ICCJ. Decizia nr. 3163/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3163/2010
Dosar nr. 3997/1/2010
Şedinţa publică din 6 octombrie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 3604, din 2 decembrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 3387/36/2006, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SRL Constanţa împotriva deciziei nr. 26/ COM din 11 februarie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
La data de 10 mai 2010, pârâta SC A. SRL Constanţa a formulat contestaţie în anulare împotriva acestei decizii, în contradictoriu cu intimata SC T.H.R. Eforie Nord, motivele contestaţiei fiind depuse în termen, la aceeaşi dată, şi întemeiate pe dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ., solicitând admiterea contestaţiei, anularea hotărârii atacate şi reluarea judecăţii de la cel mai vechi act de procedură efectuat, în vederea pronunţării unei noi hotărâri neviciate.
În motivare, contestatoarea a arătat, în esenţă, că dezlegarea dată este rezultatul unor greşeli materiale, documentul de care se face vorbire, mai precis, expertiza, se află la dosar, dar se ajunge la concluzia că sumele datorate pentru perioada 2000 - 2002 mai trebuie achitate odată, lucru contrar tuturor expertizelor din dosar, nu numai a ultimei expertize. Dacă judecata s-a făcut conform expertizei, aşa cum reiese din întreaga motivaţie, nicăieri din expertiză nu reiese că această sumă nu a fost achitată.
Valoarea de 778.184.885 lei, inclusiv TVA, reprezintă valoarea totală a locaţiei datorate de SC A. către SC T.H.R., aferentă perioadei 2000 - 2002, iar suma a fost achitată de către SC A. La acea dată, suma achitată de SC Al. se ridică la suma de 930.686.652 lei vechi; suma achitată este mai mare decât suma reală datorată.
Deci s-a confundat cerinţa SC T.H.R. (diferenţa neachitată), cum a fost solicitată la Tribunalul Constanţa, cu obiectivul acceptat de expertiza Curţii de Apel, care este altul categoric, şi anume, stabilirea corectă a locaţiei pentru cei trei ani (2000 - 2002). Confundarea acestor elemente a dat suma de erori din judecata finală.
Evident, confuziile de elemente (locaţia cu diferenţa de locaţie), ca şi penalităţile datorate altor sume decât cele acceptate chiar de instanţă, au dat şi rezoluţia hotărârii viciată.
Deşi este o eroare de fond, ea se datorează nu unei greşeli de judecată, ci unei confuzii materiale importante, dar, de fapt, involuntare, o simplă confuzie.
La data de 29 septembrie 2010, contestatoarea SC A. SRL Constanţa a depus precizări la dosar, prin care a solicitat desfiinţarea hotărârii nu pentru că fondul pricinii nu a fost corect soluţionat, ci pentru că instanţa a comis erori materiale, prevederile art. 318 alin. (1) teza 1 fiind aplicabile doar atunci când greşeala materială e evidentă şi săvârşită datorită omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei.
Prima eroare supusă analizei e confundarea obiectivelor stabilite pentru fiecare instanţă: s-a pus semnul egal între două obiective numai aparent asemănătoare: la Tribunal, primul obiectiv a fost stabilirea contravalorii locaţiei neachitate în perioada 2000 - 2002, iar la Curtea de Apel, s-a stabilit în sarcina expertului „Stabilirea valorii corecte a locaţiei pentru perioada 2000 - 2002".
Un al doilea motiv, invocat în temeiul art. 318, este acela că instanţa a omis să cerceteze un aspect capabil de modificare a hotărârii, aspect care apare în concluziile scrise şi depuse la Curtea de Apel (termen de pronunţare 31 august 2008, pag.2) aflat la dosarul cauzei la pagina ce face referire la pretinderea şi de T.V.A. aferent solicitărilor sale, mai mult, solicitarea şi de penalităţi aferente acestei taxe. Acest aspect nu a fost pus în discuţie şi a fost criticat că l-ar fi adus prima dată în discuţie în faţa instanţei de recurs, lucru inexact, dovedit prin înscrisul de care se face vorbire mai sus.
Contestaţia în anulare, astfel formulată, motivată şi precizată, va fi respinsă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Contestaţia în anulare, cale extraordinară de atac, de retractare, este deschisă exclusiv pentru situaţiile prevăzute de art. 317 – art. 318 C. proc. civ., iar nu pentru greşita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în recurs, şi nu în contestaţia în anulare.
Contestaţia în anulare îmbracă două forme: contestaţia în anulare obişnuită sau de drept comun (art. 317 C. proc. civ.) şi contestaţia în anulare specială (art. 318 C. proc. civ.).
Contestaţia în anulare specială poate fi exercitată pentru două motive, prevăzute de art. 318 C. proc. civ.:
1) dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale;
2) respingând recursul sau admiţându-l în parte, instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
Prima ipoteză din art. 318 C. proc. civ., are în vedere greşeli materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de soluţionare a unei anumite cereri sau de interpretare a unor dispoziţii legale.
În sensul textului art. 318 C. proc. civ., „greşeală materială" înseamnă greşeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.
Legea are în vedere greşeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate. În această categorie intră greşeli comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului cauzei. Prin urmare, greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare, sunt greşeli de fapt, şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale.
