ICCJ. Decizia nr. 3941/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3941/2010
Dosar nr. 10414/2/2009
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1748 din 14 octombrie 2009, Judecătoria Balş a admis excepţia necompetenţei materiale şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare formulată de contestatoarea - debitoare SC P.P. SRL în contradictoriu cu intimata - creditoare A.V.A.S. şi B.C.R. SA - Sucursala Balş, şi cu chematele în garanţie C.N.A.S. şi C.A.S. Olt, având ca obiect desfiinţarea formelor de executare silită prin poprire înfiinţată prin Ordinul nr. 93/2009, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 53 din 25 martie 2010, a respins contestaţia la executare, ca nefondată.
Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut că, la 12 august 2009, debitoarea a formulat contestaţie prin care a arătat că A.V.A.S. a susţinut că suma până la concurenţa căreia a dispus înfiinţarea popririi reprezintă contribuţia angajatorului la fondul de sănătate, pe care l-ar datora C.A.S. Olt anterior datei de 30 iunie 2003, dar a precizat că o atare afirmaţie este lipsită de suport real, întrucât a achitat integral aceste contribuţii, anterior preluării prin cesiune a creanţei de către A.V.A.S.
A.V.A.S. a formulat excepţia tardivităţii, care s-a apreciat, ca neîntemeiată, faţă de obiectul judecăţii care vizează contestarea măsurii înfiinţării popririi prin raportare la dispoziţiile art. 401 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Pe fond, a constatat că înfiinţarea popririi este legală, iar apărările contestatoarei sunt nefondate.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 52 alin. (1) şi (2) şi art. 53 alin. (2) din Legea nr. 145/1997 a asigurărilor sociale de sănătate, atât angajatul, cât şi angajatorul au obligaţia de a suporta câte o contribuţie lunară de 7 % aplicată diferenţiat (în situaţia angajatului, în funcţie de venit sau de statutul acestuia, iar în cazul angajatorului, raportată de fondul de salarii).
Ambele contribuţii (şi cea a angajatului, dar şi cea a angajatorului) trebuie virate de către angajator, potrivit art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, iar neplata acestora atrage aplicarea unor majorări, conform art. 56.
Începând cu data de 1 ianuarie 2003, au intrat în vigoare dispoziţiile art. 51 alin. (2) din OUG nr. 150/2002, prin care contribuţia angajatului asigurat a scăzut la 6,5 %, rămânând însă nemodificat procentul de 7 %, care reprezintă contribuţia angajatorului (art. 52).
Celelalte acte normative care au reglementat ulterior contribuţiile la asigurările sociale de sănătate nu au relevanţă în cauză, întrucât doar cele evocate mai sus şi-au produs efectele în perioada în care s-a născut creanţa transferată intimatei A.V.A.S.
Or, în raport de considerentele expuse mai sus, instanţa a constatat că societatea contestatoare a achitat doar contribuţia angajatului asigurat, dar nu şi cea proprie, care îi revenea în calitate de angajator, motiv pentru care a apreciat că nu s-a dovedit stingerea întregului debit, care cuprinde atât contribuţia angajatului, cât şi a angajatorului.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs contestatoarea - debitoare fără a-l motiva în drept dar potrivit art. 3041 C. proc. civ., va fi analizat în aceste limite, raportat la criticile formulate.
S-a invocat faptul că soluţia dată este nelegală şi netemeinică, deoarece prima instanţă nu a analizat ordinele de plată din care rezultă că sumele datorate au fost achitate în totalitate chiar dacă nu s-a indicat expres că ele reprezintă atât contribuţia datorată de angajator cât şi de angajat, corespunzând cotelor de 14 %, 13 %, respectiv 13,5 %, sens în care confirmă şi adresa nr. 8158 din 1 martie 2010 a A.F.P. Balş.
Chemata în garanţie C.A.S. Olt a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul se găseşte nefondat.
Potrivit Somaţiei Colective pentru Plată nr. 4956 din 4 martie 2004, afişată la sediul chemată în garanţie C.A.S. Olt la 12 martie 2004, s-a stabilit că recurenta - contestatoare datorează suma pentru care s-a înfiinţat ulterior poprirea, şi cum executarea silită s-a declanşat chiar prin somaţia colectivă, conform art. 6 alin. (21) din OUG nr. 95/2003, aprobată şi completată prin Legea nr. 557/2003, act de executare ce nu a fost contestat, rezultă că prezenta contestaţie având ca obiect doar înfiinţarea popririi de către A.V.A.S. care a preluat creanţa, prin cesiune, nu poate fi justificată legal doar pe considerentul că sumele ar fi fost deja achitate, anterior acestei somaţii.
De altfel, actele cu valoare de probă a plăţii datoriei nici nu sunt concludente în sensul invocat, astfel încât recursul fiind nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta SC P.P. SRL Balş, împotriva sentinţei Curţii de Apel Bucureşti nr. 53 din 25 martie 2010, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3939/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2372/2010. Comercial → |
|---|
