ICCJ. Decizia nr. 3172/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3172/2010
Dosar nr. 6351/30/2006
Şedinţa publică din 7 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, sub nr. 6351/30/2006, reclamanta SC T.B. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC G.C.S. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 119.000 lei, reprezentând contravaloare marfă neachitată, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 216/ PI din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Timiş a fost respinsă acţiunea precizată, formulată de reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, aşa după cum rezultă din concluziile raportului de expertiză, între părţi a fost încheiat un proces verbal de custodie pentru mărfurile respective, însă între părţi nu există clauze referitoare la termen sau întinderea preţului şi a răspunderii pârâtei iar preţul încasat pe marfa vândută a fost virat reclamantei, în stoc rămânând marfă în sumă de 81.334,48 lei.
Din cuprinsul procesului verbal încheiat între părţi nu rezultă însă, în sarcina pârâtei, altă obligaţie decât cea de custodie şi anume cea de păstrare corespunzătoare a mărfii şi de virare a sumelor obţinute din vânzarea produselor.
De asemenea, prima instanţă a mai reţinut că nu s-a făcut dovada faptului că pârâta nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile sale, conform procesului-verbal de custodie.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta SC T.B. SRL, iar prin Decizia civilă nr. 174 din 9 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, a fost admis apelul formulat de reclamantă, a fost schimbată, în tot, sentinţa apelată, a fost admisă acţiunea precizată a reclamantei, fiind obligată pârâta la plata sumei de 78.540 lei precum şi la 1.740 lei cheltuieli de judecată, către reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că la data de 1 februarie 2006 între cele două părţi s-a încheiat un proces-verbal de custodie mărfuri, care cuprinde obligaţiile pentru fiecare dintre părţi.
Instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a interpretat în mod greşit probele de la dosarul cauzei, concluzionând, la rândul său, că reclamanta a predat pârâtei o serie de bunuri, ce nu au fost vândute de către pârâtă, dar care s-au deteriorat, astfel că pârâta datorează reclamantei contravaloarea acestor bunuri, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 59 C. com. şi 1313 C. civ.
De asemenea, instanţa de apel a mai concluzionat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 977 C. civ., în sensul că pârâta trebuie să răspundă pentru faptul că nu a păstrat marfa în bune condiţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC G.C.S. SRL aducându-i următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii.
Astfel, din cuprinsul deciziei recurate nu rezultă, în mod cert, dacă suma la care a fost obligată pârâta reprezintă contravaloarea întregii cantităţi de marfă sau doar a celei lipsă ori degradată.
Recurenta apreciază că cele două expertize sunt contradictorii şi că nu trebuia efectuată o a doua expertiză, ci o contraexpertiză, prin numirea a trei experţi.
2. Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul că deşi există încheiat între părţi un proces-verbal de custodie, pârâta a fost obligată să cumpere marfa.
3. În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 59 C. com. şi nici ale art. 977 şi respectiv 1313 C. civ., între părţi neexistând un raport contractual.
Recurenta mai susţine că o custodie poate fi formată legal doar pentru 3 zile, or, reclamanta a lăsat marfa la ea timp de 3 ani, iar în această perioadă Garda Financiară i-a şi confiscat respectiva marfă, tocmai pe motiv că a păstrat-o în magazin fără documente legale, vina pentru acest lucru aparţinând reclamantei, care a refuzat să-şi ridice marfa sau să întocmească documentele legale pentru ea.
Analizând Decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente.
1. Instanţa de apel a făcut o greşită interpretate actului juridic dedus judecăţii atunci când a considerat că între părţi există raporturi contractuale de tipul vânzare-cumpărare de marfă.
În acest sens a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 59 C. com. şi art. 1313 C. civ., aceste norme legale aplicându-se doar în cazul contractelor de vânzare-cumpărare.
2. Este adevărat că, potrivit art. 977 C. civ., interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, însă această intenţie comună trebuie să rezulte din termenii contractului, or, aşa cum în mod legal a reţinut prima instanţă din cuprinsul procesului-verbal de custodie nu rezultă intenţia părţilor de a încheia un contract de vânzare-cumpărare, după cum nu rezultă nici care sunt obligaţiile reciproce ale părţilor.
3. Mai mult, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1169 C. civ., în sensul că cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.
Potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, însă din interpretarea cuprinsului convenţiei intitulate „proces-verbal de custodie" din 1 iunie 2006, încheiată între cele două părţi, prin raportare la materialul probator administrat în cauză, nu rezultă, în mod cert, că pârâta nu şi-ar fi respectat obligaţia de a păstra marfa în bune condiţii, mai ales că reclamanta a fost somată să-şi ridice marfa sau să întocmească documentele legale pentru ea, reclamanta neîndeplinindu-şi aceste îndatoriri.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte a constatat că Decizia recurată a fost dată cu greşita aplicarea a dispoziţiilor art. 969, 977 şi 1313 C. civ. şi art. 59 C. com., astfel că în baza art. 312 alin. (1) şi (3) raportat la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., va admite recursul, va modifica Decizia recurată şi va respinge apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 216/PI din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Timiş.
În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga pe reclamantă, către pârâta-recurentă, la plata sumei de 3069 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC G.C.S. SRL ARAD împotriva deciziei nr. 174 din 9 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
Modifică Decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta SC T.B. SRL Timişoara împotriva sentinţei nr. 216/ PI din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Timiş.
Obligă intimata, către recurenta-pârâtă, la plata sumei de 3069 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 7 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3170/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3176/2010. Comercial → |
|---|