Greşeala materială poate consta în neobservarea de către instanţă a unui înscris sau unei probe cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată. Când însă instanţa a cunoscut existenţa şi conţinutul actului sau probei respective şi a făcut asupra lui o apreciere, nu mai poate fi vorba de o greşeală materială, în sensul legii, ci, eventual, de o greşeală de fond, de o pretinsă eroare de apreciere a respectivului înscris sau respectivei probe, datorită căruia starea de fapt reţinută de instanţă ar fi neconformă realităţii, împrejurare care nu poate fi valorificată pe calea contestaţiei în anulare şi care nu se poate îndrepta de aceeaşi instanţă prin retractarea propriei sale hotărâri, ci numai de către instanţele de control judiciar, în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.
În contestaţia în anulare de faţă, motivul invocat de contestatoarea SC A. SRL Constanţa, în sensul că instanţa de recurs a comis erori materiale prin confundarea obiectivelor stabilite pentru efectuarea expertizei tehnice încuviinţate în cauză, iar confundarea acestor elemente a dat suma de erori din judecata finală, nu poate fi reţinut de către instanţă, acest motiv fiind neîntemeiat.
Se constată, astfel, că, în speţă, prin motivul formulat în susţinerea contestaţiei în anulare, aşa cum acesta a fost dezvoltat în scris, contestatoarea SC A. SRL Constanţa nu invocă o greşeală materială, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecăţii în recurs, ci critică modul în care instanţa a apreciat o anumită probă administrată în cauză, şi anume, raportul de expertiză tehnică efectuat în apel, privind contravaloarea locaţiei pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2002.
Faptul că instanţa de recurs, analizând motivul de recurs privind suma reprezentând contravaloare locaţie pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2002, a apreciat că această sumă este cea stabilită prin raportul de expertiză efectuat în apel, nu reprezintă o eroare materială, ci ar putea constitui, eventual, una de judecată, a cărei analizare şi remediere nu este posibilă pe calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare.
O greşeală în aprecierea probelor, datorită căreia situaţia de fapt reţinută de instanţă ar fi eronată, este o greşeală de fond, de apreciere a probelor, ce nu poate fi valorificată pe calea contestaţiei în anulare.
Dacă, aşa cum susţine contestatoarea, instanţa de recurs a reţinut greşit suma stabilită prin raportul de expertiză efectuat în apel, această greşeală nu ar putea fi constatată şi nici remediată pe calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, deoarece nu ar putea fi calificată ca fiind o greşeală materială, ci o greşeală în interpretarea probelor şi reţinerea situaţiei de fapt.
Pe de altă parte, o atare greşeală nu ar fi nici determinantă în pronunţarea soluţiei, deoarece legalitatea dispoziţiei de obligare a pârâtei către reclamantă la plata contravalorii locaţiei de gestiune pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2002, a fost dedusă de către instanţă nu din raportul de expertiză, ci din neîndeplinirea de către pârâtă a acestei obligaţii, raportat la art. 9 alin. (2) din contract.
Cât priveşte cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare, formulat prin precizările depuse la dosar, şi întemeiat pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., instanţa constată că şi acesta este nefondat.
Astfel, pentru ca o contestaţie în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare şi această omisiune să se fi produs din greşeală; aşadar, această a doua teză a art. 318 C. proc. civ., are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Dacă instanţa de recurs a analizat însă complet motivul de recurs, neînsuşirea lui nu constituie motiv de contestaţie. Aceasta este, de altfel, şi situaţia reţinută în speţa de faţă, din analiza hotărârii contestate reieşind că au fost cercetate şi s-a răspuns la toate motivele de recurs formulate de SC A. SRL Constanţa, astfel încât nu se poate aprecia că instanţa de recurs a omis să cerceteze vreunul sau mai multe dintre aceste motive.
De asemenea, apare drept nefondată şi susţinerea contestatoarei în sensul că instanţa de recurs nu a avut în vedere toate argumentele aduse în susţinerea recursului, căci, aşa cum se poate observa, acestea au fost examinate laolaltă, în ansamblu, şi, chiar dacă la unele se răspunde doar implicit şi nu apar a fi analizate în mod distinct, aceasta nu constituie temei al unei contestaţii în anulare, instanţa de recurs putând analiza în mod global argumentele aduse în susţinerea recursului.
Împrejurarea că instanţa de recurs nu ar fi făcut nicio apreciere asupra cauzei în ce priveşte pretinderea de T.V.A. şi de penalităţi aferente acestei taxe şi că nu ar fi analizat recursul prin această prismă, este nefondată, din cuprinsul deciziei contestate rezultând că instanţa a analizat recursul formulat, inclusiv cu privire la acest motiv, astfel încât nu se constituie în motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Mai mult, instanţa de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care instituie motivul de casare sau de modificare, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a recurentei nu deschide calea contestaţiei în anulare.
Prin urmare, se reţine că, prin contestaţia promovată, contestatoarea invocă un motiv care nu poate fi valorificat pe calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, şi că nu s-a constatat nicio greşeală sau omisiune din partea instanţei de recurs, aceasta cercetând complet toate motivele de recurs invocate de pârâta SC A. SRL Constanţa, astfel încât, în cauză, nu este întrunită niciuna din condiţiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ., care fundamentează admisibilitatea contestaţiei în anulare.
Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 318 – art. 320 C. proc. civ., să respingă contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC A. SRL Constanţa împotriva deciziei nr. 3604 din 2 decembrie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în dosarul nr. 3387/36/2006, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3159/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3164/2010. Comercial → |
|---|
