care art. 27 – art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu le reglementează.
Mai exact, supravieţuirea legii abrogate (art. 324 din OUG nr. 88/1997) vizează exclusiv alin. (4) din acest articol Legea nr. 137/2002 a modificat subiectul activ al dreptului la repararea prejudiciului cauzat, or în speţă cererea nu a fost formulată de cumpărătorul de acţiuni, ci de societatea privatizată care nu are calitate procesuală activă.
Pe de altă parte, în condiţiile în care în litigiul purtat cu cei cărora imobilul le-a fost preluat de stat, a figurat şi A.V.A.S., dar nu s-a formulat cerere de chemare în garanţie, prezenta cerere de chemare în judecată privind valorificarea dreptului la garanţia trebuia făcută cu respectarea legii speciale în vigoare, respectiv Legea nr. 137/2002.
Soluţia contrară ar duce la îmbogăţirea nejustificată a societăţii privatizate, care nu se află în nicio legătură contractuală cu pârâta şi căreia i s-ar acorda o despăgubire bănească mai mare decât preţul acţiunilor, ori valoarea contabilă a activului comercial de care societatea a fost lipsită.
Aşa fiind, suma stabilită de expert R.E. era cea mai apropiată de adevăr şi a fost, nelegal, ignorată.
Intimata- pârâtă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul se găseşte nefondat.
- În privinţa incidenţei termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958 şi a momentului de la care începe să curgă acest termen, în raport cu dispoziţiile speciale ale art. 3228 din OUG nr. 88/1997, privind termenul de 3 luni, respectiv ale art. 39 din Legea nr. 137/2002, privind termenul de 1 lună, se constată că instanţa de apel a dat o rezolvare corectă în cauză, deoarece excepţiile sunt de strictă interpretare, iar dispoziţiile speciale invocate privesc atacarea unor operaţiuni sau acte în legătură cu procesul privatizării şi nu ulterioare acestuia.
În cauză, obiectul cererii de chemare în judecată vizează recuperarea prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a retrocedării către adevăratul proprietar a unui imobil intrat în patrimoniul societăţii cu ocazia privatizării.
Acţiunea în răspundere legală îşi are temeiul în art. 324 din OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, deci i se aplică termenul general de prescripţie care începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune. În cauză, hotărârea de retrocedare a rămas irevocabilă la 23 mai 2007 iar pierderea efectivă a posesiei bunului a avut loc la 2 noiembrie 2007, încât introducerea acţiunii la 17 august 2007, s-a făcut cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani.
- Referitor la încălcarea legii din perspectiva aplicabilităţii în cauză a dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, doar în cazul imobilelor retrocedate ca urmare a preluării lor fără un titlu legal de către stat şi a dovezilor ce trebuie făcute în această privinţă, recurenta solicită, de fapt, o reapreciere a probelor, susţinând aceeaşi apărare potrivit căreia nu există identitate între imobilul retrocedat prin hotărâre judecătorească şi cel supus privatizării, conform anexei la contractul de privatizare, pentru a se putea astfel antrena răspunderea în garanţie, or această problemă a fost stabilită, pe de o parte, definitiv şi irevocabil încă prin Decizia nr. 127 din 27 mai 2003, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, iar pe de altă parte, stabilirea pertinenţei şi concludenţei probelor este de competenţa instanţei devolutive, neputându-se reţine din această perspectivă nicio încălcare a dispoziţiilor Codului de procedură civilă. Instanţa de apel s-a bazat pe toate probele administrate în acest sens, cu acte şi expertiză, iar concluzia este concordantă cu acestea, în sensul că imobilul retrocedat pentru care se pretind despăgubiri este cuprins între cele care au făcut obiectul procesului de privatizare;
- În privinţa incidenţei în speţă, a dispoziţiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997, din perspectiva împrejurării că prin hotărârea de retrocedare instanţa a dispus şi anularea parţială a contractului de privatizare ca urmare a reţinerii faptului că statul a înstrăinat imobilul fără un titlu valabil, astfel că nu mai subzistă obligaţia de garanţie, se constată că răspunderea nu este înlăturată atât timp cât, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 324 alin. (1) din OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, instituţiile publice implicate – în cauză A.V.A.S., sunt obligate să asigure repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, situaţie în care continuă să se afle societatea comercială.
În cauză, are relevanţă juridică scoaterea bunului din patrimoniul societăţii cu capital privat, din culpa statului, premise legale îndeplinite în cauză pentru promovarea cererii de chemare în judecată, independent de împrejurarea că printr-o hotărâre separată, care nu poate fi cenzurată pe această cale, s-a dispus anularea parţială a contractului de vânzare- cumpărare acţiuni cu efecte juridice doar în privinţa capitalului social.
Referitor la criticile potrivit cărora dispoziţiile Legii nr. 137/2002 sunt de imediată aplicare în cauză şi că, prin urmare, societatea comercială nu are calitate procesuală activă în formularea cererii în despăgubiri, că acestea trebuie limitate la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător şi că, în caz contrar, s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză, cu referire la contravaloarea care ar fi trebuit acordată în opinia recurentei prin raportare la expertiza R.E., sunt, de asemenea nefondate în condiţiile în care art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării lămuresc aceste aspecte esenţiale în sensul că prevederile art. 324 din OUG nr. 88/1997 se aplică contractelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, iar valoarea despăgubirilor limitată la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător vizează numai aceste contract.
Contractul de vânzare - cumpărare acţiuni a fost încheiat în anul 1995, fiindu-i astfel aplicabile dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, situaţie în care acţiunea în răspundere legală aparţine societăţii comerciale privatizate iar contravaloarea despăgubirilor, în lipsa unei restricţionări legale, urmează regulile generale în materie, în sensul acoperirii efective a prejudiciului, stabilită în cauză la valoarea de circulaţie a imobilului.
A admite o altă interpretare înseamnă a încălca principiul tempus regit actum şi al neretroactivităţii legii, încât toate referirile recurentei la dispoziţiile Legii nr. 137/2002 nu sunt aplicabile în cauză şi nu se poate reţine, deci, o încălcare a acestora de către instanţa de apel.
Faţă de cele arătate în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S., împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 548 din 17 decembrie 2009, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2572/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2616/2010. Comercial → |
|---|
